ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1770/2020

Ședința publică din data de 8 aprilie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 9 mai 2016, pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu Societatea A. S.R.L., a solicitat:

(i) obligarea pârâtei la plata sumei de 4.970.934,48 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daunele-interese compensatorii la care reclamanta este îndreptățită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea Contractului dintre părți, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligațiile contractuale asumate;

(ii) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menționate la pct. 1 pe intervalul cuprins între data la care societatea reclamantă avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese și data introducerii prezentei cereri, precum și în continuare până la data plății efective;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea reconvențională înregistrată la data de 24 aprilie 2016, pârâta-reclamantă Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., a solicitat:

(i) obligarea reclamantei-pârâte Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. la restituirea către pârâta-reclamantă a sumei de 217.587,69 RON, reprezentând garanția de bună execuție achitată în baza Contractului de închiriere nr. x/30.06.2006;

(ii) obligarea reclamantei-pârâte Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 11.482,97 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată începând cu data de 22.09.2015 și până la momentul introducerii prezentei cereri (22.08.2016), precum și în continuare până la data plății efective;

(iii) obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Prin sentința civilă nr. 60/C din 25 ianuarie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 03 martie 2017.

2.1. Prin încheierea din 16 mai 2017, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității acțiunii petitului 1 și excepția lipsei de interes, invocate prin întâmpinare de către pârâta-reclamantă reconvențională Societatea A. S.R.L.

2.2. Prin încheierea din 31 mai 2017, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta-reclamantă reconvențională Societatea A. S.R.L.

2.3. Prin sentința civilă nr. 119 din 12 iulie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis acțiunea promovată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu Societatea A. S.R.L., astfel cum a fost precizată;

(ii) a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 4.970.934,48 RON cu titlu de daune-interese, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume în intervalul cuprins între data de 27.08.2015 și data plății efective, precum și suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată;

(iii) a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A.

Împotriva sentinței civile nr. 119 din 12 iulie 2017, precum și împotriva încheierilor din 16 mai 2017 și 31 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale.

O primă critică vizează încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii- art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că, instanța a omis să pună în discuția părților, înainte de a se dezbate cauza pe fond, legea aplicabilă litigiului-vechiul C. civ. sau Noul C. civ., regulile de procedură nerespectate fiind art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și art. 204 C. proc. civ.

Recurenta arată că aceasta chestiune prealabilă a fost sesizată prin întâmpinare însă a fost soluționată mult prea târziu, instanța concluzionând direct în considerentele hotărârii, fără să pună în discuția părților chestiunea deși diferențele dintre regimul juridic aplicabil instituțiilor relevante în speță (reziliere, pact comisoriu, daune-interese și clauză penală) sub imperiul vechiul C. civ. versus Noul C. civ. sunt notabile.

Tot sub acest aspect, recurenta apreciază că excepția lipsei interesului legitim, invocată prin întâmpinare, a fost soluționată greșit de către instanța de fond prin încheierea din 16.05.2017. În opinia recurentei, greșeala de judecată constă în aceea că, întrucât CNCF CFR nu și-a executat obligația contractuală (din partea reglementară a contractului, așadar o normă legală) de a prelua de îndată secția pentru a o reintroduce în licitație4, aceasta a generat/contribuit la agravarea prejudiciului invocat de către aceasta. Mai exact, intimata reclamantă-pârâtă reconvențională se prevalează de propria culpă când formulează pretenții.

Astfel, prima instanță a reținut că neexecutarea obligațiilor legale stabilite printr-o hotărâre de guvern (n.r. H.G. nr. 643/2011) nu este aptă să înlăture interesul reclamantei de a valorifica clauzele contractuale.

Recurenta arată că CNCF CFR are interes de a se prevala de clauze contractuale, dar acest interes trebuie să treacă testul conformității cu partea reglementară a aceluiași contract, respectiv, dacă și-a executat sau nu obligația legală de limitare a prejudiciului, în modalitatea concretă prevăzută de hotărâre.

Instanța a reținut că se pune problema neexecutării prevederilor art. 22 alin. (2) din H.G. nr. 643/2011 prin aceea că CNCF CFR a rămas în pasivitate însă a reținut totodată că nu are relevanță acest aspect.

Neexecutarea unei obligații (legale, inclusă în partea reglementară) a unui contract, care a contribuit la geneza (sau cel puțin augmentarea în mare parte a) prejudiciului, echivalează cu invocarea propriei culpe în promovarea unui interes.

Așadar, în opinia recurentei, acest interes nu este unul legitim.

Prin urmare, interpretarea greșită a legii părților coroborată cu omisiunea instanței de a trata hotărârea de guvern ca și parte reglementară a contractului de închiriere (dat fiind natura administrativă a acestuia), a rezultat în nesocotirea prevederilor art. 33 Cod procedură

Recurenta consideră că, instanța a dat o hotărâre și cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, se invocă aplicarea greșită a prevederile legale cu privire la prescripția dreptului la acțiune - art. 7 alin. (6) lit. c), art. 2 lit. h) și art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 și art. 245 C. proc. civ., prin încheierea din 31 mai 2017.

Astfel, recurenta arată că, notificarea e o forma prin care se consideră procedura prealabilă îndeplinită, și nu reprezintă în sine o plângere prealabilă care să presupună și un răspuns la aceasta, cu consecințe pe planul curgerii termenului de prescripție de 6 luni (astfel cum e prevăzut de art. 11 din Lege).

