Decizia nr. 1830/2024 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată la data de 29.03.2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă sub nr. x/3/2021, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a solicitat obligarea pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR - Călători S.A. la plata sumei de 1.493.504,88 lei, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și nonTUI, actualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 2395/13.10.2023, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma totală de 1.479.458,73 lei, din care suma de 1.388.499,49 lei reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor TUI și suma de 90.959,24 lei reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor nonTUI, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 20.899,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 2395/13.10.2023, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, solicitând instanței să schimbe în parte sentința, în sensul admiterii în totalitate a cererii formulate și obligării pârâtei și la plata sumei de 14.046,15 lei reprezentând diferență penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație, până la plata efectivă. Prin decizia civilă nr. 810/A/28.05.2024, Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva sentinței civile nr. 2395 din 13.10.2023, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR - Călători S.A., ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 27.06.2024, a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., solicitând admiterea recursului formulat, în sensul admiterii în totalitate a cererii formulate și obligării intimatei pârâte la plata sumei de 14.046,15 lei, reprezentând diferență penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație, până la plata efectivă. Recurenta a solicitat casarea, în parte, a sentinței recurate, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1268, art. 1267, art. 1272 alin. (1), art. 1530, art. 1548, art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ. De asemenea, a solicitat actualizarea cu indicele de inflație, până la plata efectivă și obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, de la fond, apel și recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a arătat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, cuprinzând motive contradictorii și fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, situații ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În continuare, recurenta a precizat că un prim motiv de recurs îl reprezintă aplicarea greșită, în speță, de către instanța de apel, a autorității de lucru judecat. A arătat recurenta că se motivează eronat, de către Curtea de Apel București, că, în cauză, este incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin raportare la decizia civilă nr. 1116 din 29.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2020. Astfel, a indicat că obiectul prezentei cauze îl constituie recuperarea sumei de 1.493,504,88 lei, în timp ce obiectul dosarului nr. x/3/2020 l-a reprezentat recuperarea sumei în cuantum de 1.498.203,16 lei, motiv pentru care a apreciat că nu există identitate de obiect între cele două cauze. În plus, a precizat că s-a apreciat în mod eronat că operează autoritatea de lucru judecat în cazul interpretării clauzelor contractuale, câtă vreme legiuitorul prevede că identitatea trebuie să aibă loc între obiectele acțiunilor dosarelor, iar cauza de față vizează alte facturi, alte contracte, alte sume, față de obiectul cauzei nr. x/3/2020. O a doua critică indicată de recurenta reclamantă este reprezentată de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2553 și art. 2554 C. civ. În dezvoltarea acesteia, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat voința părților, exprimată conform prevederilor contractului nr. 158/2019, în sensul că la art. 1 pct. 1.10 este prevăzut că termenul de „zi” este interpretat ca fiind zi calendaristică. A precizat că este evident că „zilele lucrătoare” sunt excluse de la calculul termenelor de scadență și al perioadei de curgere a penalităților, atâta timp cât în cuprinsul contractului orice referire la noțiunea de zi are în vedere ziua calendaristică. Validarea, în aceste condiții, a calculului SNTFC CFR Călători S.A., care a prorogat termenul de scadență împlinit într-o zi nelucrătoare, pentru prima zi lucrătoare, constituie atât o încălcare a voinței părților, exprimată liber și neviciat, prin contractul de acces încheiat, care constituie lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., cât mai ales o aplicare greșită, în speță, a dispozițiilor art. 2553 și art. 2554 C. civ. Recurenta reclamantă a redat dispozițiile contractuale ale art. 5.2, 5.4 și 5.6, învederând că facturile ce fac obiectul acestui dosar nu au fost achitate până la data de 31.12.2020, dată până la care s-au calculat penalități de întârziere. Calculul penalităților efectuat de recurenta reclamantă a respectat clauzele contractuale, însă modul de calcul indicat de intimata pârâtă este eronat, fiind precizat un alt cuantum al penalităților de întârziere, fără să fie respectate prevederile contractuale, penalitatea fiind calculată începând cu ziua următoare datei limită a scadenței. Astfel, recurenta a apreciat că rezultă indubitabil că prin clauzele anterior enunțate părțile au convenit reciproc să deroge de la dreptul comun în materie și să stabilească un mod de calcul al termenelor de scadență a obligațiilor financiare și implicit de curgere a penalităților, pe zile libere pline, aspect ignorat de instanță și calificat, în mod neîntemeiat, ca nedovedit. Dacă se analizează, comparativ, notele de calcul a penalităților întocmite de părți, se observă că ambele societăți au exclus din perioada de scadență a facturilor prima și ultima zi, însă, după împlinirea scadenței, recurenta a apreciat că nu mai poate fi acceptată, încă o dată, eliminarea primei zile din perioada în care