ÎCCJ, decizie (scj.ro #82790)

Acțiune în pretenții având ca obiect un drept de creanță care își are izvorul în lege. Instanța competentă să soluționeze litigiul Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor Index alfabetic: acțiune în pretenții - competență materială - izvorul dreptului de creanță - prezumție de comercialitate Legea nr. 554/2004, art. 2 pct. 1 lit. c) Legea nr. 210/2003 C. com.,art. 4, art. 8, art. 56 Stabilirea naturii juridice a unui litigiu are în vedere normele juridice aplicabile raporturilor dintre părți, în funcție de izvorul dreptului de creanță dedus judecății. Astfel, în cazul unui litigiu ce vizează o operațiune care se referă la raporturi născute în regim de putere publică, în care dreptul de creanță dedus judecății nu izvorăște dintr-un contract, ci din lege, competența de soluționare a litigiului va aparține instanței de contencios administrativ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 347 din 31 ianuarie 2013 Notă : În decizie a fost avută în vedere forma Codului comercial în vigoare la data învestirii instanței cu cererea de chemare în judecată Prin sentința comercială nr. 7566 din 01.06.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a fost admisă cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR” Călători SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.502.583,66 lei reprezentând dobânda legală; a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, obligând pe acesta la plata sumei de 18.502.583,66 lei către pârât; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a emis în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008 permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal pentru salariații prevăzuți la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 210/2003 și pentru pensionarii și membrii lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din același act normativ. După întocmirea deconturilor pentru permisele astfel eliberate reclamanta a emis către pârâtă facturi fiscale. Pârâtul a achitat facturile fiscale cu întârziere, după cum rezultă din înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei, emiterea facturilor, data achitării acestora și modul de calcul al dobânzii legale prezentate de reclamantă nefiind contestate de pârât în prezenta cauză, apărările acestuia fiind legate de punerea la dispoziție a sumelor ce trebuiau plătite de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Conform art. 6 alin. (2) și art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. Având în vedere că pârâtul a achitat cu întârziere sumele pe care era obligat să le plătească în temeiul dispozițiilor legale anterior menționate, acesta datorează reclamantei dobânda legală aferentă calculată conform art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, față de dispozițiile art. 43 C. com., respectiv 18.502.583,66 lei. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute, instanța a admis cererea principală astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei 18.502.583,66 lei reprezentând dobândă legală.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție instanța a apreciat că aceasta este întemeiată. Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, iar față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 3 lit. e) și f) din H.G. 34/2009 acesta asigură sursa de finanțare pentru aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale pe calea ferată, pârâtul fiind creditat la capitolul 68.01 în acest scop. Întârzierea la plată a sumelor datorate de pârât reclamantei a intervenit din cauza atitudinii chematului în garanție, care nu a pus la dispoziția pârâtului la timp sumele datorate, astfel încât chematul în garanție este chemat să suporte urmarea plăților cu întârziere, respectiv contravaloarea dobânzii legale datorate.

Pentru aceste motive, cererea de chemare în garanție a fost admisă, chematul în garanție a fost obligat la plata către pârât a sumei de 18.502.583,66 lei dobândă legală. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât pârâta, cât și chemata în garanție. Apelul declarat de către pârâtă vizează și încheierea din data de 13.04.2011 prin care a fost respinsă excepția necompetenței materiale.

Verificând legalitatea sentinței atacate în raport de primul motiv de apel cererea apelantului-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, referitor la necompetența materială a primei instanțe, Curtea a reținut următoarele: Reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata sumei de 18.502.583,66 lei reprezentând debit și dobânda legală, creanțe datorate pentru neplata și pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de către reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2008. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă O.G.

nr. 112/1999 aprobată prin Legea nr. 210/2003, act administrativ ce constituie izvorul dreptului de creanță dedus judecății. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Raporturile juridice deduse judecății nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ – O.G. nr. 112/1999, respectiv prin refuzul de plată și plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeași lege, este asimilată refuzului nejustificat de a soluționa o cerere și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii. În raport de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, este evident că reclamanta trebuia să se adreseze instanței de contencios administrativ, în calitatea sa de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri.

În cauză nu este aplicabilă prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. întrucât raporturile juridice dintre părți nu sunt specifice dreptului privat, ci dreptului public, atâta timp cât drepturile și obligațiile părților s-au născut din emiterea unui act normativ, în regim de putere publică, este evident că aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de comerț. Sursa de finanțare a pretențiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat, astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidențiat și prin dispozițiile art. 8 din Codul comercial ce exclude statul și organele sale din sfera raporturilor comerciale.