Or, aplicarea termenului de 30 de zile reglementat de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție prin raportare la formularea unui răspuns la întâmpinare este o vădită adăugare la lege de către instanța de fond. Apreciază că sunt aplicabile dispozițiile C. civ., sens în care, momentul la care începe să curgă termenul de prescripție de 6 luni este de la data când a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului său.

Astfel, în opinia sa, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) va începe să curgă nu mai devreme de momentul încetării serviciului de transport feroviar de călători (martie 2015) dar nu mai târziu de momentul notificării din data de 05.10.2015.

O altă critică vizează faptul că, în opinia recurentei, instanța a aplicat greșit legea părților cu privire la rezilierea invocată prin exercițiul pactului comisoriu, respectiv nu a aplicat art. 982 vechiul C. civ.

În acest sens arată că, nu au fost stabilite corect care sunt clauzele contractuale incidente când se întrerupe serviciul prestat de către locatar (sau de către cel căruia i-a fost delegat serviciul). Instanța de fond nu distinge între clauzele care reglementează obligațiile încălcate versus clauzele care reglementează pactul comisoriu.

În accepțiunea instanței de fond, clauzele care reglementează obligațiile încălcate sunt art. 7.1. alin. 24 art. 9.2 și art. 9.4 din Contract.

Prevederile art. 9.2 care pare a fi înțeles de către instanță ca fiind nerespectarea unei obligații anume, individualizate însă cu prevederi specifice: cele cu privire la obligația de a asigura cerințele de transport și respectarea contractului de acces (norma de contract generală versus norma de contract specială) -art. 7.1 (23), art. 7.1 (24), art. 7.1 (25) din Contract, împreună cu Anexa nr. 6 la Contract (Contractul de acces încheiat cu B.).

Astfel, potrivit art. 9.2 că "începând cu dala preluării în totalitate a gestionării și operării trenurilor pe secția de circulație închiriată, locatarul este răspunzător, în totalitate, de desfășurarea traficului și unic răspunzător în fața locatorului privind modul de exploatare a secției respective, indiferent dacă activitățile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice, pe bază de contract".

Interpretarea dată de către instanță este realizată trunchiat, scoasă din context. Mai exact, art. 9.2 se impune înțeles în mod imperativ prin coroborare cu art. 7.1 alin. 24 care prevede că locatarul și-a asumat obligația "să asigure cerințele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar precizat în Anexa 2", care, coroborat cu art. 9.2 că "începând cu data preluării în totalitate a gestionării.

Dacă se admite că art. 9.2 are individualitate proprie, atunci ar însemna că art. 7.1 alin. 24 este inutil (repetitiv) și lipsit de obiect.

Prin urmare, art. 9.2 nu poate fi interpretat în sensul că ar contrazice sau că ar prevala fată de art. 7.1 alin. 23, art. 7.1 alin. 24, art. 7.1 alin. 25 și Contractele de acces. Contractul trebuie interpretat conform art. 978 și art. 982 din vechiul C. civ.: clauzele trebuie interpretate unele prin altele, dându-i-se fiecăreia înțelesul care rezultă din actul întreg. Având în vederea delegarea serviciului către B. S.R.L., cele trei clauze enumerate, prin raportare la art. 9.2, vor fi înțelese ca producând efecte prevalente (aplicate prioritar) pentru simplul motiv că art. 9.2 nu este decât o normă generală.

Recurenta consideră și faptul că instanța de fond a greșește când se prevalează de art. 9.4 din Contract prin validarea tezei CNCF CFR care susține că acest Contract a încetat prin rezilierea unilaterală. Art. 9.4 nu reprezintă un pact comisoriu, la fel cum nu reprezintă nici măcar o clauză penală. Art. 9.4 este (doar) o normă contractuală generală care copiază fidel consecințele angajării răspunderii contractuale prevăzute de către vechiul C. civ. (și desigur, interpretarea doctrinară și jurisprudențială aferentă). Cu sau fără aceasta, odată condițiile răspunderii contractuale îndeplinite, regula este că prejudiciul se repară integral. Or, art. 9.4 nu zice mai mult decât atât.

Recurenta arată că, dintre toate clauze incidente reținute, doar art. 7.1 alin. 24 este reținut în mod corect ca fiind incident. Cu toate acestea, interpretarea dată de către instanță a conținutului acestei obligații este stabilit greșit.

Recurenta critică și modul în care când instanța de fond a ajuns la concluzia că pactul comisoriu a fost corect invocat.

Prima greșeală a instanței constă, în opinia recurentei, în faptul că aceasta alege greșit clauzele aplicabile: aceasta face referire la aplicabilitatea pactului comisoriu prevăzut de art. 13.3 lit. e) din Contract, când, în mod corect este incident art. 13.3 lit. n). Distincția între aceste două prevederi contractuale este fundamentală.

Așadar, pornind de la aplicarea greșită a unor texte contractuale generale (art. 9.2 și art. 9.4 din Contact), instanța forțează o ipoteză inexistentă, căutând să justifice incidența art. 13.3 lit. e), astfel cum invocă CNCF CFR.

Dacă art. 13.3 lit. e) face referire la nerealizarea cerințelor de transport, art. 13.3. lit. n) face referire la ipoteza suspendării oricăruia dintre serviciile asumate prin contractul de închiriere. Practic, instanța dă eficiență unui alt pact comisoriu decât au convenit părțile.

Recurenta apreciază că intimata reclamantă CNCF CFR nu si-a îndeplinit propriile obligații. În acest sens arată că, CNCF CFR putea să invoce un pact comisoriu, doar dacă si-ar fi executat toate obligațiile derivate din Contract stabilite în sarcina sa.

