ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 785/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 785/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului,

din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constata următoarele:

Prin încheierea de ședință din data

de 03 martie 2011 a fost respinsă excepția necompetenței materiale și funcționale

a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, iar prin sentința comercială

nr. 4615 din 7 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială,

a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport

Feroviar de Călători CFR Călători SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

2.843.796,78 RON reprezentând dobânda legală aferentă contravalorii serviciilor

de transport feroviar prestate în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere 50%

în perioada decembrie 2006 - noiembrie 2008 și a fost respinsă cererea de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

încheierea din 03 martie 2011 prima instanță a reținut că faptele de comerț obiective

sunt actele juridice și operațiunile prevăzute, în principal, în art. 3 C. com.,

printre care și întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă

sau pe uscat. Cum comercialitatea acestor acte juridice și operațiuni rezultă din

lege, orice persoană care săvârșește asemenea fapte de comerț întră în raporturi

juridice comerciale guvernate de legile comerciale.

Potrivit art.

4 C. com. „Se socotesc, afară de acestea (cele prevăzute la art. 3) ca fapte de

comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură

civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul",

De asemenea, potrivit

art. 56 C. com., dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții

sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiunile

privitoare la persoana, chiar a comercianților și de cazurile în care, legea ar

dispune altfel.

Prima instanță

a constatat că pârâta este comerciant, iar pretențiile deduse judecății reprezintă

dobânda legală aferentă contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate

în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii

nr. 147/2000, în perioada decembrie 2006 - noiembrie 2008, fiind invocate prevederile

ari 43 C. com.

Având în vedere

că pretențiile reclamantei nu se întemeiază pe un act administrativ emis de o autoritate

publică în regim de putere publică și nici pe un contract administrativ, definit

ca acel contract încheiat de o autoritate publică având ca obiect punerea în valoare

a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea

serviciilor publice, achizițiile publice, instanța de fond a apreciat că potrivit

prevederilor legale menționate, litigiul este prezumat ca fiind comercial.

Cât privește procedura

prealabilă Ia care face referire pârâta, din motivarea în fapt a cererii de chemare

în judecată rezultă că reclamanta s-a referit Ia urmarea procedurii concilierii

directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. și nu Ia urmarea procedurii

prealabile prevăzută de art. 7 și urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut, în esență, că potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 din

Legea nr. 147/2000, în forma în vigoare în perioada decembrie 2008 - noiembrie 2008,

pensionarii din sistemul asigurărilor sociale de stat, din sistemul de pensii și

asigurări sociale pentru agricultori, precum și pensionarii din celelalte sisteme

proprii de asigurări sociale au beneficiat anual de 6 călătorii simple cu reducere

de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile la trenul de persoane clasa a ll-a,

la transportul intern în comun, cheltuielile decurgând din aplicarea acestei legi

fiind suportate din bugetul de stat.

Reclamanta a prestat,

în perioada decembrie 2008 - noiembrie 2008 servicii de transport pe calea ferată,

în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50% pentru beneficiarii Legii

nr. 147/2000, diferența dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată

și suma încasată de Ia pensionari urmând să fie recuperată conform procedurii prevăzute

de Norma Metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.

S-a reținut că

potrivit prevederilor art. 29 și 31 din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii

nr. 147/2000, operatorul de transport întocmește deconturi lunare centralizatoare

și să le trimite Direcției generale economice și buget din cadrul Ministerului Transporturilor,

o singură dată pe lună, până Ia data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată.

După verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii in care au fost primite,

Ministerul Transporturilor - Direcția generală economică și buget întocmește documentația

pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor

Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

În conformitate

cu procedura stabilită de aceste norme metodologice, s-a constatat că reclamanta

a întocmit deconturile lunare centralizatoare și a emis facturile fiscale aferente

pe care Ie-a comunicat pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii,

însă aceste sume, deși confirmate de pârât, au fost achitate la sfârșitul anului

2007 (9 facturi în decembrie și 3 facturi în noiembrie și la sfârșitul anului 2008,

respectiv în luna decembrie,

Au fost apreciate

ca fiind neîntemeiate apărările pârâtei referitoare ia faptul că sumele nu au fost

plătite deoarece ministerul a trebuit să se încadreze în fiecare an în limita bugetului

alocat, întrucât art. 32 din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000

stabilește că plată sumelor pentru transportul pe calea ferată, în baza legitimațiilor

de călătorie cu reducere de 50% va fi virata operatorilor de transport feroviar

de către Ministerul Transporturilor în limitele aprobate pentru această destinație

prin bugetul de stat al acestui minister, iar în cauză pârâtul nu a făcut dovada

că în bugetul său nu au fost alocate aceste fonduri.

