ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1101/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03 martie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. a solicitat obligarea pârâtei SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. la: (i) plata sumei de 1.123.485,14 RON reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective; (ii) plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 - 1535 și art. 1547 - 1548 din C. civ. și pe dispozițiile Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018.

Prin sentința civilă nr. 1793/2021 din 25 iunie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.123.485,14 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere datorate și suma de 15.839,85 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins cererea expertului de majorare a onorariului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecința respingerii acțiunii pentru suma de 24.479,04 RON și a respingerii cererii accesorii constând în actualizarea cu indicele de inflație a penalităților de întârziere, cu cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 1118 din 29 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR - CĂLĂTORI S.A. împotriva sentinței civile nr. 1793/25.06.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A obligat pârâta la plata sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalități de întârziere aferente plății facturilor TUI și non TUI.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Prin încheierea de ședință din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea având ca obiect îndreptare eroare materială formulată de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR - CĂLĂTORI S.A., în sensul că:

A schimbat dispoziția stabilită în dispozitivul deciziei civile nr. 1118/29.06.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, potrivit căreia "obligă pârâta SNTFC CFR-Călători S.A. la plata sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalități de întârziere aferente plății facturilor TUI și non-TUI.", cu dispoziția "obligă apelanta-pârâtă SNTFC CFR-Călători S.A. la plata către intimata-reclamantă Compania Națională de Căi ferate "CFR" S.A. a sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalități de întârziere aferente plății facturilor TUI și non-TUI".

La 30 august 2022, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a cererii formulate și obligării pârâtei și la plata sumei de 24.479,04 RON, reprezentând diferență penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizarea sumei cu indicele de inflație până la plata efectivă și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, după evocarea unui considerent al deciziei instanței de apel, prin care aceasta a reținut că "penalitățile datorate de societatea apelantă pentru neachitarea la termen a facturilor emise de compania intimată se datorează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, plus o zi pentru că (...), în calculul acestui termen pe zile calendaristice nu se socotește ultima zi (nici prima) conform art. 2553 alin. (1)", recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit s-a reținut faptul că penalitățile s-au calculat fără a se socoti "prima zi după expirarea termenului de plată, plus o zi".

În acest context, afirmă că argumentele prezentate de instanța de apel în cuprinsul hotărârii recurate sunt cel puțin contradictorii, ceea ce demonstrează o cercetare sumară a pretențiilor cu care a fost învestită, aceasta aprobând, fără o minimă verificare, calculul penalităților prezentat de intimata-pârâtă.

În continuare, arată că, din analiza comparativă a notelor de calcul ale penalităților întocmite de părți, rezultă că acestea au exclus din perioada de scadență a facturilor prima și ultima zi, astfel că, după împlinirea scadenței, nu se mai poate accepta, încă o dată, eliminarea primei zile din perioada în care penalitățile încep să curgă, art. 5.6 din contract stipulând că "se vor plăti dobânzi și penalități începând cu prima zi după expirarea termenului de plată.".

Prin urmare, recurenta-reclamantă solicită să se constate că a calculat corect penalitățile de întârziere, expertiza dispusă în cauză stabilind un cuantum al acestora în valoare de 1.123.485,14 RON și, deși instanța de fond a omologat raportul de expertiză, instanța de apel, fără o minimă verificare, a validat calculul pârâtei.

Sub un alt aspect, se susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2553 și art. 2554 C. civ., fără a analiza prevederile contractului încheiat între părți, acestea stabilind, prin clauza de la art. 1 pct. 1.10, că termenul de «zi» trebuie interpretat ca zi calendaristică fiind excluse, așadar, de la calculul termenelor de scadență și al perioadei de curgere a penalităților, zilele lucrătoare.

În aceste condiții, afirmă că validarea calculului pârâtei, care a prorogat termenul de scadență împlinit într-o zi nelucrătoare pentru prima zi lucrătoare, constituie atât o încălcare a voinței părților exprimată liber și neviciat prin contractul de acces încheiat și care constituie legea părților, conform art. 1270 C. civ., cât mai ales, o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2553 și art. 2554 C. civ.

Punctează că, potrivit clauzelor contractuale de la art. 5.2, art. 5.4 și art. 5.6, părțile au convenit să deroge de la dreptul comun în materie și să stabilească scadența debitelor pe zile calendaristice și nu pe cele libere, prevăzute de C. civ., astfel că prevederile legale invocate nu sunt aplicabile în speță.

Printr-o altă critică formulată, se susține că instanța de apel, prin soluția pronunțată, a încălcat dispozițiile art. 1268, art. 1270 alin. (1) și art. 1272 C. civ., întrucât, prin clauza contractuală inserată la art. 5.6, părțile au stipulat o clauză penală, astfel cum este reglementată prin art. 1538 C. civ.