Astfel, în ipoteza în care recurenta își încetează serviciile asumate prin contractul de închiriere, în sarcina reclamantei intimate existau obligațiile prevăzute de art. 22 din H.G. nr. 643/2011: cea de a prelua de îndată de către CNCF CFR a secțiilor și de a le reintroduce în procedura de licitație. Obligația de preluare a secției este subsecventă (ne)executării de către A. a obligației de a asigura executarea transportului, dar anterioară momentului la care a fost emisă Notificarea de reziliere de către CNCF CFR.

Or, aceste obligații nu au fost îndeplinite de către CNCF CFR.

Obligația de limitare a prejudiciului prevăzută de către hotărârea de guvern (respectiv de către contract) este cât se poate de particulară și bine individualizată: preluarea secției și reintroducerea secției în procedura de licitație.

Neîndeplinirea acestei obligații (pasivitatea) devine relevantă pe două planuri: (1) pactul comisoriu nu putea fi invocat în condițiile neîndeplinirii tuturor obligațiilor în sarcina celuia care se prevalează de acesta, (2) chiar dacă CNCF CFR reușea să închirieze secția unui alt operator în condiții economice mai puțin avantajoase, în continuare nu era privată de dreptul (nu echivala cu o renunțare) de a solicita diferența dintre cuantumul chiriilor prevăzute de cele două contracte de închiriere pentru perioada aferentă

Așadar, CNCF CFR nerespectându-și propriile obligații, nu putea să invoce legal pactul comisoriu. Motiv pentru care, nici rezilierea nu a produs efecte.

Consideră că nu a încălcat clauzele contractuale, prevederile art. 7.1 alin. 24 din Contract, precum și cele din art. 13.3. lit. e) fiind aplicate greșit de către instanță. În opinia recurentei, nu se poate pune semnul egalității între obligația asigurării cerințelor de transport și obligația de presta transportul efectiv de călători.

Conținutului obligației privind transportul feroviar de călători este relevant când se analizează culpa care este atribuită A. pentru nerealizarea pachetului minim social (Anexa nr. 2 la Contract).

În aceste condiții, serviciul de prestare efectivă a transportului de călători delegat către B. S.R.L. printr-un Contract de acces, materializează obligația concretă care îi revine A. în temeiul contractului de a asigura cerințele de transport în obligația de a impune prestatorului B. S.R.L. numărul de curse conform pachetului minim social convenit prin Anexa nr. 2. respectiv de a semna și de a nu încălca Contractul de acces.

Dacă se dovedește că terțul delegat este culpabil pentru nerespectarea celei de-a doua obligații (neexecutarea serviciului de transport asumat prin Contractul de acces), nu există nici un temei contractual sau legal pentru ca această culpă să fie "transferabilă" primei obligații, deci subscrisei.

Motiv pentru care, dacă se consideră că există o neexecutare cu privire la transportului feroviar de călători conform pachetului minim social, nu este culpabilă de această neexecutare.

Instanța a aplicat greșit legea și contractul în materia răspunderii contractuale. respectiv nu a aplicat corect art. 1073. art. 1082. și art. 1083 din vechiul C. civ., întrucât, Pactul comisoriu de la art. 13.3. lit. e) nu conține o clauză penală, respectiv art. 9.4 nu este o clauză penală.

Acolo unde părțile au înțeles să stipuleze o clauză penală pentru nerespectarea obligației care atrage și incidența pactului comisoriu, au și prevăzut-o expres (de exemplu, art. 13.3 lit. n). Așadar, art. 9.4 reprezintă o simplă normă contractuală generală care transpune fidel prevederile vechiul C. civ. cu privire la angajarea răspunderii contractuale.

Din acest motiv, art. 9.4 nu poate fi corelat cu art. 13.3. lit. e) pentru a crea premisele angajării răspunderii contractuale: (1) o clauză care reafirmă principiul reparării integrale prejudiciului nu poate substitui imperativul prevederii exprese a clauzei penale, (2) obligativitatea dovedirii îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii contractuale în continuare subzistă, or neexecutarea culpabilă asupra căreia am dezvoltat mai sus face imposibilă incidența chiar și a unei clauze penale virtuale.

Pactul comisoriu de la art. 13.3 lit. n) are atașată o clauză penală - reținerea garanției. Acest aspect reflectă modul diferit cum au înțeles părțile să rezolve diferende pentru diferite obligații neexecutate.

Așadar, chiar dacă ultima ipoteză justifică (dacă sunt îndeplinite condițiile) încetarea contractului (pact comisoriu), nu același lucru este valabil și pentru acoperirea unui eventual prejudiciu altfel decât prin angajarea răspunderii contractuale de drept comun.

Nu în ultimul rând, chiar dacă se consideră că nu se aplică art. 13.3. lit. n) și că în mod corect instanța a reținut aplicarea art. 13.3 lit. e), rămân valabile argumentele că art. 9.4 nu reprezintă o clauză penală și indiferent de existența acesteia, intimata este obligată la limitarea prejudiciului (în special și prioritar prin prisma nerespectării art. 22 din H.G. nr. 643/2011).

În această ipoteză, dacă intimata ar fi întreprins diligentele rezonabile individualizate specific în hotărârea de guvern (preluarea de îndată a secției și reintroducerea acesteia în procedura de licitație), aceasta ar fi fost îndreptățită exclusiv la repararea prejudiciului reprezentat de diferența dintre noua chirie și chiria pierdută ca urmare a rezilierii (beneficiul nerealizat). Or, această pasivitate îi este pe deplin imputabilă.

Cauza exoneratoare de răspundere reprezentantă de fapta terțului (invocată în apărare) a fost analizată greșit de către instanță, în opinia recurentei.