În consecință, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 101 din 2 martie 2012, a admis apelurile formulate de apelanții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Ministerul Finanțelor Publice; a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținerea cererii de recurs, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru achitarea cu întârziere a facturilor fiscale aferente serviciilor de transport pe calea ferată prestate de subscrisa beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999. Deconturile între reclamantă și pârâtă au fost plătite cu întârziere, criticile recurentei fiind în legătură cu faptul că dobânzile au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 43 C. com. coroborate cu art. 2 și 3 din O.G.

nr. 9/2000. În ceea ce privește art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători CFR SA, potrivit căreia subscrisa este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat și are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători. Potrivit art. 3 pct. 13 C. com. sunt considerate fapte de comerț întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat, iar comercialitatea acestor acte rezultă din lege. De asemenea, potrivit art. 4 C. com., se socotesc ,,ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă din însuși actul”.

De altfel, litigiul dedus judecății, a arătat recurenta, nu este unul de natură contencioasă, fiind un litigiu evaluabil în bani, vizând pretenții comerciale izvorâte din contractul de transport. Art. 1 din Legea nr. 554/2004 reglementează subiectele de sezină a instanței de judecată, dar în speța dedusă judecății reclamanta nu este o persoană vătămată de către o autoritate publică într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. În susținerea calității de comerciant recurenta a invocat și prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 coroborat cu art. 7 C. com. În consecință, recurenta a considerat greșit că instanța de apel a reținut greșit faptul că sursa de finanțare a pretențiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidențiat și prin dispozițiile art. 8 C. com.

ce exclude statul și organele sale din sfera raporturilor comerciale. Faptul că, contravaloarea permiselor de călătorie este reglementată de Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 nu schimbă natura raportului juridic dedus judecății, care rămâne comercial. Comercialitatea litigiului rezultă și din contractele de transport încheiate între reclamantă și beneficiarii Legii nr. 210/2003, și nu dintr-un contract de transport încheiat între subscrisa și pârâtă. S-a mai reținut că prevederile art. 8 C. com. au fost greșit interpretate, în acest sens instanța de apel nu a ținut cont de pretențiile reclamantei care nu se întemeiază pe un act administrativ emis de o autoritate publică și nici pe un contract administrativ.

Deci, natura litigiului este dată de obiectul acțiunii, care este o dobândă penalizatoare produsă de o datorie comercială exigibilă. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare împotriva cererii de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod întemeiat instanța de apel a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal. Examinând cererea de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente : Prealabil examinării criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte face precizarea că acțiunea de față a fost introdusă pe rolul instanțelor judecătorești la data de 22 iunie 2010, deci anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, fiind supusă legilor în vigoare la data formulării acțiunii, fiind incidente și dispozițiile din Codul comercial, referitoare la prezumția de comercialitate. Trecând la analiza cererii de recurs, Înalta Curte arată că acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA a avut ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata unei creanțe reprezentând debit și dobânda legală aferentă acesteia, pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de către reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G.

nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2008. Pornind de la obiectul acțiunii este de observat că raportul juridic dedus judecății nu este comercial, iar prezența în litigiu a unei societăți comerciale nu este de natură să atragă competența instanței comerciale, întrucât reglementările comerciale nu sunt rezervate persoanelor, ci actelor și faptelor de comerț. Cu alte cuvinte, se urmărește comercialitatea raportului juridic în raport de criteriul obiectiv, și nu de cel subiectiv care este dat de calitatea persoanei. În speța de față s-a pus în discuție refuzul de plată și plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ reprezentat de O.G.

nr. 112/1999. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative în sensul prezentei legi și drepturile și obligațiile născute din emiterea actului normativ sus evocat, în regim de putere publică. Revenind la criticile formulate de către recurentă, prin care a susținut prezența în cauză a unui comerciant, care desfășoară fapte de comerț, fiind supus normelor de drept comun în materie comercială, acestea nu sunt de natură a atrage prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. și aplicarea prevederilor art. 56 C. com. Acest criteriu subiectiv susținut de către recurentă nu poate fi reținut, litigiul de față vizând o operațiune care se referă la raporturi născute în regim de putere publică.

Argumentul instanței de apel în ceea ce privește sursa de finanțare a pretențiilor, aceasta fiind bugetul de stat care exclude comercialitatea pretențiilor este corect, trimiterea la dispozițiile art. 8 C. com. excluzând statul și organele sale din sfera raporturilor comerciale. Criticile recurentei prin care se susține că natura litigiului este determinată de obiectul prezentei acțiuni care privește o datorie comercială devenită exigibilă sunt de asemenea nefondate. Astfel, stabilirea naturii juridice a unui litigiu are în vedere normele juridice aplicabile raporturilor dintre părți, în funcție de izvorul dreptului de creanță dedus judecății. În speța de față, dreptul patrimonial pretins de reclamantă nu s-a născut în temeiul unui contract, izvorul dreptului de creanță îl constituie legea, respectiv Legea nr. 210/2003.

În consecință, constatând că instanța de apel a stabilit în mod corect natura litigiului și competența instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiului de față, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul reclamantei ca nefondat.