ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 785/2013

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constata următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 03 martie 2011 a fost respinsă excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, iar prin sentința comercială nr. 4615 din 7 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.843.796,78 RON reprezentând dobânda legală aferentă contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere 50% în perioada decembrie 2006 - noiembrie 2008 și a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța încheierea din 03 martie 2011 prima instanță a reținut că faptele de comerț obiective sunt actele juridice și operațiunile prevăzute, în principal, în art. 3 C. com., printre care și întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat. Cum comercialitatea acestor acte juridice și operațiuni rezultă din lege, orice persoană care săvârșește asemenea fapte de comerț întră în raporturi juridice comerciale guvernate de legile comerciale. Potrivit art. 4 C. com.

„Se socotesc, afară de acestea (cele prevăzute la art. 3) ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul", De asemenea, potrivit art. 56 C. com., dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiunile privitoare la persoana, chiar a comercianților și de cazurile în care, legea ar dispune altfel. Prima instanță a constatat că pârâta este comerciant, iar pretențiile deduse judecății reprezintă dobânda legală aferentă contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000, în perioada decembrie 2006 - noiembrie 2008, fiind invocate prevederile ari 43 C. com.

Având în vedere că pretențiile reclamantei nu se întemeiază pe un act administrativ emis de o autoritate publică în regim de putere publică și nici pe un contract administrativ, definit ca acel contract încheiat de o autoritate publică având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice, instanța de fond a apreciat că potrivit prevederilor legale menționate, litigiul este prezumat ca fiind comercial. Cât privește procedura prealabilă Ia care face referire pârâta, din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta s-a referit Ia urmarea procedurii concilierii directe prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. și nu Ia urmarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 și urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 147/2000, în forma în vigoare în perioada decembrie 2008 - noiembrie 2008, pensionarii din sistemul asigurărilor sociale de stat, din sistemul de pensii și asigurări sociale pentru agricultori, precum și pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale au beneficiat anual de 6 călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile la trenul de persoane clasa a ll-a, la transportul intern în comun, cheltuielile decurgând din aplicarea acestei legi fiind suportate din bugetul de stat.

Reclamanta a prestat, în perioada decembrie 2008 - noiembrie 2008 servicii de transport pe calea ferată, în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50% pentru beneficiarii Legii nr. 147/2000, diferența dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată și suma încasată de Ia pensionari urmând să fie recuperată conform procedurii prevăzute de Norma Metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000. S-a reținut că potrivit prevederilor art. 29 și 31 din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, operatorul de transport întocmește deconturi lunare centralizatoare și să le trimite Direcției generale economice și buget din cadrul Ministerului Transporturilor, o singură dată pe lună, până Ia data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată.

După verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii in care au fost primite, Ministerul Transporturilor - Direcția generală economică și buget întocmește documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

În conformitate cu procedura stabilită de aceste norme metodologice, s-a constatat că reclamanta a întocmit deconturile lunare centralizatoare și a emis facturile fiscale aferente pe care Ie-a comunicat pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, însă aceste sume, deși confirmate de pârât, au fost achitate la sfârșitul anului 2007 (9 facturi în decembrie și 3 facturi în noiembrie și la sfârșitul anului 2008, respectiv în luna decembrie, Au fost apreciate ca fiind neîntemeiate apărările pârâtei referitoare ia faptul că sumele nu au fost plătite deoarece ministerul a trebuit să se încadreze în fiecare an în limita bugetului alocat, întrucât art. 32 din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 stabilește că plată sumelor pentru transportul pe calea ferată, în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50% va fi virata operatorilor de transport feroviar de către Ministerul Transporturilor în limitele aprobate pentru această destinație prin bugetul de stat al acestui minister, iar în cauză pârâtul nu a făcut dovada că în bugetul său nu au fost alocate aceste fonduri.

Din tabelele de calcul al pretențiilor reclamantei, necontestate de pârâtă, a rezultat că sumele datorate acesteia de către pârât, pentru serviciile de transport prestate beneficiarilor Legii nr. 147/2000, au fost achitate Ia sfârșitul anului 2007 și respectiv 2008, cu excepția unei singure facturi nr. F1. din 18 decembrie 2008, achitată Ia 12 mai 2009, motiv pentru care, s-a reținut că aceste sume au existat în bugetul ministerului. S-a constatat că deși pârâta a susținut că nu îi aparține nîcîo culpă privind plata cu întârziere a sumelor datorate reclamantei în baza Legii nr. 147/2000, aceasta nu a depus la dosar niciun înscris în dovedirea faptului că și-a îndeplinit obligația de a întocmi documentația pentru deschiderea de către Ministerului Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente și nici înscrisuri din care să rezulte că sumele datorate operatorului de transport au fost alocate cu întârziere de Ministerul Finanțelor Publice.

