ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 457/2024

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 20.05.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., a solicitat instanței ca, în baza probelor administrate, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.190.597,74 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 - 1535 și art. 1547 - 1548 din C. civ. și pe dispozițiile Contractelor de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018 și nr. 158/12.12.2019.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a AUTORITĂȚII PENTRU REFORMĂ FEROVIARĂ.

Prin sentința civilă nr. 2628 din 16.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma totală de 1.158.419,81 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate în temeiul contractelor de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018 și 158/12.12.2019 și a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

De asemenea, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 15.189,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" în contradictoriu cu Autoritatea pentru Reforma Feroviară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii, a cerut admiterea cererii de chemare în garanție.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel și reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., solicitând rejudecarea fondului cauzei și schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării intimatei și la plata sumei de 32.177,93 RON, reprezentând diferență penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, precum și a sumei de 321,79 RON reprezentând diferență cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 644A din 19 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse ambele apeluri, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea spre rejudecare, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

O primă critică a recurentei privește aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2553 și art. 2554 C. civ.

Astfel, susține că, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că cele două contracte de acces pe infrastructura feroviară, nr. 158/2019 și nr. 148/2018, sunt contracte încheiate între profesioniști, care au putere de lege între părțile contractante, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ. (principiul pacta sunt servanda).

În acest sens, învederează că, instanța de judecată nu a ținut cont de prevederile contractului nr. x/2019, care stabilesc, la art. 1 pct. 1.10, că termenul de "zi" este interpretat ca fiind zi calendaristică. Prin urmare, susține că este evident că "zilele lucrătoare" sunt excluse de la calculul termenelor de scadență și al perioadei de curgere a penalităților, atâta timp cât în cuprinsul contractului, orice referire la noțiunea de zi are în vedere ziua calendaristică. Validarea, în aceste condiții, a calcului efectuat de pârâtă, care a prorogat termenul de scadență împlinit într-o zi nelucrătoare, pentru prima zi lucrătoare, constituie atât o încălcare a voinței părților exprimată liber și neviciat prin contractul de acces încheiat, care constituie legea părților, cât mai ales o aplicare greșită, în cauză, a dispozițiilor art. 2553 și a art. 2554 C. civ.

Cu privire la calculul concret, pentru fiecare factură în parte, susține că instanța de judecată a reținut greșit că factura fiscală nr. x/17.01.2020 nu face obiectul acțiunii și nici al apelului, fiind stornată și exclusă de la calculul penalităților, întrucât această factură a fost stornată parțial cu factura nr. x/22.01.20202, suma rămasă de încasat fiind în cuantum de 1.028.844,16 RON.

Arată că, la această sumă, reclamanta a calculat penalități de întârziere pentru 13 zile, iar din notele de calcul ale pârâtei rezultă un număr, eronat, de 12 zile de întârziere.

În continuare, arată că, din analiza comparativă a notelor de calcul ale penalităților întocmite de părți, rezultă că acestea au exclus din perioada de scadență a facturilor prima și ultima zi, astfel că, după împlinirea scadenței, nu se mai poate accepta, încă o dată, eliminarea primei zile din perioada în care penalitățile încep să curgă, art. 5.6 din contract stipulând că "se vor plăti dobânzi și penalități începând cu prima zi după expirarea termenului de plată".

Apreciază că niciuna dintre pretinsele date de scadență, invocate de intimata-pârâtă, nu are justificare, fiind vorba deja despre 35 de zile numai între cele două date, fără a lua în considerare ziua începerii și ziua în care se împlinește fiecare din cele două termene calendaristice contractuale, adică în mod contrar noțiunii de zile calendaristice.

Concluzionează recurenta că, nici legea, nici ordinea publică sau bunele moravuri nu interzic părților să stabilească termene de plată pe zile calendaristice.

Printr-o altă critică formulată, se susține că instanța de apel, prin soluția pronunțată, a încălcat dispozițiile art. 1268, art. 1270 alin. (1) și art. 1272 C. civ., întrucât, prin clauza contractuală inserată la art. 5.6, părțile au stipulat o clauză penală, astfel cum este reglementată prin art. 1538 C. civ.

