ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4239/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata sumei de 5.605.068,44 lei, reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 210/2003, pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999, privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 19629 din 18 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de către pârâtul Ministerul Transporturilor și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă O.G.

nr. 112/1999 aprobată prin Legea nr. 210/2003, act administrativ ce constituie izvorul dreptului de creanță dedus judecății, iar raporturile juridice deduse judecății nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ - O.G. nr. 112/1999, respectiv prin refuzul de plată și plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ. În raport de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, este evident că reclamanta trebuia să se adreseze instanței de contencios administrativ, în calitatea sa de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri.

Tribunalul a arătat că în cauză nu este aplicabilă prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. întrucât raporturile juridice dintre părți nu sunt specifice dreptului privat, ci dreptului public, atâta timp cât drepturile și obligațiile părților s-au născut din emiterea unui act normativ, în regim de putere publică, fiind evident că aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de comerț. Sursa de finanțare a pretențiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidențiat și prin dispozițiile art. 8 C. com. ce exclud statul și organele sale din sfera raporturilor comerciale. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1476 din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Transporturilor, ca neîntemeiată.

A fost însă admisă excepția tardivității, invocată prin aceeași întâmpinare, și ca atare acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a fost respinsă ca tardivă. A fost respinsă cererea pârâtului de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a arătat, mai întâi, că, prin raportare la obiectul dedus judecății, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, făcând referire la corespondența purtată între reclamantă și pârât cu privire la sumele ce fac obiectul litigiului.

A constatat că în cauză este vorba despre un act administrativ asimilat, respectiv refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată a dobânzii legale, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că, în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (2) (actele administrative asimilate - refuzul nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), procedura prealabilă nu este obligatorie. În continuare, Curtea a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune, calificată ca reprezentând excepția tardivității introducerii acțiunii, este întemeiată, reclamanta depunând cererea de chemare în judecată atât cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1), cât și a celui de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

3. Cererea și motivele de recurs înfățișate recurenta-reclamantă Împotriva Sentinței civile nr. 1476 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Invocând ca temei legal al demersului său procesual, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că litigiul supus judecății nu este unul de natură contencioasă, ci de natură comercială, vizând pretenții comerciale izvorâte dintr-un contract de transport pe care societatea reclamantă îl prestează pentru o categorie de persoane, respectiv beneficiarilor O.G.

nr. 112/1999, a căror contravaloare a prestației se suportă de către intimatul Ministerul Transporturilor. A mai arătat recurenta că dobânzile ce fac obiectul pretențiilor din prezentul litigiu au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 43 C. com., coroborate cu art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, cu modificările și completările ulterioare, nefiind incidente prevederile Legii nr. 554/2004, republicată astfel cum a apreciat instanța de fond. Printr-un alt motiv de recurs dezvoltat în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, nesocotind, la soluționarea prezentei cauze, prevederile art. 1 din H.G.

nr. 584/1998, privind înființarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători", potrivit cu care reclamanta este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat, și are ca obiect principal transportul feroviar de călători precum și prevederile art. 3 pct. 13 și ale art. 4 din C. com. În fine, s-a mai indicat că raportul dedus judecății este de natură comercială, ceea ce rezultă și din contractele de transport pe care reclamanta le-a încheiat cu beneficiarii Legii nr. 210/2003, în baza cărora CFR Călători a prestat serviciul de transport pe calea ferată, fără a exista un contract de transport încheiat între reclamantă și intimatul-pârât Ministerul Transporturilor.