Din tabelele de

calcul al pretențiilor reclamantei, necontestate de pârâtă, a rezultat că sumele

datorate acesteia de către pârât, pentru serviciile de transport prestate beneficiarilor

Legii nr. 147/2000, au fost achitate Ia sfârșitul anului 2007 și respectiv 2008,

cu excepția unei singure facturi nr. F1. din 18 decembrie 2008, achitată Ia 12

mai 2009, motiv pentru care, s-a reținut că aceste sume au existat în bugetul ministerului.

S-a constatat

că deși pârâta a susținut că nu îi aparține nîcîo culpă privind plata cu întârziere

a sumelor datorate reclamantei în baza Legii nr. 147/2000, aceasta nu a depus la

dosar niciun înscris în dovedirea faptului că și-a îndeplinit obligația de a întocmi

documentația pentru deschiderea de către Ministerului Finanțelor Publice a creditelor

bugetare aferente și nici înscrisuri din care să rezulte că sumele datorate operatorului

de transport au fost alocate cu întârziere de Ministerul Finanțelor Publice.

Având în vedere

că reclamanta este o societate comercială al cărei comerț constă în efectuarea transportului

de călători pe calea ferată, prima instanță a apreciat că aceasta este îndreptățită

să pretindă dobânda legală aferenta prestațiilor nedecontate de pârât, conform prevederilor

art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, în cuantum total de 2.843.706,78 RON, modul

de calcul cuprins în tabelele aflate la filele Y1. și Y2., nefiind contestat de

pârât.

În consecință,

în temeiul art. 2 din Legea nr. 147/2000 și art. 2 alin. (2) din Norma Metodologică

pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, instanța de fond a admis cererea principală

și a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București la

plata către reclamantă a sumei de 843.708,78 RON, reprezentând dobânda legală.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, raportat la prevederile

art. 80 C. proc. civ., s-a apreciat că aceasta este admisibilă.

Pe fond, cererea

de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată, motivat de faptul că pârâtul,

nu și-a dovedit, conform art. 1169 C. civ., susținerile vizând alocarea cu întârziere

de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a sumelor necesare plății

diferenței dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată și suma încasată

de reclamanta de la pensionari, pentru a fi atrasă răspunderea acestui minister.

Împotriva încheierii

de ședință din data de 03 martie 2011 și a sentinței comerciale nr. 4615 din 07

aprilie 2011 pronunțate de Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pârâtul

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a declarat apel, care, prin decizia

civila nr. 494 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, în ceea ce privește excepția necompetențeî materiale și funcționale a Tribunalului

București, secția a Vl-a comercială, instanța de control judiciar, având în vedere

prevederile art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale

de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători" SA, dispozițiile art. 3,

art. 4, art. 58 C. com., a apreciat că în mod legal și temeinic prima instanță a

stabilit faptul că litigiul este unul de natură comercială.

În plus, faptul

că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 147/2000

este condiționată de alocarea în bugetul ministerului, de Ia bugetul de stat, a

sumelor necesare efectuării acestei plăți nu este de natură să schimbe caracterul

comercial al litigiului față de dispozițiile legale menționate.

Nici împrejurarea

că nu există un contract încheiat între minister și intimata reclamantă nu schimbă

natura litigiului, deoarece temeiul pretențiilor reclamantei îl reprezintă legea

și nu raporturile contractuale dintre părți. Prin urmare, instanța de apel a reținut

că natura comercială a acestui litigiu nu este dată de izvorul obligației, ci de

calitatea de comerciant a reclamantei.

S-a apreciat că

invocarea art. 8 C. com. de către apelant nu prezintă relevanță în raport de prevederile

art. 56 C. com. potrivit cărora dacă un act este comercial numai pentru una dintre

părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale,

ceea ce înseamnă că aceste entități nu sunt excluse din sfera relațiilor comerciale.

Totodată, reclamanta

nu a invocat vătămarea drepturilor sale printr-un act administrativ pentru a fi

incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Criticile pe fondul

cauzei au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, cu motivarea că prima instanță a

reținut în mod corect mecanismul decontării biletelor speciale de călătorie gratuită

emise în baza Legii nr. 147/2000, precum și faptul că apelantul-pârât nu a făcut

dovada că și a îndeplinit obligația de a întocmi documentația pentru deschiderea

de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente și nici că

aceste sume au fost alocate cu întârziere de către Ministerul Finanțelor.