În argumentare, arată că, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadență 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlinește în a 30-a zi și nu în ziua următoare, sau în prima zi lucrătoare, voința părților, la momentul încheierii contractului, fiind una clară, aceea de stabilire a unor termene de scadență care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalată în situația în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.

Or, instanța de apel, prin validarea calculului pârâtei, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere, care se stabilește pe zile calendaristice și nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât și a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte și nu în scopul anulării lor.

Printr-o ultimă critică adusă deciziei recurate, se susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1531 alin. (1) și (2), respectiv art. 1535 C. civ., având în vedere că, în speță, fiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, recurentei-reclamante i se cuvenea, distinct de creanța propriu-zisă, actualizarea acesteia cu rata inflației.

În justificare, arată că, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens) – care reprezintă prejudiciul datorat pentru neplata la termen a facturilor de debit principal, cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans) – care reprezintă aducerea la zi a sumei datorate, conform indicilor de inflație.

Concluzionează recurenta că, actualizarea penalităților de întârziere cu rata inflației nu presupune o dublă reparație a prejudiciului și nu contravine efectelor clauzei penale stipulate la art. 5.6 din contractele de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/2018 și nr. 158/2019, cu consecința acordării unor daune interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin contract.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și pe celelalte dispoziții legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Recursul și înscrisurile depuse în probațiune au fost comunicate intimatei-chemată în garanție AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ la 26.09.2023 și la 10.10.2023 și intimatei-pârâte SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. – CĂLĂTORI S.A. și la 10.10.2023 .

La 13.10.2023, în termen legal, intimata-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. – CĂLĂTORI S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 24.10.2023, care a depus răspuns la întâmpinare .

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat în cadrul memoriului de recurs nicio critică de nelegalitate care să poată fi analizată din această perspectivă. Prin urmare, reține că existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei a fost invocată formal, pentru a atrage incidența motivului de nelegalitate invocat, de vreme ce recurenta nu a înțeles să indice, în concret, ce aspecte au fost motivate în mod contradictoriu.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit modalitatea de calcul a penalităților de întârziere pe zile libere, în conformitate cu dispozițiile art. 2553 și art. 2554 C. civ., contrar voinței părților, care au derogat de la aceste prevederi legale și au stabilit, prin art. 1 pct. 1.10 din contractele încheiate, că termenul de «zi» trebuie interpretat ca fiind zi calendaristică, cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1268, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1531 alin. (1) și (2), respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ.

Analizând critica recurentei-reclamante din această perspectivă, Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., "Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu". Regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI-a a C. civ., se aplică pentru calculul oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Cartea a VI-a, Titlul III din C. civ. se aplică și contractelor nr. x/07.12.2018 și 158/2019, în măsura în care părțile nu au convenit altfel.

În ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv a stabilit că "nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

În cauză, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut, în aplicarea principiului libertății de a contracta, faptul că părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementate de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.

Faptul că, în cuprinsul clauzei de la art. 5.2 din contract, s-a menționat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părțile au înțeles să deroge de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în condițiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 5.6 rezultă că penalitățile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Prin urmare, la calcului termenului nu se ia în considerare nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului "calendaristic" nu se poate desprinde concluzia că prima și ultima zi trebuie să fie luate în calcul, față de semnificația acestui cuvânt.

Așa fiind, se reține că instanța de apel în mod judicios a reținut că termenul de plată fixat pentru plata facturilor TUI și non TUI a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, care se împlinește în a 30-a zi și nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, nu poate fi primită întrucât, conform dispozițiilor art. 1 din C. civ., uzanța este izvor subsidiar de drept și poate fi aplicată numai în condițiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale, alin. (2) și (3) al articolului indicat, stipulând faptul că: "În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului", respectiv "În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea" or, în cauză, momentul de la care sunt datorate și trebuie calculate penalitățile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanțe.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1531 alin. (1) și (2), respectiv ale art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât natura juridică a penalităților este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației astfel că, în speță, era admisibil cumulul acestora, ca o respectare a principiului reparării integrale a prejudiciului, neputându-se vorbi despre o dublă reparație.

