ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 578/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 1 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR, obligarea acesteia la plata sumei de 1.862.642,29 RON, reprezentând dobânda legală pentru neplata la termen a facturii nr. x din data de 22 aprilie 2013 în cuantum de 35.711.465,56 RON, reprezentând contravaloarea legitimațiilor de călătorie eliberate in baza Legii nr. 210/2003, în perioada semestrului I al anului 2013, dobândă calculată pentru perioada 1 aprilie 2014-22 septembrie 2014.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 1535 si următoarele C. civ., art. 192, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 2 și 3 din O.G. nr. 13/2011 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, cu modificările și completările ulterioare și dispozițiile C. civ.

Pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR a formulat cerere de chemare în garanție a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, în temeiul dispozițiilor art. 72 și următoarele din C. proc. civ., solicitând, condiționat de admiterea pretențiilor deduse judecății, obligarea chematei în garanție la creditarea bugetului MINISTERUL TRANSPORTURILOR cu valoarea pretențiilor deduse judecății.

Și-a fundamentat cererea pe dispozițiile O.G. nr. 112/1999 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002 și cu prevederile art. 2 lit. e) și f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 3484 din data de 9 octombrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. în contradictoriu cu pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.862.642,29 RON, reprezentând dobânda legală aferentă facturii fiscale nr. x din 22 aprilie 2013, calculată pe perioada 1 aprilie 2014-22 septembrie 2014, precum și a sumei de 22.231,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR, solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1259 din 31 mai 2018 pronunțată în cauză, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva sentinței civile nr. 3484 din data de 9 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CALATORI S.A. și cu intimata-chemată în garanție MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 7 august 2018, recurenta-pârâtă MINISTERUL TRANSPORTURILOR, solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă și-a circumscris criticile invocate prin cererea de recurs motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel, făcând referire la dispozițiile O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, la cele ale Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 1697/2012 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 112/1999 și la dispozițiile art. 3 din Anexa nr. 3 privind Metodologia de decontare a biletelor de călătorie gratuite pentru transportul pe calea ferată.

A considerat că, în raport cu prevederile actelor normative anterior menționate, facturile pe care intimata-reclamantă le-a invocat în dovedirea pretențiilor sale nu pot face dovada cheltuielilor pentru transportul cu trenul al beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, nici cu privire la existența creanței, nici cu privire la întinderea acesteia.

A arătat că, în facturile întocmite, la rubrica cumpărător, a fost trecut Ministerul Transporturilor, deși recurenta-pârâtă nu este beneficiara niciunui serviciu prestat de intimata-reclamantă, toate aceste facturi nefiind înregistrate la Ministerul Transporturilor și nepurtând mențiunea "bun de plată" a recurentei-pârâte și a menționat că între recurentă și intimata-reclamantă nu există niciun un protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată.

A considerat că factura emisă de către intimata-reclamantă este lipsită de orice suport legal sau convențional, fiind străină raportului juridic dedus judecății, întrucât plata se face în baza deconturilor centralizatoare și nu în baza facturilor, astfel că nu se poate vorbi despre o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări.

Recurenta-pârâtă a precizat că legislația aplicabilă speței nu prevede un termen până la care trebuie să achite sumele respective și, pe cale de consecință, nici nu poate fi vorba de dobânzi sau penalități de întârziere, cu atât mai mult cu cât nici legislația si nici părțile nu au prevăzut aplicarea unor penalități de întârziere sau cuantumul acestora.

A considerat că pretinsa datorie rezultată din aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale a fost achitată la data la care bugetul Ministerului Transporturilor a fost creditat în acest scop și în măsura în care au fost alocate sume cu această destinație, singurele obligații care reveneau recurentei fiind date de centralizarea și verificarea documentațiilor aferente întocmite în vederea solicitării creditelor bugetare necesare.

În contextul în care Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretențiilor intimatei reclamante, a susținut recurenta că nu poate fi ținută responsabilă pentru plata drepturilor pretinse, deoarece această obligație este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat, astfel că nu pot fi reținute ca fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte (vinovăția pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin acțiune și fapta culpabilă a recurentei).