În argumentare, arată că, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadență 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlinește în a 30-a zi și nu în ziua următoare, sau în prima zi lucrătoare, voința părților, la momentul încheierii contractului, fiind una clară, aceea de stabilire a unor termene de scadență care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalată în situația în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.

Or, instanța de apel, prin validarea calculului pârâtei, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere, care se stabilește pe zile calendaristice și nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât și a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte și nu în scopul anulării lor.

Se mai susține că, astfel cum rezultă din facturile fiscale și extrasele de cont aferente depuse la dosar, practica statornicită între părți este aceea de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, împlinit în a 30-a zi și nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua era nelucrătoare, interpretarea dată de instanța de apel, atât dispozițiilor art. 1272 C. civ. cât și contractului nr. x/2018, fiind eronată.

Printr-o ultimă critică adusă deciziei recurate, se susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1531 alin. (1) și (2), respectiv art. 1535 C. civ., având în vedere că, în speță, fiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, recurentei-reclamante i se cuvenea, distinct de creanța propriu-zisă, actualizarea acesteia cu rata inflației.

În justificare, arată că, întrucât natura juridică a penalităților - de sancțiune, daune moratorii pentru neexecutarea obligației la termen - este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației - valoarea reală a obligației bănești datorate la data efectuării plății, daune compensatorii - este admisibil cumulul acestora, neputându-se vorbi despre o dublă reparație, ci despre respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1534 C. civ.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și pe celelalte dispoziții legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

La 02 septembrie 2022, pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția V-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința respingerii capătului de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație la data plății, stabilirea sumei reprezentând cheltuielile de judecată ce trebuiau suportate de aceasta, proporțional cu pretențiile admise, precum și cheltuieli de judecată.

După detalierea parcursului procesual, în motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține faptul că dispoziția "Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.", din cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, denotă că instanța de apel a menținut obligația acesteia "la plata actualizării cu indicele de inflație la data plății, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere datorate, (...)", dispusă prin sentința civilă nr. 1793/25.06.2021, în timp ce din considerente, rezultă că "va fi admis ca temeinic și motivul de apel subsumat actualizării penalităților de întârziere acordate intimatei în cadrul prezentei proceduri judiciare cu rata inflației".

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, prin sentința civilă nr. 1793/25.06.2021, a fost obligată și la plata sumei de 15.839,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată (contravaloare taxa judiciară de timbru în cuantum de 14.839,85 RON și onorariu expert în cuantum de 1000 RON), iar prin decizia recurată, deși Curtea de Apel București a schimbat în parte sentința civilă (dispunând plata către reclamanta a sumei de 1.099.006,10 RON), a menținut celelalte dispoziții, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.839,85 RON, ceea ce contravine dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

În drept, recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și pe celelalte dispoziții legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor legale menționate, pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

În susținerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel, în considerentele hotărârii, a reținut greșit faptul că aceasta a calculat penalitățile de întârziere fără a socoti prima zi după expirarea termenului de plată, plus o zi, argumentele prezentate fiind cel puțin contradictorii, ceea ce demonstrează o cercetare sumară a pretențiilor cu care instanța a fost învestită, aceasta validând calculul penalităților prezentat de pârâtă, fără a efectua o minimă verificare.

Cu referire la aceste critici, instanța supremă reține că sunt vădit nefondate întrucât nu se referă la existența unor veritabile motive contradictorii în conținutul hotărârii, ci mai degrabă recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția adoptată de instanța de apel, mai precis de stabilirea situației de fapt reținută în urma administrării probatoriului.

Caracterul dovedit sau nu al penalităților de întârziere ține de aprecierea probelor de către instanțele devolutive, apreciere ce poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept. Din această perspectivă, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că nu pot face obiectul recursului, cale de atac limitată la verificarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și dispozițiile contractuale care au stat la baza adoptării soluției sale, oferind o motivare completă a respingerii argumentelor recurentei-reclamante, care conduce în mod logic către soluția din dispozitiv și poate fi verificată pe calea controlului judiciar.

Astfel, instanța de apel a reținut faptul că părțile, prin acordul lor expres de voințe, nu au derogat de la prevederile clauzei inserate la art. 5.2 din contractul de acces nr. x/07.12.2018, potrivit căruia, pentru plata facturilor TUI termenul scadent este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor. De asemenea, a reținut că prin acest acord de voințe, părțile nu au înțeles să deroge de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., conform cărora, atunci când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, în această modalitate neînțelegând să stabilească un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, pentru ca apoi să concluzioneze că acordul de voințe privitor la calculul pe zile calendaristice a termenelor fixate pentru plata facturilor TUI și non TUI se completează cu dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în special cu teza a II-a acestui articol, ce prevede neluarea în calcul a primei și ultimei zile a termenului.