Având în vedere că reclamanta este o societate comercială al cărei comerț constă în efectuarea transportului de călători pe calea ferată, prima instanță a apreciat că aceasta este îndreptățită să pretindă dobânda legală aferenta prestațiilor nedecontate de pârât, conform prevederilor art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, în cuantum total de 2.843.706,78 RON, modul de calcul cuprins în tabelele aflate la filele Y1. și Y2., nefiind contestat de pârât. În consecință, în temeiul art. 2 din Legea nr. 147/2000 și art. 2 alin. (2) din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, instanța de fond a admis cererea principală și a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București la plata către reclamantă a sumei de 843.708,78 RON, reprezentând dobânda legală.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, raportat la prevederile art. 80 C. proc. civ., s-a apreciat că aceasta este admisibilă. Pe fond, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată, motivat de faptul că pârâtul, nu și-a dovedit, conform art. 1169 C. civ., susținerile vizând alocarea cu întârziere de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a sumelor necesare plății diferenței dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată și suma încasată de reclamanta de la pensionari, pentru a fi atrasă răspunderea acestui minister.

Împotriva încheierii de ședință din data de 03 martie 2011 și a sentinței comerciale nr. 4615 din 07 aprilie 2011 pronunțate de Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a declarat apel, care, prin decizia civila nr. 494 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește excepția necompetențeî materiale și funcționale a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, instanța de control judiciar, având în vedere prevederile art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători" SA, dispozițiile art. 3, art. 4, art. 58 C. com., a apreciat că în mod legal și temeinic prima instanță a stabilit faptul că litigiul este unul de natură comercială.

În plus, faptul că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 147/2000 este condiționată de alocarea în bugetul ministerului, de Ia bugetul de stat, a sumelor necesare efectuării acestei plăți nu este de natură să schimbe caracterul comercial al litigiului față de dispozițiile legale menționate. Nici împrejurarea că nu există un contract încheiat între minister și intimata reclamantă nu schimbă natura litigiului, deoarece temeiul pretențiilor reclamantei îl reprezintă legea și nu raporturile contractuale dintre părți. Prin urmare, instanța de apel a reținut că natura comercială a acestui litigiu nu este dată de izvorul obligației, ci de calitatea de comerciant a reclamantei.

S-a apreciat că invocarea art. 8 C. com. de către apelant nu prezintă relevanță în raport de prevederile art. 56 C. com. potrivit cărora dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, ceea ce înseamnă că aceste entități nu sunt excluse din sfera relațiilor comerciale. Totodată, reclamanta nu a invocat vătămarea drepturilor sale printr-un act administrativ pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Criticile pe fondul cauzei au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, cu motivarea că prima instanță a reținut în mod corect mecanismul decontării biletelor speciale de călătorie gratuită emise în baza Legii nr. 147/2000, precum și faptul că apelantul-pârât nu a făcut dovada că și a îndeplinit obligația de a întocmi documentația pentru deschiderea de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente și nici că aceste sume au fost alocate cu întârziere de către Ministerul Finanțelor. Sub acest aspect instanța de apel a reținut că potrivit art. 31 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000 după verificarea deconturilor până Ia data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

Or, apelantul nu a făcut dovada întocmirii Ia timp a acestor documentații și transmiterii lor Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât, susținerea în sensul că întârzierea plății sumelor datorate reclamantei a fost cauzată de alocarea cu întârziere a acestor sume de către Ministerul Finanțelor Publice, nu a putut fi primită. A fost înlăturată și critica apelantului potrivit căreia în mod greșit prima instanță a reținut că obligația de plată a apelantei subzistă raportat la facturile fiscale emise de reclamantă, deoarece documentele justificative în baza cărora s-a făcut plata nu sunt facturile ci borderourile.

Aceasta întrucât, reține instanța de apel, potrivit actelor de la dosarul de fond, borderourile (deconturile) au fost atașate facturilor emise, având în vedere că numai în baza acestor borderouri se putea verifica de către apelantul-pârât respectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 23 din normele metodologice și prin urmare, serviciile prestate de către reclamantă au fost achitate ca urmare a întocmirii borderourilor și emiterii facturilor. Și critica vizând soluția dată de prima instanță cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice a fost apreciată ca fiind nefondată, având în vedere faptul că apelantul-pârât nu a făcut dovada că în urma solicitării adresate Ministerului Finanțelor Publice, această instituție a refuzat deschiderea creditelor bugetare, sau că a deschis aceste credite bugetare cu întârziere, fapt care a determinat-o să achite la rândul său, cu întârziere, sumele datorate reclamantei.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, să se constate natura de contencios administrativ a cauzei cu consecința trimiterii spre rejudecare ia Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, iar in subsidiar, să se respingă acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Calatori CFR Călători SA, ca nefondată. În motivare, recurentul-pârât susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, bazată pe motive străine de natura pricinii [art. 304 alin. (1) pct, 7 C. proc. civ.] și dată cu aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc.

civ.]. În ceea ce privește respingerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea cauzei, recurentul apreciază că instanța de apel, interpretând greșit raportul juridic dedus judecății, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii. Susține că obiectul pricinii îl formează pretențiile reprezentând dobânda legală pentru neplata unor obligații pecuniare, susținute de Ia bugetul de stat, la care reclamanta era îndreptățită potrivit dispozițiilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern. În opinia sa, atât instanța de fond cât și instanța de apel au apreciat în mod eronat natura raportului juridic dedus judecății și au considerat că dcesta este de natură comercială, reținând greșit competența de soluționare a pricinii.

Consideră că prevederile art. 4 și ale art. 56 din C. com. nu își găsesc aplicabilitatea în speță, iar instanța de apel în mod greșit și-a fundamentat în exclusivitate susținerile pe aceste prevederi legale. Totodată, instanța de apel avea obligația de a analiza excepția necompetenței materiale și prin prisma dispoziții art. 8 C. com. invocate de pârât.

Susține că actele și operațiunile inerente asigurării sumelor necesare plății contravalorii tichetelor de călătorie pe calea ferată utilizate de beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise în regim de autoritate, în executarea unor dispoziții legale, ca urmare, orice pretenție accesorie obligației principale va urma, la rândul său, regimul juridic care a guvernat și plata debitului principal, potrivit principiului „accesorium sequitur principale". Face referire Ia prevederile art. 2 alin. (2) și ale art. 23 și următoarele ale normelor date în aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare, și a O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari aprobate prin H.G.

nr. 2403/2004, apreciind că, în măsura în care intimata-reclamantă nu a intrat în posesia sumelor de bani la care era îndreptățită potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, aceasta fiind o persoană vătămată într-un drept recunoscut prin lege, avea posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține, pe cale judecătorească, recunoașterea dreptului pretins. Astfel, consideră recurentul, obligația dedusă judecății nu are caracter comercial, aserțiune ce se întemeiază și prin prisma dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Dacă se are în vedere izvorul obligației, arată recurentul, se poate constata că dreptul patrimonial pretins în speță de intimata-reclamantă nu s-a născut în baza niciunui contract, fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 147/2000, cu modificările și completările ulterioare, din contextul căreia nu rezultă necesitatea încheierii vreunui contract în temeiul căruia societatea intimată reclamantă să beneficieze de plata contravalorii tichetelor de călătorie gratuite emise pentru beneficiarii legii anterior enunțate. Totodată, consideră că prezumția de comercialitate instituită de art. 58 C. com. a fost înlăturată în cauză, deoarece Legea nr. 147/2000 (izvorul pretențiilor intimatei-reciamantei) stabilește o procedură privind plata obligațiilor pecuniare ce face abstracție de calitatea de comerciant a operatorilor economici îndreptățiți să primească această plată.

Conchizând, apreciază că, în speță, competența de soluționare aparține instanțelor specializate de contencios administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Pe fondul cauzei, critică hotărârea atacată, prin prisma faptului că, instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a reținut că Ministerul Transporturilor și Infrastructurii nu a făcut dovada întocmirii în termen a documentației pentru deschiderea de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente și că alocarea acestor sume cu întârziere nu este imputabilă ministerului. Instanța de apel a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 6 ale art. 16 alin. (1) lit. a) și ale art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice care, fac referire Ia mecanismul aprobării și rectificării bugetului de stat și implicit a bugetului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

În altă ordine de idei, susține că penalitățile reclamate în speță nu au niciun fundament de drept în condițiile în care, între părțile litigante nu a fost încheiat nici un contract, nu au fost stabilite convențional astfel de sancțiuni, iar în contextul dispozițiilor legale ce guvernează raportul dedus judecății, penalitatea nu-și găsește sediul materiei în nicio dispoziție a textului legal special incident. În plus, obligația sa de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate în temeiul Legii nr. 341/2004 este condiționată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume și, deci, nu poate fi reținută culpa sa în plata cu întârziere a contravalorii biletelor de călătorie pe calea ferată de către operatorii de transport.

În lipsa alocării acestor fonduri, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii se află în imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul instituției pârâte. Prin urmare, apreciază că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5 1 ) C. proc. civ. și deși, a fost învestită în acest sens prin motivele de apel, a exclus obiectului cercetării judecătorești aspecte esențiale pentru soluționarea cauzei cum ar fi temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății, perioada pentru care au fost calculate penalitățile de întârziere, vina ministerului în plata cu întârziere a obligațiilor ce-i incumbă.

