ÎCCJ, decizie (scj.ro #134014)

Plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată. Acțiune în pretenții. Competența materială

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor

Index alfabetic : acțiune în pretenții

transport feroviar de călători

excepția necompetenței materiale

C. com., art. 3 pct. 13, art. 56

Legea nr. 554/2004, art. 1

H.G. nr. 584/1998, art. 1

Legea nr. 210/2003

O.G. nr. 112/1999, art. 2 alin. (1), art. 18 alin. (2)

În cazul în care prin acțiunea formulată reclamanta - societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat care are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători - nu a solicitat anularea vreunui act administrativ sau recunoașterea unui drept, ci plata dobânzii legale pentru achitarea cu întârziere a serviciilor de transport pe care le-a prestat, natura litigiului este una comercială, în considerarea calității de comerciant a reclamantei, iar nu una de drept administrativ care să atragă competența instanțelor de drept administrativ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2126 din 14 decembrie 2016

Prin cererea de chemare în judecată precizată, reclamanta Societatea Națională de transport feroviar A. SA a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la plata sumei de 4.925.891,53 lei, cu titlu de dobândă calculată până la data de 31.03.2014, pentru neachitarea la scadență a serviciilor de transport pe calea ferată pe care reclamanta le-a prestat beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, precum și a dobânzii datorate ulterior datei de 31.03.2014 până la achitarea efectivă a debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 4839 din 10.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, fost admisă cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor în contradictoriu cu intervenientul Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4.925.891,53 lei, cu titlu de dobândă calculată până la data de 31.03.2014, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 3.374.498,46 lei, calculată începând cu data de 01.04.2014 până la achitarea efectivă a debitului. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4839 din 10.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă și a încheierilor de ședință din data de 19.09.2014 și din data de 03.10.2014 a formulat apel Ministerul Transporturilor.

Prin decizia civilă nr. 43/A din 19 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de apel București a fost respins apelul formulat de apelantul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 4839 din 10.10.2014 și a încheierilor de ședință din data de 19.09.2014 și din data de 03.10.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimatele Societatea Națională de Transport Feroviar A. SA și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Ministerul Transporturilor, cerere care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

Recurenta se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile noului Cod de procedură civilă, respectiv la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, arătând că instanța a soluționat în mod eronat, apelul împotriva soluției instanței de fond în ceea ce privește excepțiile necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, a inadmisibilității și tardivității acțiunii invocate prin întâmpinare.

Referitor la excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, se arată că dobânzile pretinse prin acțiune urmează regimul juridic al obligației principale, și anume cheltuielile aferente facilităților acordate beneficiarilor în baza O.G. nr. 112/1999, facilități care se suportă din bugetul de stat, prin urmare dobânzile nu au natură civilă.

Recurenta susține că din ce moment ce acțiunea vizează tocmai conflictul născut din presupusa nesoluționare în termenul legal respectiv refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, soluționarea acesteia intră în competența instanțelor de contencios administrativ fiind incidente dispozițiile art. 1 și ale art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Arată, astfel, recurenta că Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este competentă să soluționeze cauza în primă instanță, prin urmare, instanța primului grad de jurisdicție, prin încheierea pronunțată la termenul din 19.09.2014, cât și instanța de apel, au apreciat în mod eronat, pe baza unor motive străine de natura cauzei și cu aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.], că litigiul supus judecății în prezenta cauză nu se subordonează dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și că acesta este de natură civilă, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta susține că întrucât litigiul este unul de drept administrativ se impunea în mod firesc discutarea pretențiilor intimatei-reclamante prin prisma dispozițiilor aplicabile în materie, respectiv ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, ceea ce face ca acțiunea să fie inadmisibilă având în vedere că lipsa procedurii prealabile reprezintă un fine de neprimire.

Prin critica referitoare la excepția prescrierii dreptului la acțiune, recurenta susține că din coroborarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) cu art. 11 lit. c) și d) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ rezultă faptul că prin nesoluționarea cererii de decontare a facilităților acordate beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, intimata-reclamantă se putea adresa instanței de contencios administrativ și fiscal în condițiile Legii nr. 554/2004, pentru realizarea dreptului pretins. Cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost promovată la data de 31.03.2014, cu depășirea cu mult a termenelor prevăzute de legea contenciosului administrativ. Ca urmare, față de pretențiile intimatei-reclamante cu privire la acordarea dobânzii legale aferente perioadei ianuarie 2011 - octombrie 2013, având în vedere dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, se impune casarea încheierilor din 19.09.2014 și 03.10.2014, a deciziei civile nr. 1344/29.09.2015 și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, respingerea acțiunii ca prescrisă.

