ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4239/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4239/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.
Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin
acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a
civilă, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători
"C.F.R. Călători" S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul
Transporturilor și Infrastructurii la plata sumei de 5.605.068,44 lei,
reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor
de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 210/2003, pentru
aprobarea O.G. nr. 112/1999, privind călătoriile gratuite în interes de
serviciu și în interes personal pe căile ferate române, în perioada ianuarie
2009 - iunie 2009, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de
timbru și timbru judiciar.
Pârâtul
Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția
necompetenței materiale a Tribunalului București, iar, pe fond, a solicitat
respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin
Sentința civilă nr. 19629 din 18 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a
VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de către
pârâtul Ministerul Transporturilor și, în consecință, a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal.
Pentru
a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că temeiul juridic al cererii de chemare
în judecată îl reprezintă O.G. nr. 112/1999 aprobată prin Legea nr. 210/2003,
act administrativ ce constituie izvorul dreptului de creanță dedus judecății,
iar raporturile juridice deduse judecății nu au caracter comercial, reclamanta
considerându-se vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a
unui act administrativ - O.G. nr. 112/1999, respectiv prin refuzul de plată și
plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor
actului normativ.
În
raport de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, este
evident că reclamanta trebuia să se adreseze instanței de contencios
administrativ, în calitatea sa de persoană vătămată într-un drept sau interes
legitim, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de
soluționare a unei cereri.
Tribunalul
a arătat că în cauză nu este aplicabilă prezumția de comercialitate prevăzută
de art. 4 C. com. întrucât raporturile juridice dintre părți nu sunt specifice
dreptului privat, ci dreptului public, atâta timp cât drepturile și obligațiile
părților s-au născut din emiterea unui act normativ, în regim de putere publică,
fiind evident că aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de
comerț.
Sursa
de finanțare a pretențiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat
astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidențiat și prin
dispozițiile art. 8 C. com. ce exclud statul și organele sale din sfera
raporturilor comerciale.
2.
Hotărârea instanței de fond
Prin
Sentința civilă nr. 1476 din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția
inadmisibilității, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul
Transporturilor, ca neîntemeiată.
A
fost însă admisă excepția tardivității, invocată prin aceeași întâmpinare, și
ca atare acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport
Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a fost respinsă ca tardivă.
A
fost respinsă cererea pârâtului de chemare în garanție a Ministerului
Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect.
Pentru
a hotărî astfel, instanța de fond a arătat, mai întâi, că, prin raportare la
obiectul dedus judecății, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004, făcând referire la corespondența purtată între
reclamantă și pârât cu privire la sumele ce fac obiectul litigiului.
A
constatat că în cauză este vorba despre un act administrativ asimilat,
respectiv refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată a dobânzii
legale, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea
nr. 554/2004, care prevăd că, în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (2) (actele
administrative asimilate - refuzul nejustificat de a soluționa o cerere
referitoare la un drept sau un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu
răspunde solicitantului în termenul legal), procedura prealabilă nu este
obligatorie.
În
continuare, Curtea a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune,
calificată ca reprezentând excepția tardivității introducerii acțiunii, este
întemeiată, reclamanta depunând cererea de chemare în judecată atât cu
depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1), cât și a celui de
1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
3.
Cererea și motivele de recurs înfățișate recurenta-reclamantă
Împotriva
Sentinței civile nr. 1476 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat
recurs, în termenul legal, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar
de Călători "CFR Călători" S.A., criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
Invocând
ca temei legal al demersului său procesual, prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că litigiul supus judecății nu este
unul de natură contencioasă, ci de natură comercială, vizând pretenții
comerciale izvorâte dintr-un contract de transport pe care societatea
reclamantă îl prestează pentru o categorie de persoane, respectiv
beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, a căror contravaloare a prestației se suportă
de către intimatul Ministerul Transporturilor.
A
mai arătat recurenta că dobânzile ce fac obiectul pretențiilor din prezentul
litigiu au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 43 C. com.,
coroborate cu art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii
legale pentru obligații bănești, cu modificările și completările ulterioare,
nefiind incidente prevederile Legii nr. 554/2004, republicată astfel cum a
apreciat instanța de fond.
Printr-un
alt motiv de recurs dezvoltat în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul
dedus judecății, nesocotind, la soluționarea prezentei cauze, prevederile art.
1 din H.G. nr. 584/1998, privind înființarea Societății Naționale de Transport
Feroviar de Călători "CFR Călători", potrivit cu care reclamanta este
o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat, și are ca
obiect principal transportul feroviar de călători precum și prevederile art. 3
pct. 13 și ale art. 4 din C. com.
În
fine, s-a mai indicat că raportul dedus judecății este de natură comercială,
ceea ce rezultă și din contractele de transport pe care reclamanta le-a
încheiat cu beneficiarii Legii nr. 210/2003, în baza cărora CFR Călători a
prestat serviciul de transport pe calea ferată, fără a exista un contract de
transport încheiat între reclamantă și intimatul-pârât Ministerul
Transporturilor.