Recurentul-pârât susține că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că acesta este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singura în măsură să asigure fondurile necesare pentru satisfacerea creanțelor ce fac obiectul prezentei cauze, iar Ministerului Transporturilor și Infrastructurii îi revine exclusiv îndatorirea medierii realizării acestor drepturi; de altfel, datoria Ministerului Transporturilor și Infrastructurii către reclamantă pentru anii 2006 și 2008 a fost achitată Ia data Ia care bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii a fost creditat în acest scop. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. Intîmata-reciamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de călători CFR Călători SA București a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". În speță, decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 281 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, soluția instanței de apel fiind perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Amplu argumentat și bine motivat, a fost lămurit și corect reținut aspectul privind natura comercială a litigiului pendinte.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, „izvorul pretențiilor", dreptul patrimonial pretins de reclamantă nu derivă dintr-un act administrativ emis de o autoritate publică în regim de putere publică, în înțelesul art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și nici nu se întemeiază pe un contract administrativ definit ca acel contract încheiat de o autoritate publică având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. De altfel, natura comercială nu este dată de izvorul obligației, ci de calitatea de comerciant a reclamantei, aspect reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, aceasta este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat care are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători, iar potrivit art. 3 pct. 13 C. com. printre faptele de comerț se numără și întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă și pe uscat. În consecință, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată (dobânda legală aferentă contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000, în perioada decembrie 2006 - noiembrie 2008), de temeiul de drept al art. 43 C. com.

invocat de reclamantă, de principiul disponibilității, de prevederile art. 4 C. com. care instituie o prezumție de comercialitate, precum și de dispozițiile art. 66 C. com. care prevăd că „dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși cu privire la acel act, legii comerciale", natura comercială a cauzei deduse judecății a fost corect stabilită de ambele instanțe. În mod greșit recurentul se prevalează de incidența dispozițiilor art. 8 C. com. conform căruia statul, județul sau comuna nu pot avea calitatea de comerciant, întrucât, în raport de prevederile precitate ale art. 56 C. com. instituțiile statului (în speță Ministerul Transporturilor și Infrastructurii) nu sunt excluse din sfera relațiilor comerciale.

De asemenea, nu se poate pune problema unei interpretări greșite a raportul juridic dedus judecății, astfel cum pretinde recurentul, în condițiile în care reclamanta nu și-a întemeiat pretențiile și nu a invocat vătămarea drepturilor sale sau a unor interese legitime printr-un act administrativ, ci a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.843.796,78 RON cu titlu de dobândă legală datorată pentru neplata în termen a contravalorii biletelor gratuite emise în baza Legii nr. 147/2000, prin invocarea temeiurilor de drept, considerate corect aplicabile. Recurentul-pârât pretinde că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 8 ale art. 18 alin. (1) lit. a) și ale art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice care fac referire ia mecanismul aprobării și rectificării bugetului de stat și implicit a bugetului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

Or, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 coroborat cu art. 28 din Legea nr. 500/2002, raportat Ia O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari, pârâtul în calitatea de ordonator principal are obligația legală de repartizare a creditelor aprobate, neputând lăsa în seama altui ordonator principal de credite cum este Ministerul Finanțelor Publice, sumele necesare plății contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 147/2000, iar criticile formulate sub aspectul greșitei respingeri a cererii de chemare în garanție sunt nefandate.

Mecanismul decontării biletelor speciale de călătorie gratuită emise în baza Legii nr. 147/2000 a fost corect reținut de ambele instanțe, iar susținerea recurentului în sensul că întârzierea plății sumelor datorate intimatei-reclamante a fost cauzată de alocarea cu întârziere a acestor sume de către Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi primită, în condițiile în care pârâtul nu a făcut dovada întocmirii Ia timp a documentației necesare pentru deschiderea de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente. Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, pârâtul nu a făcut dovada că în urma solicitării adresate Ministerului Finanțelor Publice, această instituție a refuzat deschiderea creditelor bugetare sau că a deschis aceste credite bugetare cu întârziere fapt care a determinat-o să achite Ia rândul său, cu întârziere, sumele datorate reclamantei.

Plata biletelor speciale de călătorie gratuită emise în baza Legii nr. 147/2000 se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, însă nealocarea unor fonduri corespunzătoare, în lipsa întocmirii documentației pentru deschiderea de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente, conform art. 31 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000, nu este de natură a exonera recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii de îndeplinirea obligațiilor sale legale. Distinct de cele reținute, instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-pârât, a avut în vedere apărările reclamantei, respectând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate. Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte constată că nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența. În consecință, pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul pârâtului este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București împotriva deciziei civile nr. 494 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013.