Menținând același raționament, instanța de apel a constatat că părțile nu au derogat expres nici de la dispozițiile art. 2554 C. civ. și a reținut că atunci când termenul de plată de 30 de zile calendaristice stabilit de părți a căzut într-o zi de sâmbătă, duminică sau sărbătoare legală acesta s-a prorogat până la sfârșitul primei zile lucrătoare care a urmat.

Ulterior, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, astfel cum s-a arătat mai sus, instanța a reținut că modul corect de calcul al penalităților de întârziere de 0,03% aferente facturilor TUI și non TUI menționate în cererea de chemare în judecată, este cel consemnat în Anexa nr. 2 (pentru facturile TUI), respectiv Anexa nr. 3 (pentru facturile non TUI) a întâmpinării depuse de pârâtă, respectiv suma totală de 1.099.006,10 RON.

Prin urmare, raportat la soluția din dispozitiv, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele deciziei recurate, criticile aduse de recurenta-reclamantă nu sprijină motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit modalitatea de calcul a penalităților de întârziere pe zile libere, în conformitate cu dispozițiile art. 2553 și art. 2554 C. civ., contrar voinței părților care au derogat de la aceste prevederi legale și au stabilit, prin art. 1 pct. 1.10 din contractul încheiat, că termenul de «zi» trebuie interpretat ca fiind zi calendaristică, cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1268, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1531 alin. (1) și (2), respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ.

Analizând critica recurentei-reclamante din această perspectivă, Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., "Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu". Regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a a C. civ., se aplică pentru calculul oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Cartea a VI-a, Titlul III din C. civ. se aplică și contractului nr. x/07.12.2018, în măsura în care părțile nu au convenit altfel.

În ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv "nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

În cauză, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut, în aplicarea principiului libertății de a contracta, faptul că părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementate de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Faptul că, în cuprinsul clauzei de la art. 5.2 din contract, s-a menționat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părțile au înțeles să deroge de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în condițiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 5.6 rezultă că penalitățile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Prin urmare, la calcului termenului nu se ia în considerare nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului "calendaristic" nu se poate desprinde concluzia că prima și ultima zi trebuie să fie luate în calcul, față de semnificația acestui cuvânt.

Așa fiind, se reține că instanța de apel în mod judicios a reținut că termenul de plată fixat pentru plata facturilor TUI și non TUI a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, care se împlinește în a 30-a zi și nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, nu poate fi primită întrucât, conform dispozițiilor art. 1 din C. civ., uzanța este izvor subsidiar de drept și poate fi aplicată numai în condițiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale, alin. (2) și (3) al articolului indicat, stipulând faptul că:

"În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului", respectiv "În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea" or, în cauză, momentul de la care sunt datorate și trebuie calculate penalitățile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanțe.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1531 alin. (1) și (2) respectiv ale art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât natura juridică a penalităților este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației astfel că, în speță, era admisibil cumulul acestora, ca o respectare a principiului reparării integrale a prejudiciului, neputându-se vorbi despre o dublă reparație.

Critica nu poate fi primită pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Penalitățile ce formează obiectul cererii de chemare în judecată sunt întemeiate pe clauza penală convenită de părți prin art. 5.6 din contract, potrivit căreia:

"În cazul în care părțile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligațiile financiare asumate prin contract, se angajează a plăti dobânzi și penalități în valoare de 0,03% pentru fiecare zi întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere. Totalul dobânzilor și penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate", în condițiile reglementate de art. 1538 C. civ.

Prin "clauză penală" se înțelege acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor revenind debitorului.

Cum clauza penală conținută în dispozițiile contractuale este obligatorie între părți, instanța nu este îndreptățită a o lipsi de efectele juridice în vederea cărora a fost prevăzută și nu poate solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului suferit, trebuind doar să dea eficiență acestei convenții prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a motivat și argumentat amplu aspectul actualizării penalităților de întârziere cu rata inflației, în mod corect reținând că, atunci când părțile, pe temeiul acordului lor de voințe, au evaluat în mod anticipat cuantumul prejudiciului suferit de una dintre părți pentru neachitarea de către cealaltă parte a unei sume de bani la scadență, creditorul obligației executate cu întârziere are dreptul la daune-interese moratorii în cuantumul convenit în mod anticipat, în speță, la clauza penală prevăzută contractual pentru neachitarea obligației de plată la scadență, clauză ce conține, prin natura ei, atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

A admite punctul de vedere al recurentei-reclamante înseamnă a accepta posibilitatea suportării de către pârâta-debitoare, pe lângă valoarea prejudiciului prestabilit convențional și a majorării/actualizării acestuia, ceea ce ar conduce la o îndatorare excesivă a acestei părți.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prin clauza contractuală de la art. 5.6 părțile au stabilit expres că "Totalul dobânzilor și penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate".