Sub acest aspect

instanța de apel a reținut că potrivit art. 31 din Normele metodologice privind

aplicarea Legii nr. 147/2000 după verificarea deconturilor până Ia data de 20 a

lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor va întocmi documentația

pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor

Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente. Or, apelantul nu a

făcut dovada întocmirii Ia timp a acestor documentații și transmiterii lor Ministerului

Finanțelor Publice, astfel încât, susținerea în sensul că întârzierea plății sumelor

datorate reclamantei a fost cauzată de alocarea cu întârziere a acestor sume de

către Ministerul Finanțelor Publice, nu a putut fi primită.

A fost înlăturată

și critica apelantului potrivit căreia în mod greșit prima instanță a reținut că

obligația de plată a apelantei subzistă raportat la facturile fiscale emise de reclamantă,

deoarece documentele justificative în baza cărora s-a făcut plata nu sunt facturile

ci borderourile.

Aceasta întrucât,

reține instanța de apel, potrivit actelor de la dosarul de fond, borderourile (deconturile)

au fost atașate facturilor emise, având în vedere că numai în baza acestor borderouri

se putea verifica de către apelantul-pârât respectarea de către reclamantă a dispozițiilor

art. 23 din normele metodologice și prin urmare, serviciile prestate de către reclamantă

au fost achitate ca urmare a întocmirii borderourilor și emiterii facturilor.

Și critica vizând

soluția dată de prima instanță cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice a fost apreciată ca fiind nefondată, având în vedere faptul că apelantul-pârât

nu a făcut dovada că în urma solicitării adresate Ministerului Finanțelor Publice,

această instituție a refuzat deschiderea creditelor bugetare, sau că a deschis aceste

credite bugetare cu întârziere, fapt care a determinat-o să achite la rândul său,

cu întârziere, sumele datorate reclamantei.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, să

se constate natura de contencios administrativ a cauzei cu consecința trimiterii

spre rejudecare ia Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, iar in subsidiar, să se respingă acțiunea formulată de reclamanta Societatea

Națională de Transport Feroviar de Calatori CFR Călători SA, ca nefondată.

În motivare, recurentul-pârât

susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, bazată pe motive străine

de natura pricinii [art. 304 alin. (1) pct, 7 C. proc. civ.] și dată cu aplicarea

greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.].

În ceea ce privește

respingerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea

cauzei, recurentul apreciază că instanța de apel, interpretând greșit raportul juridic

dedus judecății, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii.

Susține că obiectul

pricinii îl formează pretențiile reprezentând dobânda legală pentru neplata unor

obligații pecuniare, susținute de Ia bugetul de stat, la care reclamanta era îndreptățită

potrivit dispozițiilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor

pentru transportul intern.

În opinia sa,

atât instanța de fond cât și instanța de apel au apreciat în mod eronat natura raportului

juridic dedus judecății și au considerat că dcesta este de natură comercială, reținând

greșit competența de soluționare a pricinii.

Consideră că prevederile

art. 4 și ale art. 56 din C. com. nu își găsesc aplicabilitatea în speță, iar instanța

de apel în mod greșit și-a fundamentat în exclusivitate susținerile pe aceste prevederi

legale.

Totodată, instanța

de apel avea obligația de a analiza excepția necompetenței materiale și prin prisma

dispoziții art. 8 C. com. invocate de pârât.

Susține că actele

și operațiunile inerente asigurării sumelor necesare plății contravalorii tichetelor

de călătorie pe calea ferată utilizate de beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise

în regim de autoritate, în executarea unor dispoziții legale, ca urmare, orice pretenție

accesorie obligației principale va urma, la rândul său, regimul juridic care a guvernat

și plata debitului principal, potrivit principiului „accesorium sequitur principale".

Face referire

Ia prevederile art. 2 alin. (2) și ale art. 23 și următoarele ale normelor date

în aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru

transportul intern, cu modificările ulterioare, și a O.U.G. nr. 71/2004 privind

acordarea unor facilități familiilor de pensionari aprobate prin H.G. nr. 2403/2004,

apreciind că, în măsura în care intimata-reclamantă nu a intrat în posesia sumelor

de bani la care era îndreptățită potrivit dispozițiilor legale anterior menționate,

aceasta fiind o persoană vătămată într-un drept recunoscut prin lege, avea posibilitatea

de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține, pe cale judecătorească,

recunoașterea dreptului pretins.