Aceasta arată că, a invocat fapta terțului și nu cazul fortuit (cum reține în mod greșit instanța), probând că retragerea certificatului de siguranță a societății B. a cauzat întreruperea serviciului de transport, că această retragere a fost intempestivă și imprevizibilă (întrucât a intervenit la mai puțin de două luni după reînnoire) și că situația a fost insurmontabilă. Pe de o parte, recurenta nu este operator de transport feroviar, așa că era exclus ca să preia executarea directă a serviciului iar pe de altă parte, contractul (art. 22 din H.G. nr. 643/2011) impunea preluarea secției de către reclamantă (nefiind așadar o alternativă legală predarea secției către un alt operator, deși a făcut demersuri concrete în acest sens).

Instanța a aplicat greșit legea fiscală când pune semnul egalității între chiria aferentă plus TVA și daune interese - art. 286 alin. (4) lit. b) din Noul Codul fiscal și art. 137 alin. (3) lit. b) din vechiul Codul fiscal:

În primul rând, chiar dacă ar fi aplicabilă acea așa-zisă clauză penală indicată de către instanță, chiria nu înseamnă chiria plus TVA, fiind logic ca TVA nu face parte din chirie ci se ... adaugă chiriei.

Apoi, contrar a celor reținute de către instanță, daunele-interese nu reprezintă prestări de servicii. în mod greșit reține instanța că factura emisă pentru beneficiul nerealizat reprezintă prestarea unui serviciu.

Prevederile art. 286 alin. (4) lit. b) din Noul Codul fiscal și art. 137 alin. (3) lit. b) din vechiul Codul fiscal sunt neechivoce în acest sens. Legiuitorul a exceptat explicit daunele interese din baza de impunere a TVA astfel că orice discuție pe această temă, orice argumentație, este neavenită.

O altă critică se referă la aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (2) indice 1 din O.U.G. nr. 13/2011;

Legea incidentă în materia dobânzii legale este cea de la data încheierii contractului, nu cea de la data când a fost reziliat contractul.

Prevederile art. 3 din O.U.G. au fost introduse prin art. 21 din Legea nr. 72/2013 care stabilește explicit că dispozițiile legii nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a sumelor de bani rezultând din contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.

Conform prevederilor art. 4.12. din Contract, pentru neplata chiriei la termen au fost stabilite penalități de întârziere în cuantum de 0,06% din suma datorată/zi de întârziere. În cazul în care s-ar fi aplicat dobânda legală penalizatoare, aceasta ar fi trebuit calculată la nivelul ratei de referință BNR plus 4 puncte procentuale, nicidecum plus 8 puncte procentuale (cum în mod eronat a calculat intimata), întrucât art. 3 alin. (2 indice 1) din O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile.

Recurenta mai arată că instanța a dat o hotărâre cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în soluționarea cererii reconvenționale.

Având în vedere prevederile legale și convenționale deja invocate mai sus, instanța greșește când consideră că Contractul de închiriere a încetat prin reziliere, ca urmare a invocării pactului comisoriu prevăzut de art. 13.3 lit. e).

În primul rând, cu privire la incidența art. 12.1 din Contract, teza recurentei este: din moment ce Notificarea de reziliere nu își poate produce efectele pentru plenitudinea de motive descrise mai sus, același act (Notificarea de reziliere) conține cel puțin intenția de încetare a Contractului, întâlnindu-se voințele ambelor părți cu privire la încetarea amiabilă a acestuia.

Prin urmare, fiind vorba de încetarea contractului într-una din formele prevăzute de art. 12.1, reținerea garanției nu se justifică sub nici o formă.

În al doilea rând, rațiunea garanției o reprezintă acoperirea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea contractuală. în context, dacă cu ocazia soluționării acțiunii în pretenții intentate de către CNCF CFR se dovedește că A. nu răspunde contractual (pentru toate motivele elaborate la pct. 1-3), nu există nici un temei pentru reținerea garanției. Fiind vorba de un risc contractual, acesta urmează a fi suportat de către CNCR CFR, iar garanția restituită A..

Nu în ultimul rând, dacă instanța consideră îndeplinite condițiile pentru reținerea garanției (în mod evident cu titlu de reparare a prejudiciului) există o dublă compensări/dublă despăgubiri deoarece instanța nu a imputat această sumă asupra celei solicitate cu titlu de daune-interese compensatorii.

Chiar și dacă s-ar admite că art. 9.4 este o clauză penală și că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale a sale, reținerea/neimputarea sumei constituite cu titlu de garanție nu are nici un temei legal.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 octombrie 2017, intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Consideră că principala caracteristică a contractelor administrative este inegalitatea de poziție în care se găsesc părțile (atunci când administrația contractează cu particularii), inegalitate care se manifestă prin dreptul administrației de a stabili, a priori, unele clauze contractuale (așa numita "parte reglementară" a contractului), care nu pot fi negociate cu particularul si, ulterior, de a modifica unilateral clauzele impuse particularului. în concordantă cu interesul public.

Părțile au obligația de a accepta anumite clauze reglementare stabilite prin lese sau, pe baza legii, prin hotărâre de guvern (clauze care formează partea reglementară a contractului), însă au și facultatea de a negocia alte clauze contractuale (partea contractuală).

Când interesul public o cere, sau dacă executarea contractului este prea grea pentru particular ori acesta nu și-a îndeplinit din culpă obligațiile, autoritatea administrativă poate modifica sau rezilia unilateral contractul fără a recurge la justiție.

Executarea contractelor administrative este guvernată la rândul ei de reguli distincte față de executarea contractelor private, unde se aplică principiul "contractul este legea părților".

Amploarea prerogativelor autorității publice, justificate prin interesul public, este contrabalansată de principiul respectării echilibrului contractual.

Totodată, arătă că legiuitorul a statuat la art. 8 alin. (3) sin L.554/2004 inclusiv regula după care instanțele de judecata soluționează litigiile născute în legătura cu un contract administrativ:

"la soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public."

Cu privire la motivul de recurs conform căruia, instanța a omis sa pună în discuția părților calificarea juridica, ridicata de parata prin întâmpinare, recurenta omite să precizeze ca la termenul din data de 16.05.2015 părțile au fost întrebate de instanța dacă mai au alte cereri de formulat sau alte acte de propus și susținut, acest aspect fiind consemnat și în încheierea din aceeași dată. La acel moment pârâta a înțeles să nu mai susțină cele solicitate prin întâmpinare, respectiv clarificarea juridică, fapt pentru care instanța de judecată în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. a declarat cercetarea procesului încheiată și a trecut la dezbaterea fondului.

În privința criticii vizând lipsa interesului legitim la acțiune al reclamantei intimate, o consideră nefondată întrucât, începând cu luna martie 2015, pârâta A. S.R.L. Brașov a transmis societății o serie de notificări prin care solicita încetarea contractului cu acordul părților (exemplificăm cu Notificarea nr. x/31.03.2015 și Notificarea nr. x/08.04.2015) declarând, totodată, faptul că nu își mai putea îndeplini obligațiile contractuale asumate, arătând că se afla în imposibilitate obiectivă de a mai asigura în orice fel circulația pe această secție, inclusiv asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat prin hotărâre de guvern/ordin de ministru la data încheierii Contractului nr. x/2006 și precizat în anexa nr. 2 la contract.

Ca urmare a acestor notificări, CNCF CFR S.A. a analizat situația de fapt și, constatând că S.C. A. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin Contractul nr. x/2006, a răspuns pârâtei că nerespectarea obligațiilor contractuale, și anume, asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social în conformitate cu prevederile art. 7.1 alin. (24) din Contract, dă dreptul CNCF CFR S.A. de a cere rezilierea contractului și de a pretinde piața de daune-interese.

Pe cale de consecință, în speța, sunt incidente următoarele clauze din Contractul nr. x/2006: art. 7.1 alin. (24), art. 9.4 și art. 13.3 lit. e)

În speța dedusă judecății este îndeplinită condiția săvârșirii unei fapte ilicite de către pârâta, faptă care constă în neexecutarea obligațiilor asumate prin contract, stipulate expres în Capitolul VII - Obligațiile Locatarului, obligația de a asigura transportul feroviar de călători conform pachetului minim necesar precizat în anexa nr. 2, în condițiile stabilite prin Convenția privind exploatarea comercială a secției închiriate (clauza 7.1. alin. (24) din contract) și obligația de a plăti lunar chiria până la termenele scadente, respectiv până la data de 20 ale lunii în curs (clauza 4.4 din contract), obligații asumate pe intervalul 2011-2021, conform Actului adițional nr. x/2011 la Contractul de închiriere nr. x/30.06.2006.

Față de prevederile art. 22 alin 1 H.G. nr. 643/2011 privind aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părți ale infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum și gestionarea acestora, intimata reclamantă arată că, a procedat la preluarea secțiilor de circulație, motivat de faptul ca A. nu a mai putut asigura pachetul minim social pentru mai multe secții, iar CFR Calatori a preluat pentru o parte dintre aceste secții operarea trenurilor de călători pentru o perioadă determinată, aspect prezentat și recunoscut de pârâtă în cuprinsul întâmpinării formulate în fața primei instanțe. Mai arată că, față de clauzele contractuale, nu este ținută de o perioada determinată de timp în încheierea unui nou contract,

Așa cum rezultă din calificarea naturii contractului dată de către prima instanța de judecata, rezulta c acesta a fost încheiat între o persoana juridica de drept privat (A.) și o autoritate publica reclamanta intimată iar pârâta recurentă nu se poate prevala de un așa zis "caz fortuit", aceasta cunoscând în mod clar riscurile pe care și le-a asumat Ia semnarea contractului.

Învederează instanței faptul că, justifica un interes public, legitim în recupera prejudiciului creat de către pârâtă ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale, sumele urmând a fi folosite conform destinației stipulate în prevederile H.G. nr. 581/1998, respectiv în întreținerea infrastructurii feroviare publice.

Consideră nefondată și critica vizând prescrierea dreptului material la acțiune.

Arată că prevederile art. 7 alin. (6) din Legea 554/2004 nu pot fi aplicate întrucât acest articol a fost abrogat, însă se vor aplica prevederile art. 7 alin. (1) din actul normativ, astfel ca procedura prealabila în cazul contractelor administrative se va considera efectuata prin simpla notificare înăuntrul termenului de 6 luni, conform art. 7 alin. (6) lit. e).

În lipsa unui termen în care parata să dea curs notificării, prin care i s-a pus în vedere ca în cel mai scurt termen de la data primirii notificării sa procedeze la plata sumei de 4.970.934,48 RON reprezentând factura nr. x, instanța retine aplicarea termenului de 30 de zile în care parata sa formuleze răspuns așa cum prevede art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, "nesoluționare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen ".

Față de cele reținute de instanța și ținând cont ca societate a notificat A. S.R.L. în data de 05.10.2015 termenul în care parata trebuia sa dea curs notificării s-a împlinit la data de 05.11.2015 data de la care începe sa curgă termenul de prescripție. Raportat la acest interval, cuprins intre 05.11.2015-05.05.2016, se poate observa ca societatea a depus, prin posta cu data de confirmare 04.05.2016, cererea de chemare în judecata.

Referitor la critica recurentei privind rezilierea contractului prin invocarea pactului comisoriu, o apreciază nefondată.

Arată astfel că, în temeiu lHG nr. 27/2001, între CNCF CFR S.A., în calitate de locator și A. S.R.L. Brașov, în calitate de locatar, a fost încheiat Contractul nr. x/2006, având ca obiect închirierea secției de circulație Odorhei - Vânători care aparține infrastructurii feroviare neinteroperabile, împreună cu toate elementele necesare desfășurării circulației și manevrei materialului rulant, clădirile stațiilor de cale ferata cu facilitățile aferente, precum și celelalte clădiri și facilități destinate desfășurării transportului feroviar, în vederea realizării simultan a activităților de gestionare a infrastructurii și a serviciilor de transport feroviar public de călători și de marfă. Durata închirierii secției de circulație, potrivit prevederilor contractuale, a fost de cinci ani, cu începere de la data semnării Contractului de către Locatar, respectiv de la data de 30.06.2006, și până la data de 30.06.2011, iar ulterior prin Actul adițional nr. 1 28.07.2011, s-a prelungit contractul de închiriere pe o nouă durată de închiriere de zece ani, cu începere de la data de 01.07.2011 până la data de 30.06.2021.

Totodată s-au modificat mai multe prevederi contractuale din cadrul următoarelor capitole: cap. IV - Chiria și plata chiriei, cap. VI -Obligațiile Locatorului, cap. VII -Obligațiile Locatarului, cap. XIII - Rezilierea contractului și cap. XIX - Dispoziții finale .

Potrivit prevederilor esențiale din Contract, stipulate în cuprinsul Capitolului VII-Obligațiile Locatarului, pârâta are, printre altele, obligația ..să asigure cerințele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar precizat în anexa nr. 2. în condițiile stabilite prin Convenția privind exploatarea comercială a secției închiriate " (clauza 7.1. alin. (24).

În ceea ce privește susținerile paratei referitoare la faptul ca CFR nu si-a îndeplinit propriile obligații, solicită a se avea în vedere faptul că, începând cu luna martie 2015, pârâta recurentă A. S.R.L. Brașov a transmis către CNCF CFR S.A. o serie de notificări prin care solicita încetarea contractului cu acordul părților și prin care declara în mod expres că nu își mai putea îndeplini obligațiile contractuale asumate, arătând că se afla în imposibilitate obiectivă de a mai asigura în orice fel circulația pe această secție, inclusiv asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat prin hotărâre de guvern/ordin de ministru la data încheierii Contractului nr. x/2006 și precizat în anexa nr. 2 la contract.

Ca urmare a acestor notificări, CNCF CFR S.A. a analizat situația de fapt și, constatând că S.C. A. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin Contractul nr. x/2006, a răspuns pârâtei că nerespectarea obligațiilor contractuale, și anume, asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social în conformitate cu prevederile an. 7.1 alin. (24) din Contract, dă dreptul CNCF CFR S.A. de a cere rezilierea contractului transmisa paratei prin Notificarea de Reziliere nr. x/15.06.2015.

Notificarea de reziliere a fost emisă de CNCF CFR S.A. pe baza unui proces-verbal de inventariere astfel încât, la data rezilierii contractului, infrastructura închiriată de către S.C. A. S.R.L. să fie predată în starea în care a fost preluată la momentul închirierii.

Arată că secția Odorhei -Vânători se afla pe lista secțiilor neinteroperabile care se licitează prin BRM, în vederea închirierii.

Cu privire la susținerile paratei- recurente că nu a încălcat culpabil prevederile contractuale, solicită respingerea acestora.

Consideră că aceste susțineri vin în evidentă contradicție cu clauzele contractuale și cu însăși esența Contractului care a fost încheiat tocmai în vederea realizării simultan a activităților de gestionare a infrastructurii și a serviciilor de transport feroviar public de călători și de marfă.

Pârâta invocă faptul că a "delegat efectuarea transportului de călători pe secția de circulație către societatea C. S.R.L. (B. SRL)", susținând, în mod eronat, că această așa-zisă delegare era "o condiție a semnării contractului de închiriere" și că obligația ei cu privire la transportul de călători "a rămas a fi una de diligentă" și că de fapt această obligație "revenea societății B. S.R.L. care răspunde personal pentru sarcinile asumate".

Din interpretarea clauzelor contractuale rezultă. în mod evident, faptul că pârâtei A. S.R.L. îi revenea obligația de a asigura transportul feroviar public de călători și de marfă, indiferent de modalitatea prin care înțelegea să realizeze acest lucru: fie în mod direct de către locatar, fie prin intermediul altor persoane juridice.

În plus pârâta avea obligația contractuală de a asigura cerințele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar.

În realitate obligația contractuală ce îi revenea pârâtei în temeiul prevederilor contractuale nu era de a încheia contractul de acces cu C. S.R.L. (sau cu oricare alt operator de transport feroviar, de altfel), ci de a prezenta, la semnarea contractului de închiriere, contractul de acces încheiat cu persoana juridică, întrucât pârâta nu deține autorizație de transport, care va prelua traficul de călători și de marfă pe secția respectivă, în cazul în care realizarea traficului de călători și de marfă se face prin intermediul altor persoane juridice. Ceea ce s-a și întâmplat în speța dedusă judecății, pârâta nu a realizat în mod direct traficul de călători/marfa, ci prin intermediul altei persoane juridice (C. S.R.L., redenumita ulterior B. SRL).

Contrar afirmațiilor recurentei pârâte, dispozițile din Contract prevăd clar:

"locatarul este răspunzător în totalitate de desfășurarea traficului și unic răspunzător în fata locatorului privind modul de exploatare a secției respective, indiferent dacă activitățile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice pe bază de contract"

Prin urmare, B. S.R.L. nu poate răspunde personal fată de CNCF CFR S.A. ci doar față de pârâta, reclamanta intimată neavând relații contractuale cu această societate care a încheiat contractul de acces pe infrastructura cu pârâta A. S.R.L.. Așadar, B. S.R.L. răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale față de A. S.R.L., iar aceasta față de, CNCF CFR S.A., în temeiul contractului de închiriere.

Faptul că pârâta invocă acum neîndeplinirea obligației societății B. S.R.L. asumată în temeiul contractului de acces pe infrastructură pe care îl încheiaseră, este irelevant și nu înlătură răspunderea acesteia pentru neîndeplinirea propriilor obligații născute din raporturile contractuale cu subscrisa.

De asemenea, este irelevant și faptul că pârâta a depus toate diligentele necesare pentru reluarea transportului de călători, prin ofertarea capacității de transport către D. S.A. sau alți operatori de transport feroviar, întrucât obligația pârâtei conform clauzelor contractului de închiriere este o obligație de rezultat, iar nu se diligentă.

Referitor la susținerile privind aplicarea legii și a contractului în materia răspunderii contractuale solicita respingerea, întrucât, potrivit principiul '"pacta sunt servanda", contractul are forța unei legi în raporturile dintre părțile contractante; pandantul acestui principiu este că fiecare parte contractantă va răspunde în cazul nerespectării acestei "legi", adică în situația în care are loc încălcarea "normei private" pe care contractul o generează.

Pe lângă preexistența unui contract valabil încheiat între părțile contractante, condițiile răspunderii contractuale sunt: existența unei fapte ilicite (neexecutarea unei obligații contractuale), săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existența unui prejudiciu patrimonial, un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Intimata reclamantă apreciază că în speța dedusă judecății, sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile necesare angajării răspunderii contractuale a pârâtei A. S.R.L..

Arată astfel că, că între reclamant și pârât a intervenit un contract de închiriere a infrastructurii feroviare, contract valabil încheiat care reglementează strict obligațiile părților contractante și condițiile folosinței de către pârât a infrastructurii feroviare pe toată perioada de valabilitate a Contractului.

Contractul conține clauze prin care pârâtul se obliga să plătească chiria la termenul scadent și ca, pe întreaga perioadă a închirierii infrastructurii feroviare, să asigure cerințele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar.

- obligația de a asigura transportul feroviar de călători conform pachetului minim necesar în condițiile stabilite prin Convenția privind exploatarea comercială a secției închiriate;

- obligația de a plăti lunar chiria până Ia termenele scadente, condiție asumata prin semnarea contractului și a actelor adiționale.

Prejudiciul putea fi în mod rezonabil prevăzut de către debitor la data încheierii contractului de închiriere, întrucât își asumase prin semnătură clauzele contractuale, printre care și următoarele:

- "să asigure realizarea cerințelor de transport feroviar de călători conform pachetului minim social precizat în anexa nr. 2, în condițiile stabilite prin Convenția p/ivind exploatarea comercială a secției închiriate ".

- "pentru nerespectarea totală sau parțială sau pentru executarea defectuoasă a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovată se obligă să plătească, pe lângă penalități și daune interese sau despăgubiri, după caz care să acopere prejudiciul suferit și beneficiul nerealizat".

4) Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu

Legiuitorul a prevăzut faptul că este necesar ca prejudiciul să fie consecința directă și necesară a neexecutării obligației contractuale.

În speță, existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind evidentă, clară și indiscutabilă.

Astfel, din probele atașate acțiunii reiese incontestabil că pârâta este cel care în mod exclusiv nu și-a mai îndeplinit obligațiile asumate prin contract (asigurarea transportului feroviar de călători conform pachetului minim social) și care au cauzat în mod direct în patrimoniul reclamantei intimate un prejudiciu cert, actual și nereparat.

Criticile privind aplicarea greșita a legi fiscale, le consideră, de asemenea nefondate întrucât, CNCF "CFR" S.A. este persoana juridica înregistrata în scop de TVA, conform Codul fiscal, factura emisa trebuie sa cuprindă și TVA iar determinarea beneficiului nerealizat s-a făcut în concordanta cu art. 4.1 alin. (1) din contract, care stabilește nivelul chiriei la valoarea de 39.584 RON fara TVA.

Referitor la petitul privind aplicarea greșita a prevederilor art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011 solicita respingerea acestuia deoarece, fata de modul de acordare a dobânzii considera ca instanța de fond a aplicat corect legislația în vigoare.

În opinia intimatei reclamante, nu pot fi reținute nici susținerile privind încălcarea si/sau aplicarea greșita a normelor de drept material în soluționarea cererii reconvenționale. În acest sens arată că, temeiul juridic al cererii paratei are ca temei art. 4.11 din contract potrivit căruia" la încetarea contractului, în conformitate cu prevederile art. 12.1, locatorul restituie locatarului depozitul de buna execuție..." și are ca situație încetarea contractului prin ajungerea la termen, ca urmare a forței majore sau prin acordul părților, situații care nu se regăsesc în prezenta cauza.