penalitățile încep să curgă, în raport de dispozițiile contractuale 5.6, unde este specificat că se vor plăti dobânzi și penalități începând cu prima zi după expirarea termenului de plată. Prin urmare, calculul penalităților efectuat de recurenta s-a efectuat în mod identic cu soluția reglementată de art. 2553 alin. (1) C. civ., sens în care recurenta a prezentat detaliat, în raport de art. 5.2 și de art. 5.4 din contract, modul de calcul al penalităților. A mai arătat recurenta că instanța de apel nu a efectuat o verificare privind perioada în care penalitățile încep să curgă și din analizarea hotărârii rezultă că argumentele sunt contradictorii și demonstrează faptul că instanța de apel a făcut o cercetare sumară a pretențiilor cu care a fost investită, aprobând, fără o minimă verificare, calculul penalităților prezentat de intimata pârâtă. Din toate acestea, recurenta a susținut că instanța a interpretat în mod eronat dispozițiile contractului nr. 158/12.12.2019, încălcând astfel voința părților, cu privire la modul de calcul al penalităților de întârziere. Un al treilea motiv de recurs prezentat îl constituie încălcarea de către instanța de apel, prin soluția pronunțată, a dispozițiilor art. 1268, art. 1270 alin. (1) și ale art. 1272 C. civ. Astfel, recurenta reclamantă a arătat că între părți a fost încheiat în mod valabil contractul nr. 158/2019, care, în conformitate cu dispozițiile art. 1270 C. civ., are putere de lege. Prin clauza detaliată la art. 5.6 din contract, părțile au înțeles să stipuleze o clauză penală reglementată prin art. 1538 C. civ., potrivit căreia, în cazul în care nu se execută obligațiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă va plăti penalități de întârziere pentru depășirea termenului de plată al facturilor, termen care este prevăzut în mod expres ca fiind „prima zi după expirarea termenului de plată”. În continuare, recurenta a redat dispozițiile art. 1268 C. civ. și ale art. 1272 C. civ., susținând încălcarea voinței părților prin modul de calcul al penalităților de întârziere. De asemenea, a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că modul de calcul al penalităților de întârziere efectuat de CNCF CFR S.A. este unul corect, astfel cum reiese din deciziile nr. 167/A/2021 și nr. 2653/2021, emise în dosarele nr. x/3/2019 și nr. x/3/2019. Ultimul motiv de recurs invocat se referă la faptul că instanța a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere cu privire la actualizarea debitului cu rata inflației. A susținut recurenta că, în mod contrar raționamentului instanței de apel, actualizarea debitului cu rata inflației nu contravine efectelor clauzei penale stipulate prin contractul nr. 158/2019, întrucât clauza penală reprezintă o evaluare convențională a prejudiciului, cu scopul de a determina întinderea acestuia. Prin actualizarea cu rata inflației, se realizează echilibrul prestațiilor voit de părți la încheierea contractului și se aduce cuantumul penalităților de întârziere la valoarea apreciată de cocontractanți la momentul încheierii contractului.

Apărările formulate în cauză La data de 02.08.2024, intimata pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR” Călători S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în secundar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 29.08.2024, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, soicitând înlăturarea, ca neîntemeiate, a tuturor apărărilor formulate de intimata pârâtă, prin întâmpinare și admiterea recursului declarat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă la 11.07.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 02.09.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 15.10.2024, după dezbateri contradictorii, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, și a rămas în pronunțare asupra recursului declarat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR SA este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu intimata pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR - Călători S.A., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata sumei de 1.479.458,73 lei reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor TUI și non TUI, fiind respinse ca neîntemeiate pretențiile solicitate cu același titlu în cuantum de 14.046,15 lei și capătul de cerere accesoriu referitor la actualizarea sumei datorate cu indicele de inflație, până la plata efectivă. În esență, instanțele de fond au reținut efectul pozitiv al lucrului judecat în baza deciziei civile nr. 1116/29.06.2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2020, rămasă definitivă la data de 07.12.2022 prin respingerea recursului, ca nefondat, prin care a fost analizat modul de aplicare a acelorași clauze cuprinse în contractul nr. 158/12.12.2019, stabilindu-se definitiv că, prin clauzele acestui contract, părțile nu au derogat de la prevederile art. 2553 C. civ., astfel încât nu se iau în calcul prima și ultima zi a termenului. Totodată, prin aceeași hotărâre judecătorească, a fost tranșată cu puterea lucrului judecat, sub aspectul efectului pozitiv, chestiunea litigioasă referitoare la actualizarea sumei cu rata inflației, constatându-se că, prin contractul menționat, părțile au evaluat anticipat cuantumul prejudiciului suferit pentru neachitarea sumei de bani la scadență, clauza penală acoperind atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat, ceea ce determină lipsa dreptului la actualizarea cu rata inflației. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., invocând motivarea necorespunzătoare a hotărârii și aplicarea greșită a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, inclusiv a pretențiilor respinse. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor legale menționate, pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. În susținerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel nu a efectuat o verificare privind perioada în care penalitățile încep să curgă și din analizarea hotărârii rezultă că argumentele sunt contradictorii și demonstrează faptul că s-a făcut o cercetare sumară a pretențiilor cu care a fost investită, aprobând, fără o minimă verificare, calculul penalităților prezentat de intimata pârâtă. Cu referire la aceste critici, instanța supremă reține că sunt vădit nefondate întrucât nu se referă la existența unor veritabile motive contradictorii în conținutul hotărârii, ci mai degrabă, recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția adoptată de instanța de apel, mai precis de stabilirea situației de fapt reținută în urma administrării probatoriului. Caracterul dovedit sau nu al penalităților de întârziere ține de aprecierea probelor de către instanțele devolutive, apreciere ce poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept. Din această perspectivă, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că nu pot face obiectul recursului, cale de atac limitată la verificarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și dispozițiile contractuale care au stat la baza adoptării soluției sale, oferind o motivare completă a respingerii argumentelor recurentei-reclamante, care conduce în mod logic către soluția din dispozitiv și poate fi verificată pe calea controlului judiciar. Astfel, instanța de apel a reținut faptul că prezentei spețe i se aplică, cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aceiași interpretare privind modul de calcul al penalităților, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 1116 din 29.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2020, definitivă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin decizia nr. 2596 din 7 decembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă. Prin decizia menționată s-a stabilit că, prin clauzele contractului nr. 158/12.12.2019, părțile nu au derogat de la prevederile art. 2553 C. civ., conform cărora, când termenul se calculează pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, în această modalitate neînțelegând să stabilească un alt mod de calcul al termenului, pentru ca apoi să concluzioneze că acordul părților privitor la calculul pe zile calendaristice a termenelor fixate pentru plata facturilor TUI și non TUI se completează cu dispozițiile art. 2553 C. civ., în special cu teza a II-a, ce prevede neluarea în calcul a primei și ultimei zile a termenului. Prin urmare, raportat la soluția din dispozitiv, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele deciziei recurate, criticile aduse de recurenta-reclamantă nu sprijină motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susținut că în mod greșit curtea de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin raportare la decizia civilă nr. 1116 din 29.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2020. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, recurenta afirmă că instanța de apel a încălcat normele de drept material, susținând doar că nu există identitate între obiect și cauză, pentru a putea fi reținută autoritatea de lucru judecat. Totodată, instanța supremă constată că raționamentul dezvoltat de recurentă în fundamentarea acestei critici poate fi circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., câtă vreme încălcarea autorității de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este instituită drept motiv distinct de recurs. Instanța supremă apreciază că această critică nu este întemeiată, având în vedere că demersul judiciar de față privește același contract încheiat între părți nr. 158/12.12.2019. Astfel, așa cum a reținut și prima instanță de control judiciar, prin decizia nr. 1116/29.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București- Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2020, a fost analizat modul de aplicare a acelorași dispoziții din același contract nr. 158/12.12.2019, care fac obiectul unor opinii divergente ale părților în prezentul dosar. Prezentul dosar reprezintă chiar cererea de chemare în judecată și cererea de apel formulate de CFR în dosarul nr. x/3/2020 și în care a fost menționat contractul nr. 158/12.12.2019. În plus, recurenta nu a contestat faptul că dosarul nr. x/3/2020 a avut ca obiect același contract ca prezentul nr. 158/12.12.2019. Prin decizia nr. 1116/29.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București- Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2020, s-a stabilit definitiv că prin clauzele acestui contract părțile nu au derogat de la prevederile art. 2553 C.civ., conform cărora, când termenul se calculează pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, acordul părților privitor la calculul pe zile calendaristice a termenelor fixate pentru plata facturilor TUI și non TUI se completează cu art. 2553 C. civ. în mod special teza a doua, ce prevede neluarea în calcul a primei și ultimei zile a termenului respectiv. Prin urmare, este pe deplin dovedită legalitatea reținerii de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a acestei decizii și aplicarea aceleiași interpretări și a aceluiași mod de calcul și în prezentul dosar. Obiectul disputei dintre părți în prezentul dosar l-a reprezentat modul de calculare a termenelor conform contractului nr. 158/12.12.2019, în discuție fiind calcularea penalităților de întârziere pentru sume menționate în facturi distincte. Fiind vorba despre un debit diferit, nu se poate reține efectul negativ al lucrului judecat, însă, întrucât penalitățile de întârziere sunt calculate în temeiul aceluiași contract, în mod just s-a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat în raport de prima hotărâre judecătorească rămasă definitivă, referitoare la contractul menționat. Din perspectiva autorității de lucru judecat, instanța supremă reține că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câștigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanța de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, așa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu. Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie rațiunea și fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar și principiul securității juridice. Dându-se eficiență puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părți și cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu decizia civilă nr. 1116/29.06.2022 a Curții de Apel București – Secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/3/2020, prin care a fost analizat modul de aplicare a acelorași dispoziții din același contract nr. 158/12.12.2019, curtea de apel a apreciat corect că prezentului litigiu i se impune același mod de calcul, fiind stabilit în mod definitiv că prin clauzele acestui contract părțile nu au derogat de la prevederile art. 2553 C. civ. conform cărora, când termenul se calculează pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, acordul părților privitor la calculul pe zile calendaristice a termenelor fixate pentru plata facturilor TUI și non TUI se completează cu art. 2553 C. civ., în mod special teza a doua, ce prevede neluarea în calcul a primei și ultimei zile a termenului respectiv. Aceasta deoarece nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată în litigiul pendinte reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv printr-o hotărâre anterioară, argumentele și probele contrare ale părții rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamanta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit modalitatea de calcul a penalităților de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ., contrar voinței părților care au derogat de la aceste dispoziții și au stabilit în contractele încheiate că termenele sunt calendaristice, cu încălcarea sau aplicarea greșită și a prevederilor art. 1268, art. 1267, art. 1272 alin. (1), art. 1530 și art. 1548 C. civ. Și această critică este neîntemeiată, prin prisma autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1116/29.06.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, ce a stabilit modalitatea de calcul a facturilor. Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., potrivit căruia ,,durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”, pentru modalitatea de calcul a oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale, se aplică regulile stabilite de Titlul III ,,Calculul termenelor”, din Cartea a VI - a a C. civ. Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Titlul III din Cartea a VI a Codului civil se aplică și contractului de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019. Astfel, în ceea ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv ,,când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului”. Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem). Prin urmare, în aplicarea principiului libertății de a contracta, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor. Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Totodată, se reține că, potrivit art. 2554 C. civ., ,,dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează”. În acest context, instanța de apel în mod corect a reținut că este nefondată critica apelantei reclamante în sensul că dispozițiile art. 2553 alin. (1) și art. 2554 C. civ. nu ar fi aplicabile raportului juridic dintre părți, cât timp nu s-a învederat că părțile ar fi derogat de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de titlul III din cartea a VI-a a Codului civil. În egală măsură, Înalta Curte constată că, în speță, contractul de acces pe infrastructura feroviară a fost încheiat între profesioniști, astfel că părțile au cunoscut semnificația juridică a termenilor folosiți, respectiv faptul că noțiunea de ,,zile calendaristică” semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe ,,zile libere”. Astfel, termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale. Critica recurentei-reclamante prin care se arată că a depus la dosarul cauzei facturi fiscale și extrasele de cont aferente, din care rezultă că practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, care se împlinește în a 30-a zi și nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, aspect ignorat de instanță de apel, nu poate fi primită, întrucât uzanța, în enumerarea art. 1 C. civ., este izvor subsidiar de drept, și se aplică numai în condițiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale. În ceea ce privește deciziile invocate de recurenta, deciziile nr. 167/A/2021 și nr. 2653/2021, emise în dosarele nr. x/3/2019 și nr. x/3/2019, ca fiind un precedent corect privind modul de calcul, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot avea incidență în prezenta cauză, neavând valoare de lucru judecat în prezentul dosar, întrucât au vizat alte contracte dintre părți decât cel în cauză, astfel cum a reținut în mod corect prima instanță de control judiciar. Referitor la ultima critică susținută de recurenta reclamantă, respectiv faptul că instanța a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere cu privire la actualizarea debitului cu rata inflației, iar actualizarea debitului cu rata inflației nu contravine efectelor clauzei penale stipulate prin contractul nr. 158/2019, Înalta Curte urmează a o respinge, ca neîntemeiată, prin prisma aceleiași decizii, nr. 1116/29.06.2022 a Curții de Apel București, de care se ține seama ca urmare a efectului pozitiv al lucrului judecat, în baza art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că, în conformitate cu rațiunea instanței de apel, această decizie, definitivă prin decizia nr. 2596 din 07.12.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, se impune cu autoritatea de lucru judecat în toate aspectele sale, în mod mod legal, inclusiv cu privire la neactualizarea debitului cu rata inflației. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurenă nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva deciziei civile nr. 810/A din 28 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă.