ÎCCJ, decizie (scj.ro #82790)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82790) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în
pretenții având ca obiect un drept de creanță care își are izvorul
în lege. Instanța competentă să soluționeze litigiul
Cuprins pe materii:
Drept procesual civil. Competența instanțelor
Index alfabetic:
acțiune în pretenții
-
competență materială
-
izvorul dreptului de creanță
-
prezumție de comercialitate
Legea
nr. 554/2004, art. 2 pct. 1 lit. c)
Legea
nr. 210/2003
C.
com.,art. 4, art. 8, art. 56
Stabilirea
naturii juridice a unui litigiu are în vedere normele juridice aplicabile
raporturilor dintre părți, în funcție de izvorul dreptului de
creanță dedus judecății.
Astfel,
în cazul unui litigiu ce vizează o operațiune care se referă la
raporturi născute în regim de putere publică, în care dreptul de
creanță dedus judecății nu izvorăște dintr-un
contract, ci din lege, competența de soluționare a litigiului va
aparține instanței de contencios administrativ.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 347 din 31
ianuarie 2013
Notă
:
În decizie a fost avută în vedere forma Codului comercial în vigoare la
data învestirii instanței cu cererea de chemare în judecată
Prin sentința comercială nr. 7566 din 01.06.2011
pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a
comercială, a fost admisă cererea principală, astfel cum a fost
precizată, formulată de reclamanta Societatea Națională de
Transport Feroviar de Călători „CFR” Călători SA în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii,
obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.502.583,66
lei reprezentând dobânda legală; a fost admisă cererea de chemare în
garanție a Ministerului Finanțelor Publice, obligând pe acesta la
plata sumei de 18.502.583,66 lei către pârât; a fost obligată pârâta
la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință,
tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a emis în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008
permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal
pentru salariații prevăzuți la art. 2 alin. (1) din Legea nr.
210/2003 și pentru pensionarii și membrii lor de familie
prevăzuți la art. 5 alin. (1) din același act normativ.
După întocmirea deconturilor pentru permisele astfel
eliberate reclamanta a emis către pârâtă facturi fiscale.
Pârâtul a achitat facturile fiscale cu întârziere, după cum
rezultă din înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei,
emiterea facturilor, data achitării acestora și modul de calcul al
dobânzii legale prezentate de reclamantă nefiind contestate de pârât în
prezenta cauză, apărările acestuia fiind legate de punerea la
dispoziție a sumelor ce trebuiau plătite de către chematul în
garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Conform art. 6 alin. (2) și art. 122 alin. (2) din Legea
nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de călătorie pe calea
ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin.
(1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie
prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege se suportă
din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.
Având în vedere că pârâtul a achitat cu întârziere sumele
pe care era obligat să le plătească în temeiul
dispozițiilor legale anterior menționate, acesta datorează
reclamantei dobânda legală aferentă calculată conform art. 2
și 3 din O.G. nr. 9/2000, față de dispozițiile art. 43 C.
com., respectiv 18.502.583,66 lei.
Pentru considerentele de fapt și de drept reținute,
instanța a admis cererea principală astfel cum a fost precizată
și a obligat pârâtul să plătească reclamantei 18.502.583,66
lei reprezentând dobândă legală.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție
instanța a apreciat că aceasta este întemeiată.
Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care
asigură administrarea bugetului de stat, iar față de
dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 3
lit. e) și f) din H.G. 34/2009 acesta asigură sursa de
finanțare pentru aplicarea legislației privind facilitățile
acordate anumitor categorii sociale pe calea ferată, pârâtul fiind
creditat la capitolul 68.01 în acest scop. Întârzierea la plată a sumelor
datorate de pârât reclamantei a intervenit din cauza atitudinii chematului în
garanție, care nu a pus la dispoziția pârâtului la timp sumele
datorate, astfel încât chematul în garanție este chemat să suporte
urmarea plăților cu întârziere, respectiv contravaloarea dobânzii
legale datorate.
Pentru aceste motive, cererea de chemare în garanție a fost
admisă, chematul în garanție a fost obligat la plata către pârât
a sumei de 18.502.583,66 lei dobândă legală.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât pârâta,
cât și chemata în garanție.
Apelul declarat de către pârâtă vizează și
încheierea din data de 13.04.2011 prin care a fost respinsă excepția
necompetenței materiale.