Astfel, consideră

recurentul, obligația dedusă judecății nu are caracter comercial, aserțiune ce se

întemeiază și prin prisma dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

Dacă se are în

vedere izvorul obligației, arată recurentul, se poate constata că dreptul patrimonial

pretins în speță de intimata-reclamantă nu s-a născut în baza niciunui contract,

fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 147/2000, cu modificările și completările

ulterioare, din contextul căreia nu rezultă necesitatea încheierii vreunui contract

în temeiul căruia societatea intimată reclamantă să beneficieze de plata contravalorii

tichetelor de călătorie gratuite emise pentru beneficiarii legii anterior enunțate.

Totodată, consideră

că prezumția de comercialitate instituită de art. 58 C. com. a fost înlăturată în

cauză, deoarece Legea nr. 147/2000 (izvorul pretențiilor intimatei-reciamantei)

stabilește o procedură privind plata obligațiilor pecuniare ce face abstracție de

calitatea de comerciant a operatorilor economici îndreptățiți să primească această

plată.

Conchizând, apreciază

că, în speță, competența de soluționare aparține instanțelor specializate de contencios

administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Pe fondul cauzei,

critică hotărârea atacată, prin prisma faptului că, instanța de apel, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a reținut că Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii nu a făcut dovada întocmirii în termen a documentației pentru deschiderea

de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente și că alocarea

acestor sume cu întârziere nu este imputabilă ministerului.

Instanța de apel

a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 6 ale art. 16 alin. (1) lit. a) și ale

art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice care, fac referire Ia mecanismul

aprobării și rectificării bugetului de stat și implicit a bugetului Ministerului

Transporturilor și Infrastructurii.

În altă ordine

de idei, susține că penalitățile reclamate în speță nu au niciun fundament de drept

în condițiile în care, între părțile litigante nu a fost încheiat nici un contract,

nu au fost stabilite convențional astfel de sancțiuni, iar în contextul dispozițiilor

legale ce guvernează raportul dedus judecății, penalitatea nu-și găsește sediul

materiei în nicio dispoziție a textului legal special incident.

În plus, obligația

sa de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate

în temeiul Legii nr. 341/2004 este condiționată de alocarea de la bugetul de stat

a acestor sume și, deci, nu poate fi reținută culpa sa în plata cu întârziere a

contravalorii biletelor de călătorie pe calea ferată de către operatorii de transport.

În lipsa alocării acestor fonduri, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

se află în imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul

instituției pârâte.

Prin urmare, apreciază

că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 129

alin. (5

1

) C. proc. civ. și deși, a fost învestită în acest sens prin

motivele de apel, a exclus obiectului cercetării judecătorești aspecte esențiale

pentru soluționarea cauzei cum ar fi temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății,

perioada pentru care au fost calculate penalitățile de întârziere, vina ministerului

în plata cu întârziere a obligațiilor ce-i incumbă.

Recurentul-pârât

susține că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat și cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că acesta este entitatea

care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singura în măsură să asigure

fondurile necesare pentru satisfacerea creanțelor ce fac obiectul prezentei cauze,

iar Ministerului Transporturilor și Infrastructurii îi revine exclusiv îndatorirea

medierii realizării acestor drepturi; de altfel, datoria Ministerului Transporturilor

și Infrastructurii către reclamantă pentru anii 2006 și 2008 a fost achitată Ia

data Ia care bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii a fost creditat

în acest scop.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Intîmata-reciamantă

Societatea Națională de Transport Feroviar de călători CFR Călători SA București

a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Analizând decizia

recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii".

În speță, decizia

atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 281

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței.

De asemenea, nu

se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine

de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire

logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția

pronunțată, soluția instanței de apel fiind perfect legală sub aspectul prevederilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Amplu argumentat

și bine motivat, a fost lămurit și corect reținut aspectul privind natura comercială

a litigiului pendinte.

Contrar susținerilor

recurentului-pârât, „izvorul pretențiilor", dreptul patrimonial pretins de

reclamantă nu derivă dintr-un act administrativ emis de o autoritate publică în

regim de putere publică, în înțelesul art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004 și nici nu se întemeiază pe un contract administrativ definit ca acel

contract încheiat de o autoritate publică având ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor

publice, achizițiile publice.

De altfel, natura

comercială nu este dată de izvorul obligației, ci de calitatea de comerciant a reclamantei,

aspect reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

Potrivit art.