Un alt aspect pe care înțelege să îl critice recurenta este acela că, atât în sentința civilă nr. 4839/10.10.2014, cât și în decizia civilă nr. 1344/29.09.2015, prin interpretarea greșită a legii și pe baza unor motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.] instanțele de fond și de apel i-au reținut în mod greșit culpa pentru neplata la timp a sumelor datorate intimatei-reclamante. Motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze, în fiecare an, în limita bugetului alocat. Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare a pretențiilor reclamantei. Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei deci nu poate fi ținut responsabil pentru plata dreptului pretins în condițiile în care această obligație este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat. Pentru aceleași considerente nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Transporturilor întrucât, câtă vreme suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea O.G. nr. 112/1999 nu a fost aprobată în bugetul instituției nu poate fi reținută culpa ministerului pentru neplata acestor obligații nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Transporturilor, întrucât nu se poate reține vinovăția acestei instituții pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin acțiune.

Recurenta solicită instanței de recurs să facă distincția între debitul principal, care este reglementat prin acte normative și dobânzile pretinse de către intimata-reclamantă și să aibă în vedere faptul că legislația aplicabilă în materie nu face deloc referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

În ceea ce privește facturile pe care intimata-reclamantă le invocă în dovedirea pretențiilor sale, recurenta arată faptul că, raportat la dispozițiile legale aplicabile, respectiv O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române și Anexa nr. 3, Metodologia de decontare a legitimațiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, aprobată prin OMT 1697/2012, acestea nu pot face dovada nici cu privire la existența creanței și nici cu privire la întinderea acesteia (obligația principală), cu consecința asupra existenței și a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate, prin urmare,facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convențional, fiind străine raportului juridic dedus judecății.

Raportat la pretențiile intimatei-reclamante arată că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul O.G. nr. 112/1999 este condiționată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare, prin urmare pretinsa datorie a Ministerului Transporturilor către intimata-reclamantă rezultată din aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale, a fost achitată la data la care bugetul Ministerului Transporturilor a fost creditat în acest scop și în măsura în care au fost alocate sume cu această destinație.

Se mai învederează faptul că între părți nu există niciun protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată, prin urmare obligarea Ministerului Transporturilor la plata sumelor reprezentând dobânda legală, apare ca netemeinică.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea instanței de apel cu privire la respingerea apelului formulat de Ministerului Transporturilor împotriva hotărârii instanței de fond, prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, este nelegală. Din atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, rezultă cu evidență faptul că acesta este instituția, care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății, în condițiile în care acestea vor fi admise.

Având în vedere faptul că Ministerul Transporturilor doar a intermediat realizarea pretențiilor deduse judecății, iar Ministerul Finanțelor Publice gestionează, potrivit legii, bugetul de stat, solicită instanței de recurs casarea deciziei civile nr. 1344/29.09.2015 și admiterea cererii de chemare în garanției a Ministerului Finanțelor Publice.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta a reiterat și în fața instanței de recurs excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, a inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și a prescripției dreptului material la acțiune, argumentele prezentate fiind aceleași.

Înalta Curte constată că excepțiile sunt nefondate având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei, ceea ce face ca natura litigiului să fie una comercială, nesupusă dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale de Transport Feroviar A. SA reclamanta este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat și „are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători și, în consecință, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 pct. 13 C. com., conform cărora „legea consideră ca fapte de comerț întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat.”

Referitor la raportul juridic dintre părți, acesta a fost prestarea serviciilor de transport, reprezentând fapte de comerț, conform art. 3 pct. 13 C. com., în vigoare la momentul efectuării prestațiilor.

Raportat la prevederile art. 56 C. com., legea comercială se aplică oricărei părți a unui raport juridic comercial, indiferent de calitatea acesteia.

Reclamanta nu are calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, întrucât prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ stipulează expres ca se supun prevederilor acesteia raporturile juridice care vizează actele administrative, ori prin acțiunea formulată reclamanta nu a solicitat anularea vreunui act administrativ sau recunoașterea unui drept, ci plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe care le-a prestat.

Obiectul cererii de chemare în judecată a constat în obligarea Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale în sumă de 4.664.492,48 lei, calculată pentru neplata la termen a contravalorii legitimațiilor de călătorie eliberate în baza Legii nr. 210/2003, în perioada 2010 - 2013.

Cum pretențiile deduse judecății nu sunt întemeiate pe prevederile Legii nr. 554/2004, Curtea a reținut în mod corect că excepțiile privind inadmisibilitatea cererii și prescrierea dreptului la acțiune sunt nefondate întrucât nu era nevoie de îndeplinirea procedurii prealabile și nici nu se aplică termenele speciale prevăzute de legea contenciosului administrativ.