Recurenta-reclamantă a atașat cererii de recurs numeroase exemple de practică judiciară în sensul celor susținute în cererea de recurs, prin care, acțiuni de chemare în judecată, cu obiect similar, îndreptate împotriva Ministerului Transporturilor, au fost soluționate de secția comercială a Tribunalului București, iar hotărârile judecătorești pronunțate au rămas irevocabile la secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă, față de prevederile legale aplicabile și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat recursul de față, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a solicitat prin cererea de chemare în judecată din data de 30 decembrie 2011, cu care, inițial a investit instanța civilă, de drept comun, obligarea intimatului-pârât Ministerul Transporturilor la plata sumei de 5.605.068,44 lei, reprezentând dobânda legală, calculată conform art. 43 C. com. coroborat cu art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, aferentă facturilor emise în perioada 15 ianuarie 2009 - 20 iunie 2009, achitate cu întârziere și reprezentând plata serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă, în baza Legii nr. 210/2003 de aprobare a O.G.

nr. 112/1999, privind Călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române.

Instanța de fond, apreciind că în cauză este vorba despre un act administrativ asimilat, respectiv refuzul de soluționare a cererii de plată a dobânzii legale și făcând aplicarea prevederilor art. 7 alin. (5) și ale art. 11 alin (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, republicată a respins acțiunea reclamantei-recurente, ca tardiv formulată, stabilind că termenele prevăzute în Legea contenciosului administrativ curg de la data refuzului de plată comunicat de pârâtul-intimat, prin procesul-verbal de conciliere directă nr. 1/3/g din 11 februarie 2010. În acord cu susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă și contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată cu modificări, cererea de față neavând natura juridică a unei acțiuni în contencios administrativ, în sensul reglementării cuprinse în actul normativ sus-arătat.

Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă solicitarea de obligare a pârâtului-intimat la plata de dobânzi legale, calculate ca urmare a achitării cu întârziere, de către același pârât-intimat, a contravalorii serviciilor prestate de recurenta-reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003, în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009. Serviciile prestate de recurenta-reclamantă sunt reglementate și derivă din lege, respectiv din Legea nr. 210/2003, pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, aceleași reglementări reprezentând și temeiul suportării costurilor de către intimatul-pârât.

În aceste raporturi, pârâtul-intimat nu emite niciun act administrativ și nu acționează în regim de putere publică ci doar în executarea unei obligații stabilite în sarcina sa prin lege, Înalta Curte apreciind astfel că litigiul generat de plățile solicitate nu se circumscrie contenciosului administrativ. Cererea reclamantei-recurente urmează a fi calificată drept o cerere de despăgubiri, urmare a pretinsei executări cu întârziere de către intimatul-pârât a obligațiilor legale, suma pretinsă reprezentând dobânda legală calculată conform O.G. nr. 9/2000, coroborat cu prevederile art. 43 C. com., astfel cum arată chiar reclamanta în acțiunea sa.

În fine, după cum a statuat deja Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal, în cauze similare, prezintă relevanță în calificarea juridică a cererii reclamantei -recurente și împrejurarea că reclamanta nu a solicitat anterior acțiunii de față, în despăgubiri, anularea unui act administrativ și nici constatarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de plată a dobânzii legale sau constatarea nesoluționării în termenul legal a cererii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. În același sens sunt și exemplele de jurisprudență prezentate instanței de recurs și atașate la dosar de către recurenta-reclamantă, emanând de la instanțele civile de drept comun, învestite cu cereri având același obiect și ale căror hotărâri au rămas irevocabile.

Așa fiind, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat în cauză o greșită aplicare a legii, a schimbat fără temei fundamentul juridic al pretenției formulate și a acordat o altă calificare juridică procedurii concilierii directe derulate între părți, necontestat, în temeiul art. 720 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 109 alin. (2) C. proc. civ. (procesul-verbal de conciliere aflat la dosar fond), ceea ce atrage aplicabilitatea art. 312 alin. (3) și alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, față de temeiurile de drept arătate, constatându-se nelegalitatea hotărârii primei instanțe se va admite recursul de față și se va casa sentința recurată, dispunându-se totodată, în raport de calificarea juridică acordată cererii reclamantei-recurente, trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. împotriva Sentinței civile nr. 1476 din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată. Trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2014. Procesat de GGC - GV