Verificând legalitatea sentinței atacate în raport de
primul motiv de apel cererea apelantului-pârât Ministerul Transporturilor
și Infrastructurii, referitor la necompetența materială a primei
instanțe, Curtea a reținut următoarele:
Reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar
de Călători „CFR Călători” SA a solicitat obligarea
pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata sumei de
18.502.583,66 lei reprezentând debit și dobânda legală, creanțe
datorate pentru neplata și pentru plata cu întârziere a serviciilor de
transport pe calea ferată prestate de către reclamantă
beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind
călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes
personal pe căile ferate române în perioada ianuarie 2007 – decembrie
2008.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl
reprezintă O.G. nr. 112/1999 aprobată prin Legea nr. 210/2003, act
administrativ ce constituie izvorul dreptului de creanță dedus
judecății.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul
administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de
o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a
legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Raporturile juridice deduse judecății nu au caracter comercial,
reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin
neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ – O.G. nr.
112/1999, respectiv prin refuzul de plată și plata cu întârziere a
serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se
asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat
de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, iar
potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeași lege, este asimilată
refuzului nejustificat de a soluționa o cerere și nepunerea în
executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării
favorabile a cererii.
În raport de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea
nr. 554/2004, este evident că reclamanta trebuia să se adreseze
instanței de contencios administrativ, în calitatea sa de persoană
vătămată într-un drept sau interes legitim, prin
nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare
a unei cereri.
În cauză nu este aplicabilă prezumția de
comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. întrucât raporturile
juridice dintre părți nu sunt specifice dreptului privat, ci
dreptului public, atâta timp cât drepturile și obligațiile
părților s-au născut din emiterea unui act normativ, în regim de
putere publică, este evident că aceste raporturi nu pot fi calificate
ca fapte subiective de comerț.
Sursa de finanțare a pretențiilor solicitate de
către reclamantă este bugetul de stat, astfel încât comercialitatea
acestora este exclusă, aspect evidențiat și prin
dispozițiile art. 8 din Codul comercial ce exclude statul și organele
sale din sfera raporturilor comerciale.
În consecință, Curtea de Apel București,
Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 101 din 2 martie
2012, a admis
apelurile formulate de apelanții
Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Ministerul
Finanțelor Publice; a anulat sentința atacată și a trimis
cauza spre competentă soluționare în primă instanță
Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea Națională de
Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, prin care a
solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea
cauzei spre rejudecare.
În
susținerea cererii de recurs, recurenta a invocat dispozițiile art.
304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Prin
dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că instanța
de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic
al actului juridic dedus judecății. Astfel, prin cererea de chemare
în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii
legale pentru achitarea cu întârziere a facturilor fiscale aferente serviciilor
de transport pe calea ferată prestate de subscrisa beneficiarilor Legii
nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999.
Deconturile
între reclamantă și pârâtă au fost plătite cu întârziere,
criticile recurentei fiind în legătură cu faptul că dobânzile au
fost calculate în conformitate cu prevederile art. 43 C. com. coroborate cu
art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000.
În
ceea ce privește art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut
că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 din H.G.
nr. 584/1998 privind înființarea Societății Naționale de
Transport Feroviar de Călători CFR SA, potrivit căreia subscrisa
este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat
și are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de
călători.
Potrivit
art. 3 pct. 13 C. com. sunt considerate fapte de comerț întreprinderile de
transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat, iar
comercialitatea acestor acte rezultă din lege. De asemenea, potrivit art.
4 C. com., se socotesc ,,ca fapte de comerț celelalte contracte și
obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură
civilă sau dacă nu rezultă din însuși actul”.
De
altfel, litigiul dedus judecății, a arătat recurenta, nu este
unul de natură contencioasă, fiind un litigiu evaluabil în bani,
vizând pretenții comerciale izvorâte din contractul de transport.
Art.
1 din Legea nr. 554/2004 reglementează subiectele de sezină a
instanței de judecată, dar în speța dedusă
judecății reclamanta nu este o persoană vătămată
de către o autoritate publică într-un drept sau interes legitim printr-un
act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.
În
susținerea calității de comerciant recurenta a invocat și
prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 coroborat cu art. 7 C. com.
În
consecință, recurenta a considerat greșit că instanța
de apel a reținut greșit faptul că sursa de finanțare a
pretențiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat
astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidențiat
și prin dispozițiile art. 8 C. com. ce exclude statul și
organele sale din sfera raporturilor comerciale.
Faptul
că, contravaloarea permiselor de călătorie este
reglementată de Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 nu
schimbă natura raportului juridic dedus judecății, care rămâne
comercial.
Comercialitatea litigiului rezultă și din contractele de transport
încheiate între reclamantă și beneficiarii Legii nr. 210/2003,
și nu dintr-un contract de transport încheiat între subscrisa și
pârâtă.
S-a
mai reținut că prevederile art. 8 C. com. au fost greșit
interpretate, în acest sens instanța de apel nu a ținut cont de
pretențiile reclamantei care nu se întemeiază pe un act administrativ
emis de o autoritate publică și nici pe un contract administrativ.
Deci, natura litigiului este dată de obiectul acțiunii, care este o
dobândă penalizatoare produsă de o datorie comercială
exigibilă.
Intimata-pârâtă
a formulat întâmpinare împotriva cererii de recurs, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod întemeiat
instanța de apel a dispus trimiterea cauzei spre competentă
soluționare secției de contencios administrativ și fiscal.
Examinând
cererea de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv
art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că
acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente :
Prealabil
examinării criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte face
precizarea că acțiunea de față a fost introdusă pe
rolul instanțelor judecătorești la data de 22 iunie 2010, deci
anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, fiind supusă legilor
în vigoare la data formulării acțiunii, fiind incidente și
dispozițiile din Codul comercial, referitoare la prezumția de
comercialitate.
Trecând
la analiza cererii de recurs, Înalta Curte arată că acțiunea
formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport
Feroviar de Călători CFR Călători SA a avut ca obiect
obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata
unei creanțe reprezentând debit și dobânda legală aferentă
acesteia, pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea
ferată prestate de către reclamantă beneficiarilor Legii nr.
210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile
gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile
ferate române în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2008.
Pornind
de la obiectul acțiunii este de observat că raportul juridic dedus
judecății nu este comercial, iar prezența în litigiu a unei
societăți comerciale nu este de natură să atragă
competența instanței comerciale, întrucât reglementările
comerciale nu sunt rezervate persoanelor, ci actelor și faptelor de
comerț. Cu alte cuvinte, se urmărește comercialitatea raportului
juridic în raport de criteriul obiectiv, și nu de cel subiectiv care este
dat de calitatea persoanei.
În
speța de față s-a pus în discuție refuzul de plată
și plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată
beneficiarilor actului normativ reprezentat de O.G. nr. 112/1999.
Potrivit
art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor
administrative în sensul prezentei legi și drepturile și
obligațiile născute din emiterea actului normativ sus evocat, în
regim de putere publică.
Revenind
la criticile formulate de către recurentă, prin care a susținut
prezența în cauză a unui comerciant, care
desfășoară fapte de comerț, fiind supus normelor de drept
comun în materie comercială, acestea nu sunt de natură a atrage prezumția
de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. și aplicarea
prevederilor art. 56 C. com.
Acest
criteriu subiectiv susținut de către recurentă nu poate fi
reținut, litigiul de față vizând o operațiune care se
referă la raporturi născute în regim de putere publică.
Argumentul
instanței de apel în ceea ce privește sursa de finanțare a
pretențiilor, aceasta fiind bugetul de stat care exclude comercialitatea
pretențiilor este corect, trimiterea la dispozițiile art. 8 C. com.
excluzând statul și organele sale din sfera raporturilor comerciale.
Criticile
recurentei prin care se susține că natura litigiului este
determinată de obiectul prezentei acțiuni care privește o
datorie comercială devenită exigibilă sunt de asemenea
nefondate.
Astfel,
stabilirea naturii juridice a unui litigiu are în vedere normele juridice
aplicabile raporturilor dintre părți, în funcție de izvorul
dreptului de creanță dedus judecății.
În
speța de față, dreptul patrimonial pretins de reclamantă nu
s-a născut în temeiul unui contract, izvorul dreptului de
creanță îl constituie legea, respectiv Legea nr. 210/2003.
În
consecință, constatând că instanța de apel a stabilit în
mod corect natura litigiului și competența instanței de
contencios administrativ în soluționarea litigiului de față, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul reclamantei ca
nefondat.