Recurenta-reclamantă
a atașat cererii de recurs numeroase exemple de practică judiciară în sensul
celor susținute în cererea de recurs, prin care, acțiuni de chemare în
judecată, cu obiect similar, îndreptate împotriva Ministerului Transporturilor,
au fost soluționate de secția comercială a Tribunalului București, iar
hotărârile judecătorești pronunțate au rămas irevocabile la secția civilă a
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
4.
Soluția și considerentele instanței de control judiciar
Analizând
sentința atacată prin prisma motivelor de recurs înfățișate de
recurenta-reclamantă, față de prevederile legale aplicabile și sub toate
aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304
1
C. proc. civ.,
Înalta Curte constată că este întemeiat recursul de față, în sensul și pentru
considerentele în continuare arătate.
Recurenta-reclamantă
Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători"
S.A. a solicitat prin cererea de chemare în judecată din data de 30 decembrie
2011, cu care, inițial a investit instanța civilă, de drept comun, obligarea
intimatului-pârât Ministerul Transporturilor la plata sumei de 5.605.068,44
lei, reprezentând dobânda legală, calculată conform art. 43 C. com. coroborat
cu art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare,
aferentă facturilor emise în perioada 15 ianuarie 2009 - 20 iunie 2009,
achitate cu întârziere și reprezentând plata serviciilor de transport pe calea
ferată prestate de reclamantă, în baza Legii nr. 210/2003 de aprobare a O.G.
nr. 112/1999, privind Călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes
personal pe căile ferate române.
Instanța
de fond, apreciind că în cauză este vorba despre un act administrativ asimilat,
respectiv refuzul de soluționare a cererii de plată a dobânzii legale și făcând
aplicarea prevederilor art. 7 alin. (5) și ale art. 11 alin (1) și (2) din
Legea nr. 554/2004, republicată a respins acțiunea reclamantei-recurente, ca
tardiv formulată, stabilind că termenele prevăzute în Legea contenciosului
administrativ curg de la data refuzului de plată comunicat de pârâtul-intimat,
prin procesul-verbal de conciliere directă nr. 1/3/g din 11 februarie 2010.
În
acord cu susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă și contrar
celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în
cauză prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată
cu modificări, cererea de față neavând natura juridică a unei acțiuni în
contencios administrativ, în sensul reglementării cuprinse în actul normativ
sus-arătat.
Obiectul
cererii deduse judecății îl reprezintă solicitarea de obligare a
pârâtului-intimat la plata de dobânzi legale, calculate ca urmare a achitării
cu întârziere, de către același pârât-intimat, a contravalorii serviciilor
prestate de recurenta-reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003, în perioada
ianuarie 2009 - iunie 2009.
Serviciile
prestate de recurenta-reclamantă sunt reglementate și derivă din lege,
respectiv din Legea nr. 210/2003, pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind
călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile
ferate române, aceleași reglementări reprezentând și temeiul suportării
costurilor de către intimatul-pârât.
În
aceste raporturi, pârâtul-intimat nu emite niciun act administrativ și nu
acționează în regim de putere publică ci doar în executarea unei obligații
stabilite în sarcina sa prin lege, Înalta Curte apreciind astfel că litigiul
generat de plățile solicitate nu se circumscrie contenciosului administrativ.
Cererea
reclamantei-recurente urmează a fi calificată drept o cerere de despăgubiri,
urmare a pretinsei executări cu întârziere de către intimatul-pârât a
obligațiilor legale, suma pretinsă reprezentând dobânda legală calculată
conform O.G. nr. 9/2000, coroborat cu prevederile art. 43 C. com., astfel cum
arată chiar reclamanta în acțiunea sa.
În
fine, după cum a statuat deja Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția
contencios administrativ și fiscal, în cauze similare, prezintă relevanță în
calificarea juridică a cererii reclamantei -recurente și împrejurarea că
reclamanta nu a solicitat anterior acțiunii de față, în despăgubiri, anularea
unui act administrativ și nici constatarea refuzului nejustificat de
soluționare a cererii de plată a dobânzii legale sau constatarea nesoluționării
în termenul legal a cererii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. (1) și
art. 19 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.
În
același sens sunt și exemplele de jurisprudență prezentate instanței de recurs
și atașate la dosar de către recurenta-reclamantă, emanând de la instanțele
civile de drept comun, învestite cu cereri având același obiect și ale căror
hotărâri au rămas irevocabile.
Așa
fiind, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat în cauză o greșită
aplicare a legii, a schimbat fără temei fundamentul juridic al pretenției
formulate și a acordat o altă calificare juridică procedurii concilierii
directe derulate între părți, necontestat, în temeiul art. 720
1
C.
proc. civ., coroborat cu art. 109 alin. (2) C. proc. civ. (procesul-verbal de
conciliere aflat la dosar fond), ceea ce atrage aplicabilitatea art. 312 alin.
(3) și alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin
urmare, față de temeiurile de drept arătate, constatându-se nelegalitatea
hotărârii primei instanțe se va admite recursul de față și se va casa sentința
recurată, dispunându-se totodată, în raport de calificarea juridică acordată
cererii reclamantei-recurente, trimiterea cauzei spre competentă soluționare
Tribunalului București, secția a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de
Călători "CFR Călători" S.A. împotriva Sentinței civile nr. 1476 din
25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal.
Casează
sentința recurată. Trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul
București, secția a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2014.
Procesat
de GGC - GV