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată pentru greșita menținere a soluției instanței de fond, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanție.

A precizat că, deși instanța de apel a reținut calitatea de ordonator principal de credite a Ministerului Transporturilor, acesta, în temeiul atribuțiilor ce-i incumbă, poate formula către Ministerul Finanțelor Publice doar solicitări în sensul deschiderii de credite bugetare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 500/2002 și cele ale art. 21 alin. n) din aceeași Lege.

Ca atare, singurele obligații care reveneau recurentei-pârâte erau acelea de centralizare și verificare a documentațiilor aferente întocmite în vederea solicitării creditelor bugetare necesare, obligații îndeplinte de recurentă și în legătură cu care intimata-reclamantă nu a invocat o neîndeplinire sau o îndeplinire defectuoasă.

Având în vedere atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, a considerat că instituția care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății este intimata-chemată în garanție, deoarece, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, recurenta-pârâtă s-a aflat în imposibilitatea executării obligațiilor de plată stabilite în sarcina sa.

A concluzionat că obligația de a asigura fondurile necesare ordonatorilor de credite pentru plăti sumele de bani la care se pretinde îndreptățită intimata-reclamantă constituie un temei suficient pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în raport cu instituția procesuală a chemării în garanție.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a autorității de lucru judecat.

A precizat că, prin sentința civilă nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014, Tribunalul București a obligat Ministerul Transporturilor la plata unei dobânzi penalizatoare aferentă sumei de 3.374.498,46 (în care este inclusă și suma menționată în factura nr. x din data de 22 aprilie 2014), calculată pentru perioada începând cu data de 1 aprilie 2014 până la achitarea efectivă a debitului.

A susținut că suma de 2.984,225,16 RON, reprezentând contravaloarea decontului întocmit conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 210/2003, a fost achitată prin ordinul de plată nr. x din data de 5 februarie 2014, iar suma de 68.917.690,05 RON, reprezentând plăți conform art. alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, respectiv contravaloare decont întocmit în baza art. 2 din Legea nr. 210/2003 pentru lunile aprilie 2013- aprilie 2014, a fost achitată prin ordinul de plată nr. x din data de 22 septembrie 2014.

În acest context recurenta-pârâtă a considerat că instanța de fond nu o mai putea obliga la plata sumei de 1.862.642,29 RON, reprezentând dobânda legală pentru neplata la termen a facturii nr. x din data de 22 martie 2013, în condițiile în care intimata-reclamantă deține un titlu executoriu cu privire la această plată, reprezentat de sentința civilă nr. 4839/10 octombrie 2014 a Tribunalului București.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. a invocat caracterul formal al criticilor formulate și a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a formulat, la data de 18 octombrie 2018, răspuns la întâmpinare, înregistrat la dosar la data de 23 octombrie 2018, prin care a reiterat criticile formulate, invocând, suplimentar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula critici specifice.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil.

Prin încheierea din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 8 noiembrie 2019, instanța de recurs a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. și a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru judecarea căii de atac la data de 6 martie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub aspectul criticilor încadrate de recurenta-pârâtă în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși se invocă dispozițiile O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, cele din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1697/2012 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 112/1999 și dispozițiile art. 3 din Anexa nr. 3 privind Metodologia de decontare a biletelor de călătorie gratuite pentru transportul pe calea ferată, susținerile recurentei nu includ veritabile argumente privind o greșită aplicare sau o încălcare a acestor texte legale, ci nemulțumiri referitoare la modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate în susținerea cererii de chemare în judecată.

Se arată, în recurs, că facturile depuse în probatoriu de către intimata-reclamantă, în dovedirea pretențiilor sale, nu pot face dovada cheltuielilor pentru transportul cu trenul al beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, "nici cu privire la existența creanței, nici cu privire la întinderea acesteia", că în mod greșit a apreciat instanța de apel că recurenta-pârâtă este beneficiara serviciilor prestate de intimata-reclamantă, și că acestor înscrisuri li s-au atribuit, în mod eronat, valențe probatorii, deși între recurentă și intimata-reclamantă nu există niciun un protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată.

Toate aceste susțineri nu vizează încălcări ale dispozițiilor legale de drept material incidente în cauză, ci evaluarea greșită, în opinia recurentului, a ansamblului probator, aspect ce ține de elucidarea situației de fapt incidentă în speță. Ca atare, întrucât aceste critici se referă la temeinicia hotărârii atacate, ele nu mai pot fi analizate de instanța de recurs, datorită specificului acestei căi de atac, limitată la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

O altă critică invocată în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a vizat, pe de o parte, neîndeplinirea în cauză, a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte (vinovăția pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin acțiune și fapta culpabilă a recurentei), susținând recurenta că este doar un intermediar în realizarea pretențiilor intimatei-reclamante și, pe de altă parte, încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor legale în baza cărora instanța de apel a obligat recurenta-pârâtă să achite dobânzi și penalități de întârziere, recurenta-pârâtă precizând că legislația aplicabilă speței nu prevede un termen până la care trebuia să achite sumele datorate.

Primul aspect nu poate fi examinat de instanță, întrucât, ceea ce se invocă de către recurentă, respectiv neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, se referă la aspecte de temeinicie, nu de nelegalitate ale deciziei recurate și, prin urmare, nu pot face obiectul analizei efectuate în calea de atac extraordinară a recursului.

În privința susținerilor privind încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzilor și penalităților de întârziere calcutate pentru sumele datorate, se reține, mai întâi, că prin sentința pronunțată de către prima instanță, menținută de instanța de apel, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata dobânzii legale aferente facturii fiscale nr. x din 22 aprilie 2013, dobândă calculată pe perioada 1 aprilie 2014-22 septembrie 2014, nu și la plata penalităților de întârziere.

Apoi, sub aspectul elementelor de fapt ce caracterizează speța, prin decizia atacată s-a stabilit că, prin sentința civilă nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014, irevocabilă, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a obligat recurenta-pârâtă, în cadrul unui alt litigiu, la plata sumei de 4.925.891,53 RON, cu titlu de dobândă calculată până la data de 31 martie 2014, în suma menționată fiind inclusă și dobânda aferentă facturii în discuție în prezenta cauză, pentru care dobânda solicitată și acordată în respectiva cauză a fost calculată până la data de 31 martie 2014.

S-a mai stabilit că plata efectivă a facturii a avut loc ulterior, la data de 22 septembrie 2014.

În considerarea îndeplinirii cu întârziere de către recurenta-pârâtă a obligației de plată a facturii fiscale nr. x din 22 aprilie 2014, în prezenta cauză, instanțele de fond au constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile, impunându-se obligarea recurentei și la plata dobânzii calculate după data de 31 martie 2014, respectiv de la data de 1 aprilie 2014 până la data plății, 22 septembrie 2014.

În acest context, chiar dacă în Legea nr. 210/2003 nu se menționează obligarea la plata de dobânzi pentru achitarea cu întârziere a sumelor datorate de instituțiile vizate de actul normativ, între care și recurenta-pârâtă, și nici nu se prevede un termen pentru plata facturilor, în speță își găsesc incidența, astfel cum corect au stabilit instanțele de fond, regulile generale în materia obligațiilor, rezultate din coroborarea dispozițiilor art. 1350 alin. (1) și (2), 1516 alin. (1) și (2) și 1530 C. civ., care consacră dreptul creditorului la daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor, consecință directă și necesară a neexecutării sau executării cu întârziere, fără justificare sau, după caz, culpabilă, a obligației.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1495 alin. (1) C. civ., în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată.

Prin urmare, în mod corect a procedat instanța de apel, constatând incidente în cauză dispozițiile dreptului comun în materia reparării prejudiciului produs prin executarea cu întârzire a obligațiilor de plată, critica recurentei-pârâte neputând fi primită.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată și pentru greșita menținere a soluției instanței de fond, de respingere a cererii de chemare în garanție, critica subsumându-se motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat, în esență, că obligațiile care îi reveneau - și pe care le-a îndeplinit - erau acelea de centralizare și verificare a documentațiilor aferente întocmite în vederea solicitării creditelor bugetare necesare, însă instituția care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății este intimata-chemată în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Ca atare, a considerat că obligația MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE de a asigura fondurile necesare pentru plata sumelor pretinse de intimata-reclamanta contituie un temei suficient pentru a justifica calitatea procesuală de chemată în garanție a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE.

Potrivit dispozițiilor art. 72 alin. (1) din C. proc. civ., partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.

Un element caracteristic al cererii de chemare în garanție îl constituie existența unei legături de dependență și subordonare între cererea principală și cererea de chemare în garanție, soluția primei cereri influențând soluția cererii de chemare în garanție în mod esențial.

În cauză, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție, arătând că, din analiza dispozițiilor art. 21 alin. (2) ("Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale.") și art. 28 din Legea nr. 500/2002 ("Proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza […] e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;"), coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 76/2009 ("Ministrul transporturilor și infrastructurii este ordonator principal de credite bugetare."), rezultă că recurenta-pârâtă este ordonator principal de credite, calitate în care, îi revine în sarcină obligația de a prevedea în bugetul său sumele necesare inclusiv pentru decontarea facilităților de transport acordate, această obligație fiind, astfel cum a reținut instanța de apel, "independentă de orice conduită a Ministerului Finanțelor Publice".

Înalta Curte apreciază corect argumentul instanței de apel, care a reținut că între cele două ministere, părți în cererea de chemare în garanție, există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, iar acestea nu pot genera în sarcina Ministerului Finanțelor Publice o obligație de garanție sau de despăgubire față de un alt ordonator principal de credite.

Concluzia instanței de apel este cu atât mai corectă cu cât, în ipoteza plății dobânzii legale solicitate de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă ar trebui, conform textelor anterior evocate, să se adreseze intimatei-chemate în garanție pentru repartizarea de la buget a sumelor necesare efectuării plății și, cu atât mai puțin, a unei acțiuni în garanție îndreptate împotriva intimatei-chemate în garanție, dat fiind că între cele două entități există raporturi juridice de natură bugetară și, de asemenea, că nu există un temeiul legal sau contractual care să stea la baza unor astfel de acțiuni.

Cum între cererea principală și cererea de chemare în garanție propusă de recurenta-pârâtă lipsește legătura de dependență și subordonare impusă de textul art. 72 alin. (1) din C. proc. civ., este întemeiată soluția instanțelor de fond, de respingere a cererii de chemare în garanție, critica nefiind fondată.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a autorității de lucru judecat, critică pe care Înalta Curte o apreciază, de asemenea, ca nefondată.

Recurenta invocă, în susținerea autorității de lucru judecat, faptul că intimata-reclamantă deține deja un titlu executoriu privind sumele solicitate prin prezenta acțiune, constând în sentința civilă nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, irevocabilă.

În mod corect a observat instanța de apel că între obiectul prezentei acțiuni, și obiectul dosarului nr. x/2014 nu există identitate.

Din verificarea sentinței nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014 a Tribunalului București rezultă că, recurenta-pârâtă a fost obligată în dosarul nr. x/2014 la plata unei sume reprezentând dobânda calculată pentru neplata la timp a mai multor facturi, între care și factura nr. x din data de 22 aprilie 2013, însă dobânda solicitată și acordată în respectiva cauză a fost calculată până la data de 31 martie 2014.

Or, în speță, intimata-reclamantă solicită acordarea dobânzii aferentei facturii pentru perioada începând cu data de 1 aprilie 2013 și până plata efectivă a facturii, la data de 22 septembrie 2014, fiind neîntemeiate susținerile recurentei-pârâte referitoare la incidența în speță a autorității de lucru judecat și la existența unui titlu executoriu privind dobânda solicitată prin cererea de chemare în judecată din cauză .

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., indicat prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 23 octombrie 2018, Înalta Curte constată că acesta a fost formulat cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 487 din C. proc. civ., având în vedere data comunicării deciziei către recurenta-pârâtă (13 iulie 2018 - dosar apel).

În consecință, această critică, tardiv invocată, nu va putea fi analizată de instanța de recurs.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând că în cauză nu se confirmă incidența motivelor de nelegalitate invocate în cererea de recurs, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva deciziei civile nr. 1259 din 31 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2020.