Un alt aspect pe care înțelege să îl critice recurenta este acela că, atât în sentința civilă nr. 4839/10.10.2014, cât și în decizia civilă nr. 1344/29.09.2015, prin interpretarea greșită a legii și pe baza unor motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.] instanțele de fond și de apel i-au reținut în mod greșit culpa pentru neplata la timp a sumelor datorate intimatei reclamante deși motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze, în fiecare an, în limita bugetului alocat.

Înalta Curte reține că recurenta a achitat debitul principal și nu contestă plata cu întârziere a acestuia motivând doar că Ministerul Finanțelor Publice nu i-a asigurat la timp sumele necesare. Atât legislația, cât și probele administrate în cauză nu susțin afirmația apelantei că ar fi un intermediar în realizarea pretențiilor deduse judecății în raport de Ministerul Finanțelor Publice.

Conform prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, republicată, precum și a Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2065/09 noiembrie 2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999

,

Ministerul Finanțelor Publice nu are competențe în derularea procedurii de decontare a legitimațiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor fiind cel care suportă contravaloarea acestora din bugetul propriu.

Potrivit Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2065/09.11.2004, Ministerul Transporturilor efectuează plățile către Societatea Națională de Transport Feroviar A. SA în baza deconturilor întocmite conform situațiilor din borderourile de emitere de către regionalele de transport feroviar de călători.

Prin urmare, având în vedere că dispozițiile legale invocate instituie obligația instituției publice menționate mai sus de achitare efectivă a facturilor emise de Societatea Națională de Transport Feroviar A. SA, se apreciază că susținerea recurentului-pârât în sensul că Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretențiilor intimatei-reclamante și nu poate fi ținut responsabil pentru plata cu întârziere a dreptului pretins, nu este întemeiată.

Este nefondată și critica recurentei prin care solicită să facă distincția între debitul principal, care este reglementat prin acte normative și dobânzile pretinse de către intimata-reclamantă și să aibă în vedere faptul că legislația aplicabilă în materie nu face deloc referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

Astfel cum s-a arătat mai sus, având în vedere natura comercială a litigiului și accesoriile la obligația principală, respectiv dobânzile, sunt întemeiate pe legislația comercială.

Recurenta a mai susținut că, raportat la dispozițiile legale aplicabile, respectiv O.G. nr. 112/1999 facturile emise de reclamantă nu pot face dovada nici cu privire la existența creanței și nici cu privire la întinderea acesteia (obligația principală), cu consecință asupra existenței și a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate, prin urmare, facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convențional, fiind străine raportului juridic dedus judecății.

Critica este nefondată.

Reclamanta a prestat serviciile de transport public de călători, pentru persoanele beneficiare prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 112/1999, începând cu trimestrul IV al anului 2010, Ministerul Transporturilor având obligația corelativă de a achita contravaloarea acestora, pe baza deconturilor, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

Obligația de plată își are izvorul în dispozițiile art. 18 alin. (2) din O.G. nr. 112/1999 „contravaloarea autorizațiilor și permiselor de călătorie pe căile ferate române de care beneficiază, în mod gratuit, persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.”

Conform pct. 2 din Metodologia de decontare a legitimațiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, republicată, a căror contravaloare se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, anexă la Ordinul nr. 2065/2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, republicată, în vigoare la data nașterii raporturilor obligaționale, pârâta avea obligația decontării contravalorii permiselor de călătorie în interes personal pe căile ferate române „în baza deconturilor întocmite conform situațiilor din borderourile de emitere de către regionalele de transport feroviar de călători și, respectiv, Serviciul legitimații de călătorie din cadrul Societății Naționale de Transport Feroviar A. SA, al căror model este prezentat în anexa nr. 3.1 la prezenta metodologie”.

Având în vedere că facturile au fost achitate, chiar cu întârziere, rezultă că acestea au fost recunoscute la plată și implicit creanța,  susținerile recurentei pe acest aspect fiind lipsite de orice temei.

Critica prin care se arată că este nelegală hotărârea instanței de apel cu privire la respingerea apelului formulat de Ministerul Transporturilor împotriva hotărârii instanței de fond, prin care a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, este nefondată.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor legale în vederea alocării fondurilor bugetare, de către Ministerul Finanțelor Publice, iar probele nu susțin culpa Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic cu recurentul. În aceste condiții, rezultă că prejudiciul pe care reclamanta l-a înregistrat prin plata cu întârziere a facturilor este creat prin culpa exclusivă a recurentului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ, a respins recursul ca nefondat.