1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale de Transport

Feroviar de Călători CFR Călători SA, aceasta este o societate comercială pe acțiuni,

cu capital integral de stat care are ca obiect principal de activitate transportul

feroviar de călători, iar potrivit art. 3 pct. 13 C. com. printre faptele de comerț

se numără și întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă și

pe uscat.

În consecință,

în raport de obiectul cererii de chemare în judecată (dobânda legală aferentă contravalorii

serviciilor de transport feroviar prestate în baza legitimațiilor de călătorie cu

reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000, în perioada decembrie 2006 -

noiembrie 2008), de temeiul de drept al art. 43 C. com. invocat de reclamantă, de

principiul disponibilității, de prevederile art. 4 C. com. care instituie o prezumție

de comercialitate, precum și de dispozițiile art. 66 C. com. care prevăd că „dacă

un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși

cu privire la acel act, legii comerciale", natura comercială a cauzei deduse

judecății a fost corect stabilită de ambele instanțe.

În mod greșit

recurentul se prevalează de incidența dispozițiilor art. 8 C. com. conform căruia

statul, județul sau comuna nu pot avea calitatea de comerciant, întrucât, în raport

de prevederile precitate ale art. 56 C. com. instituțiile statului (în speță Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii) nu sunt excluse din sfera relațiilor comerciale.

De asemenea, nu

se poate pune problema unei interpretări greșite a raportul juridic dedus judecății,

astfel cum pretinde recurentul, în condițiile în care reclamanta nu și-a întemeiat

pretențiile și nu a invocat vătămarea drepturilor sale sau a unor interese legitime

printr-un act administrativ, ci a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de

2.843.796,78 RON cu titlu de dobândă legală datorată pentru neplata în termen a

contravalorii biletelor gratuite emise în baza Legii nr. 147/2000, prin invocarea

temeiurilor de drept, considerate corect aplicabile.

Recurentul-pârât

pretinde că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 8 ale

art. 18 alin. (1) lit. a) și ale art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele

publice care fac referire ia mecanismul aprobării și rectificării bugetului de stat

și implicit a bugetului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

Or, potrivit dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 500/2002 coroborat cu art. 28 din Legea nr. 500/2002, raportat

Ia O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari,

pârâtul în calitatea de ordonator principal are obligația legală de repartizare

a creditelor aprobate, neputând lăsa în seama altui ordonator principal de credite

cum este Ministerul Finanțelor Publice, sumele necesare plății contravalorii tichetelor

de călătorie emise în temeiul Legii nr. 147/2000, iar criticile formulate sub aspectul

greșitei respingeri a cererii de chemare în garanție sunt nefandate.

Mecanismul decontării

biletelor speciale de călătorie gratuită emise în baza Legii nr. 147/2000 a fost

corect reținut de ambele instanțe, iar susținerea recurentului în sensul că întârzierea

plății sumelor datorate intimatei-reclamante a fost cauzată de alocarea cu întârziere

a acestor sume de către Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi primită, în condițiile

în care pârâtul nu a făcut dovada întocmirii Ia timp a documentației necesare pentru

deschiderea de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente.

Astfel cum în

mod corect a reținut și instanța de apel, pârâtul nu a făcut dovada că în urma solicitării

adresate Ministerului Finanțelor Publice, această instituție a refuzat deschiderea

creditelor bugetare sau că a deschis aceste credite bugetare cu întârziere fapt

care a determinat-o să achite Ia rândul său, cu întârziere, sumele datorate reclamantei.

Plata biletelor

speciale de călătorie gratuită emise în baza Legii nr. 147/2000 se face de la bugetul

de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, însă nealocarea unor fonduri

corespunzătoare, în lipsa întocmirii documentației pentru deschiderea de către Ministerul

Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente, conform art. 31 din Normele metodologice

privind aplicarea Legii nr. 147/2000, nu este de natură a exonera recurentul-pârât

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii de îndeplinirea obligațiilor sale

legale.

Distinct de cele

reținute, instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat

legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel

formulate de apelantul-pârât, a avut în vedere apărările reclamantei, respectând

prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub toate

aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată

de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentului, nu reprezintă un motiv

de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Fără a reitera

considerentele expuse, Înalta Curte constată că nici motivul de nelegalitate instituit

de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența.

În consecință,

pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată

că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul pârâtului este

nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C.

proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București împotriva deciziei civile

nr. 494 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 februarie 2013.