Așadar, se impune a se reține că solicitarea privind actualizarea cu rata inflației a sumei pretinse cu titlu de penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI este neîntemeiată în raport de cuprinsul și natura juridică a clauzei penale menționate la art. 5.6 a contractului de acces pe infrastructura rutieră nr. 148/07.12.2018, părțile determinând anticipat întinderea eventualelor prejudicii în cazul nerespectării prevederilor contractuale, astfel că acordarea unor daune-interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut prin convenția părților nu este permisă.

Conchizând asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A., Înalta Curte apreciază că toate considerentele reținute mai sus converg spre soluția de respingere a acestuia ca nefondat, instanța de apel în mod judicios reținând, pe de o parte, cu privire la termenul de plată a facturilor TUI și non TUI, faptul că acesta se calculează pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., în lipsa unei derogări exprese prin contractul încheiat între părți, iar, pe de altă parte, faptul că prin clauza penală inserată în contract la art. 5.6, părțile au evaluat anticipat cuantumul prejudiciului suferit de creditorul obligației neexecutate, clauză ce cuprinde inclusiv actualizarea cu indicele de inflație a prejudiciului suferit prin faptul neîndeplinirii obligației de plată la scadență.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că există o contradicție între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia, în sensul că, dispoziția "Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate" denotă că instanța de apel a menținut obligația acesteia la plata actualizării cu indicele de inflație la data plății, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere datorate, în timp ce din considerente rezultă că a fost admis motivul de apel subsumat actualizării penalităților de întârziere cu rata inflației.

Critica este nefondată întrucât, prin decizia recurată, instanța de apel, în urma admiterii apelului formulat de pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată, dispunând obligarea acesteia la plata sumei de 1.099.006,10 RON reprezentând penalități de întârziere aferente plății facturilor TUI și non-TUI, motivând amplu în paginile 13-14 din considerente de ce, în cauză, nu se poate actualiza cu indicele de inflație la data plății prejudiciul suferit de creditor prin faptul neîndeplinirii obligației de plată la scadență.

Prin sintagma "Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate" trebuie înțeles faptul că instanța de apel a menținut dispozițiile primei instanțe de fond cu privire la cheltuielile de judecată și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii expertului de majorare a onorariului și nu în sensul de menținere în sarcina pârâtei a obligației la plata penalităților de întârziere datorate, actualizate cu indicele de inflație la data plății, hotărârea primei instanțe fiind schimbată în sensul arătat.

În esență, interesul recurentei-pârâte în invocarea acestui motiv de recurs are la bază temerea că dispozitivul deciziei ar putea fi interpretat în sensul menținerii și dispoziției primei instanțe de actualizare a penalităților cu rata inflației, însă această pretinsă neclaritate putea fi înlăturată, eventual, prin lămurirea dispozitivului potrivit procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ.. Or, potrivit art. 444 C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444.

Reținând, așadar, că nu există o contradicție reală între dispozitiv și considerentele deciziei recurate, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Prin cea de-a doua critică formulată, subsumat motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, deși a schimbat în parte sentința instanței de fond, a menținut celelalte dispoziții, printre care și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, contrar prevederilor legale.

Această critică se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Articolul 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", iar potrivit alin. (2) "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată".

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Așadar, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții care a câștigat procesul.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul sau care, chiar dacă strict formal nu l-a pierdut, se află totuși în culpă, întrucât conduita sa imputabilă a generat litigiul.

În cauză, în privința cheltuielilor de judecată menținute în sarcina sa prin decizia recurată (taxa judiciară de timbru și onorariu expert), recurenta-pârâtă pretinde că nu le-ar datora în totalitate și ca atare, nu ar fi trebuit să fie obligată la plata acestora câtă vreme apelul său a fost admis.

Critica este nefondată, având în vedere că, raportat la soluția de primă instanță, pârâta este partea căzută în pretenții în judecata apelului și ca atare, trebuie să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea adversă. Altfel spus, deși apelul declarat de pârâtă a fost admis, aceasta nu se află în ipoteza părții care a câștigat procesul, câtă vreme cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a rămas, în mare parte, admisă.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată aferente taxei judiciare de timbru menținute de instanța de apel, criticile recurentei-pârâte nu pot fi primite din două perspective:

- nici prin cererea de apel și nici în cursul judecății în apel sau cu ocazia dezbaterilor, pârâta nu a solicitat instanței să micșoreze cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, corespunzător pretențiilor admise în urma soluționării apelului;

- în aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în cazul admiterii în parte a cererii, judecătorul are o marjă de apreciere în stabilirea cheltuielilor de judecată suportate de pârât, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie, iar nu de legalitate, care să poată fi cenzurat în recurs.

Conchizând asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A., în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte apreciază nefondat și recursul acestei părți.

Pentru aceste considerente, constatând că nu pot fi reținute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă și nici cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părți împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. și recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. - CĂLĂTORI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1118 din 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 mai 2023.