ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1485/2022

Ședința publică din data de 14 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 21 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR"- S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

La data de 30 iunie 2016, pârâta A. S.R.L. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței:

Prin sentința civilă nr. 6839 din 26 octombrie 2016, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. S.R.L., în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 25 iulie 2017, sub același nr. de dosar.

Prin încheierea civilă nr. 23 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a dispus trimiterea dosarului la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 septembrie 2017, sub nr. x/2016*.

La data de 22 martie 2018, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat cerere de restituire a taxei judiciare de timbru pe care a achitat-o în dosarul nr. x/2016 pentru soluționarea cererii de chemare în judecată a pârâtei A. S.R.L..

La data de 20 august 2018, pârâta-reclamantă A. S.R.L. a formulat cerere de restituire a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.019,92 RON, ca depășind cuantumul legal și fiind așadar nedatorată.

Prin încheierea din 14 februarie 2018, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta-reclamantă A. S.R.L., a respins excepțiile de inadmisibilitate și prescripției dreptului la acțiune invocate de reclamanta-pârâtă CNCF CFR S.A., cu privire la cererea reconvențională și a fixat termen la data de 15.03.2018, cu citarea părților, pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 3922 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel București:

(i) a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă;

(ii) a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată;

(iii) a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată;

(iv) a respins cererile de restituire a taxei judiciare de timbre, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs principal reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., iar pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva aceleiași sentințe, cât și împotriva încheierii din 14 februarie 2018.

3.1. Prin recursul principal formulat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-au susținut următoarele critici:

- instanța de fond a încălcat prin sentința pronunțată, dispozițiile art. 1266 coroborat cu art. 1267 N. C. civ. interpretând izolat de ansamblul contractului unele clauze, cu consecința reținerii eronate a împrejurării că nu a operat rezilierea de drept a Contractului de închiriere nr. x/2010 încheiat între părți, iar pentru aceasta trebuie să se urmeze calea judiciară

- instanta de fond a încălcat prin sentința pronunțată, dispozițiile art. 1549 coroborat cu art. 1550, art. 1552 si art. 1554 N. C. civ., reținând greșit că "prin dispozițiile art. 31.1 si 13.2 din contract, așa cum au fost modificate la data de 23.02.2015, nu sunt prevăzute expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului

- instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei și nu a verificat îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtului cu privire la plata daunelor interese solicitate în cauză, încălcând astfel principiul forței obligatorii a acestuia, stipulat la art. 1270 alin. (1) N. C. civ.

- instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind taxa judiciara de timbru datorată de reclamantă, respingând nefondat cererea de restituire în tot a taxei achitate in cauză.

3.2. Prin recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-au invocat următoarele:

- un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează modalitatea în care instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, aplicând greșit dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Susține recurenta că, stabilind incidența ipotezei reglementată de alin. (2) al art. 11 din LCA privind termenul de prescripție de 1 an, prima instanță a interpretat greșit conținutul clauzelor art. 14.1 și 14.3 din contractul de închiriere referitoare la modul de soluționare a divergențelor dintre părți, în sensul în care ar exprima voința părților de a exclude aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

- printr-un alt motiv de recurs invocat de recurentă se susține nelegalitatea soluției de respingere a cererii reconvenționale, prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe considerentul că instanța de fond a realizat o analiză pur formală a cererii, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției pronunțate. Se argumentează de către recurentă că prima instanță a procedat nelegal când a respins cererea ca neîntemeiată, fără a analiza modalitatea efectivă în care a încetat contractul de închiriere și dacă erau întrunite condițiile pentru restituirea garanției de bună execuție. În opinia sa, motivul și modalitatea de încetare a contractului sunt reprezentate de acordul părților, având în vedere că fiecare dintre părți și-a manifestat, în cadrul corespondenței, propria intenție de încetare a raporturilor contractuale și nu prin reziliere unilaterală astfel cum a susținut CNCF CFR.

- cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și care vizează nelegalitatea soluției de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru achitată suplimentar, prin greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 și cu încălcarea art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.

4.1. Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul principal formulat de reclamantă, prin care a solicitat: - respingerea în parte a recursului, în ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată; - admiterea în parte a recursului, în ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de reclamantă.

4.2. Recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a depus întâmpinare la recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea acestuia în parte, cu consecința menținerii în tot a încheierii de ședință din 14.02.2018 și în parte a sentinței civile nr. 3922/04.10.2018, ca fiind legale și temeinicie.

II. Soluția instanței de recurs

Cu privire la recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva încheierii din 14 februarie 2018 și a sentinței civile nr. 3922 din 4 octombrie 2018, Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează modalitatea în care instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, aplicând greșit dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Susține recurenta că, stabilind incidența ipotezei reglementată de alin. (2) al art. 11 din LCA privind termenul de prescripție de 1 an, prima instanță a interpretat greșit conținutul clauzelor art. 14.1 și 14.3 din contractul de închiriere referitoare la modul de soluționare a divergențelor dintre părți, în sensul în care ar exprima voința părților de a exclude aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așadar, pentru dezlegarea problemei prescripției dreptului la acțiunea în despăgubiri, instanța de fond a considerat că acțiunea nu este prescrisă întrucât nu se aplică termenul de 6 luni reglementat de alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 ci termenul de 1 an prevăzut de alin. (2) al aceluiași articol, criteriul de apreciere utilizat fiind voința părților rezultată din interpretarea clauzelor contractuale.

În opinia Înaltei Curți, soluția adoptată de către instanța de fond sub aspectul prescripției este greșită.

Alineatele (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 prevăd două termene pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ.