Mai mult, art. 21 din H.G. nr. 643/2011, aplicabil în condițiile art. 19.1 din contract, astfel cum a fost modificat prin acte adiționale, stabilește ca ../"/; situația în care operatorul economic care preia în exploatare secțiile de circulație aparținând infrastructurii feroviare neinteroperabile încetează oricare dintre serviciile asumate prin contractul de închiriere a secției secțiilor de circulație, cu implicații directe asupra siguranței circulației în ceea ce privește derularea corespunzătoare a traficului feroviar public de calatori și asigurarea pachetului minim social fără un preaviz trimis în scris CFR și CFR Călători cu minim 6 luni înainte de data încetării respective, cu justificare aferentă bacestuia i se va reține depozitul constituit. Reținerea depozitului nu înlătura răspunderea pentru repararea integrala a oricăror prejudicii ce pot rezulta din încetarea oricăruia dintre serviciile asumate prin contractul"

Ori în cauza termenul de 6 luni nu a fost respectat de A. S.R.L. fapt pentru care nu poate pretinde restituirea garanției de bună execuție.

Cu privire la obligația paratei de a achita reclamantei daune - interese de la momentul rezilierii contractului și pana la termenul de finalizare stipulat în contract, reclamanta intimată arată că, rezilierea unilaterală a contractului administrativ poate interveni numai din inițiativa autorității publice, cu titlu de sancțiune, caz în care cocontractantul nu are drept la despăgubiri, situație în care, părțile în cauza, se regăsesc.

Susținerile pârâtei în sensul că reclamanta s-ar afla în culpa, pentru că nu a luat măsuri în ceea ce privește atenuarea prejudiciului cauzat de această în derularea contractului, sunt nefondate, în speță fiind incidente clauzele contractului administrativ nr. x/2006 prevăzute la art. 7.1 alin. (24), art. 9.4 și art. 13.3 lit. e).

Din analiza acestora, rezultă faptul că pârâta, în calitate de parte vinovată, datorează reclamantei daune-interese pentru executarea defectuoasa sau nerespectarea totală sau parțială a clauzelor contractului x/2006 și, niciunde în cuprinsul acestora nu este stipulat faptul că pârâta nu ar datora aceste daune în situația în care s-ar încheia un nou contract sau că ar datora doar pe perioada de la momentul rezilierii și până la momentul încheierii unui nou contract cu un operator economic.

Pârâta nu poate fi ținută la plata daunelor-interese doar pe intervalul de timp de la rezilierea contractului și pana la încheierea unui nou contract, așa cum încearcă să inducă în eroare instanța de judecată, ci aceasta este ținută, conform clauzelor contractuale, să plătească aceste daune, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, până finalul contractului, indiferent și independent de situația în care autoritatea încheie sau nu un alt contract.

Față de susținerile pârâtei invocate pe parcursul derulării litigiului, în sensul că nu ar datora subscrisei și dobânda legală penalizatoare, arată că în conformitate cu prevederile art. 1531 C. civ., are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, motiv pentru care pârâta este obligată și la plata obligației actualizată cu rata inflației și dobânda legală așa cum am solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, invocă ca și practică judiciară, Decizia nr. 4426 din 11 decembrie 2013 a ÎCCJ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Societatea A. S.R.L. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat împotriva încheierilor din 16 mai 2017 și 31 mai 2017, Înalta Curte reține că prin încheierea din 16 mai 2017, a fost respinsă excepția lipsei interesului legitim al reclamantei în promovarea acțiunii, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 33 C. proc. civ., precum și faptul că, neexecutarea obligațiilor legale stabilite printr-o hotărâre de guvern (n.r. H.G. nr. 643/2011) nu este aptă să înlăture interesul reclamantei de a valorifica clauzele contractuale.

Critica recurentei pârâte, sintetizată, constă în aceea că, întrucât reclamanta CNCF CFR nu și-a executat propria sa obligație contractuală de a prelua de îndată secția pentru a o reintroduce în licitație, aceasta a generat/contribuit la agravarea prejudiciului, prevalându-se practic de propria culpă când formulează pretențiile ce formează obiectul prezentei cauze, motiv pentru care, interesul nu este unul legitim.

Înalta Curte nu poate achiesa la susținerile recurentei.

Părțile au încheiat un contract, au acceptat clauzele acestuia prin semnarea lui, iar eventuala neexecutare a unei clauze de către una din părți, nu înlătură dreptul acesteia de a se adresa instanței pentru valorificarea celorlalte clauze.

Mai mult, excepția lipsei de interes în promovarea unei acțiuni, este o excepție de fond, absolută și peremptorie care, în caz de admitere, face ca acțiunea să fie respinsă fără ca instanța să intre pe fondul cauzei.

Pe de altă parte, neexecutarea unei obligații contractuale, constituie, așa cum o susține recurenta pârâtă, o veritabilă excepție de neexecutare a contractului, vizează însăși fondul pretențiilor intimatei reclamante fiind un mijloc de apărare opus acestor pretenții iar analiza acestei excepții presupune ca instanță să treacă de condițiile de exercitare ale unei cereri de chemare în judecată, printre care și interesul în promovarea ei.

Înalta Curte reține că cerința interesului legitim trebuie deosebită de condiția legalității pretenției formulate, ce ar implica examinarea fondului acesteia, tocmai această confuzie fiind făcută de către recurentă.

Așadar, instanța de fond a dat o soluție legală prin încheierea din 16 mai 2017 cu privire la excepția lipsei interesului legitim a reclamantei, motiv pentru care, criticile recurentei sunt nefondate.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurentă modului în care instanța de fond a respins excepția prescripției drept