Critica nu poate fi primită pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Penalitățile ce formează obiectul cererii de chemare în judecată sunt întemeiate pe clauza penală convenită de părți prin art. 5.6 din contract, potrivit căreia: "În cazul în care părțile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligațiile financiare asumate prin contract, se angajează a plăti dobânzi și penalități în valoare de 0,03% pentru fiecare zi întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere. Totalul dobânzilor și penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate", în condițiile reglementate de art. 1538 C. civ.

Prin "clauză penală" se înțelege acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor revenind debitorului.

Cum clauza penală conținută în dispozițiile contractuale este obligatorie între părți, instanța nu este îndreptățită a o lipsi de efectele juridice în vederea cărora a fost prevăzută și nu poate solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului suferit, trebuind doar să dea eficiență acestei convenții prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a motivat și argumentat amplu aspectul posibilității de actualizare a penalităților de întârziere cu rata inflației, în mod corect reținând că, atunci când părțile, pe temeiul acordului lor de voințe, au evaluat în mod anticipat cuantumul prejudiciului suferit de una dintre părți pentru neachitarea de către cealaltă parte a unei sume de bani la scadență, creditorul obligației executate cu întârziere are dreptul la daune-interese moratorii în cuantumul convenit în mod anticipat, în speță, prin clauza penală prevăzută contractual pentru neachitarea obligației de plată la scadență, clauză ce conține, prin natura ei, atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

A admite punctul de vedere al recurentei-reclamante înseamnă a accepta posibilitatea suportării de către pârâta-debitoare, pe lângă valoarea prejudiciului prestabilit convențional și a majorării/actualizării acestuia, ceea ce ar conduce la o îndatorare excesivă a acestei părți.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prin clauza contractuală de la art. 5.6 părțile au stabilit expres că "Totalul dobânzilor și penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate".

Așadar, se impune a se reține că solicitarea privind actualizarea cu rata inflației a sumei pretinse cu titlu de penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI este neîntemeiată în raport de cuprinsul și natura juridică a clauzei penale menționate la art. 5.6 a contractelor de acces pe infrastructura rutieră nr. 148/2018 și nr. 158/2019, părțile determinând anticipat întinderea eventualelor prejudicii în cazul nerespectării prevederilor contractuale, astfel că acordarea unor daune-interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut prin convenția părților nu este permisă.

Restul criticilor, privind modalitatea de calcul a sumelor și privind reținerea instanței de apel a faptului că factura fiscală nr. x/17.01.2020 nu face obiectul acțiunii, fiind stornată și exclusă de la calculul penalităților, nu pot face obiectul cercetării în cadrul recursului, vizând aspecte de alegată netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate, recurenta-reclamantă arâtându-și, în realitate, nemulțumirea față de starea de fapt stabilită în cauză, în urma analizării probatoriului.

Or, recursul urmărește să verifice conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente, stabilirea situației de fapt, administrarea și interpretarea probatoriului fiind atributul instanțelor devolutive.

Conchizând asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A., Înalta Curte apreciază că toate considerentele reținute mai sus converg spre soluția de respingere a acestuia ca nefondat, instanța de apel în mod judicios reținând, pe de o parte, cu privire la termenul de plată a facturilor TUI și non TUI, faptul că acesta se calculează pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., în lipsa unei derogări exprese prin contractul încheiat între părți, iar, pe de altă parte, faptul că prin clauza penală inserată în contract la art. 5.6, părțile au evaluat anticipat cuantumul prejudiciului suferit de creditorul obligației neexecutate, clauză ce cuprinde inclusiv actualizarea cu indicele de inflație a prejudiciului suferit prin faptul neîndeplinirii obligației de plată la scadență.

Pentru aceste considerente, constatând că nu pot fi reținute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 644A din 19 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 644A din 19 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2024.