Regula în materie este reprezentată de termenul de 6 luni, care are natura unui termen de prescripție, împlinirea acestuia având ca efect stingerea dreptului la acțiune. Termenul de prescripție de 6 luni se circumscrie cererilor prin care se urmărește anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei și, începe să curgă de la momente diferite, după caz: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii

Termenul de 1 an, reglementat de alin. (2) al art. 11 este un termen limită până la care poate fi introdusă acțiunea, deci un termen de decădere, aplicabil în situații de excepție și numai pentru motive temeinice, stabilite ca atare de instanța de contencios administrativ.

În cauză, acțiunea cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ are ca obiect despăgubiri rezultate din rezilierea, prin acord, a unui contract de închiriere iar pentru a stabili incidența ipotezei de excepție privind aplicabilitatea termenului de prescripție de 1 an, judecătorul fondului a apreciat cca fiind motiv justificat împrejurarea că voința reală a părților la încheierea contractului a fost aceea de a fi aplicat termenul de 6 luni prevăzut ca regulă de alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Or, instanța de control judiciar consideră că un eventual acord al părților contractante de a deroga de la prevederile legale nu poate fi asimilat noțiunii de motiv întemeiat utilizată de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/200, dat fiind faptul că, pe de o parte, nu este permis ca prin convenție părțile să aleagă eludarea prevederilor legale iar pe de altă parte, din interpretarea clauzelor art. 14.1 și 14.3 din contractul de închiriere referitoare la modul de soluționare a divergențelor dintre părți nu se poate concluziona în sensul reținut de prima instanță.

Astfel, art. 14.1 și 14.3 din contract prevăd că pentru soluționarea amiabilă a litigiilor apărute este prevăzut un termen de 15 zile de la apariția acestora și un altul de 15 zile care curge de la începerea acestor tratative, după împlinirea căruia se puteau sesiza instanțele judecătorești competente.

Asemenea clauze, chiar și interpretate, nu sunt în măsură să conducă la concluzia că voința reală a părților a fost aceea de a opta pentru neaplicarea termenului de prescripție de 6 luni pentru promovarea acțiunii în justiție, astfel cum se prevede la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Chiar dacă, astfel cum susține intimata reclamantă, legiuitorul nu a definit noțiunea de motive temeinice, lăsând la aprecierea judecătorului încadrarea anumitor situații în această ipoteză, este neîndoielnic că au fost avute avute în vedere acele împrejurări obiective, insurmontabile care pun persoanele ce se consideră vătămate în imposibilitatea de a promova acțiunea în instanță în termenul de 6 luni, instituit ca regulă generală.

Prin urmare, în mod greșit a apreciat prima instanță că atât voința părților cu privire la soluționarea litigiilor, cât și situația de fapt rezultată din înscrisurile depuse constituie motive temeinice în sensul prevăzut de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) referitoare la termenul de prescripție de 6 luni.

În ceea ce privește respectarea termenului general de prescripție de 6 luni în care reclamanta a formulat acțiunea în despăgubiri, instanța de control judiciar reține că, la data de 23.02.2010, între CNCF CFR S.A., în calitate de locator, și A. S.R.L., în calitate de locatar, a intervenit Contractul de închiriere nr. x/23.02.2010 având ca obiect închirierea secției de circulație Dolhasca - Fălticeni, contractul fiind ulterior modificat prin semnarea Actului Adițional nr. 1/28.04.2014 și a Actului Adițional nr. 2/23.02.2015.

Prin Notificarea de reziliere nr. x/15.06.2015 CNCF CFR a adus la cunoștința A. S.R.L. sumele cu privire la care se consideră îndreptățită, solicitând achitarea acestora iar ulterior transmiterii Notificării de reziliere, CNCF CFR a emis și comunicat factura nr. x din 22.06.2015 pentru daunele-interese solicitate.

Notificarea de reziliere urmată de emiterea și comunicarea facturii aferente daunelor-interese solicitate este în mod evident o veritabilă procedură prealabilă, în sensul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul A. S.R.L. la plângerea prealabilă s-a materializat în Adresa nr. x/29.06.2015 prin care sunt refuzate la plată mai multe facturi, inclusiv Factura nr. x din 22.06.2015 cu motivarea că suma nu este certă, lichidă și exigibilă, iar solicitarea este lipsită de temei legal și contractual.

Prin urmare, fie că se are în vedere data Notificării de reziliere trimisă de CNCF CFR la 15.06.2015, sau data răspunsului la plângerea prealabilă transmis de A. S.R.L. la data de 29.06.2015, termenul de prescripție de 6 luni se împlinea cel mai târziu în decembrie 2015.

Cum însă CNCF CFR a introdus acțiunea care face obiectului prezentului litigiu la data de 21.04.2016, acțiunea se impunea a fi respinsă ca prescrisă.

Printr-un alt motiv de recurs invocat de recurenta se susține nelegalitatea soluției de respingere a cererii reconvenționale, prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe considerentul că instanța de fond a realizat o analiză pur formală a cererii, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției pronunțate.

Se argumentează de către recurentă că prima instanță a procedat nelegal când a respins cererea ca neîntemeiată, fără a analiza modalitatea efectivă în care a încetat contractul de închiriere și dacă erau întrunite condițiile pentru restituirea garanției de bună execuție. În opinia sa, motivul și modalitatea de încetare a contractului sunt reprezentate de acordul părților, având în vedere că fiecare dintre părți și-a manifestat, în cadrul corespondenței, propria intenție de încetare a raporturilor contractuale și nu prin reziliere unilaterală astfel cum a susținut CNCF CFR.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește.

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

Instanța de control judiciar apreciază că motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României. Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigența procesului echitabil este îndeplinită și în cazul unei motivări a soluției pe scurt, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Or, cu privire la cererea reconvențională, prima instanță concluzionează în sensul că:

"Așadar, pentru rezilierea contractului ca urmare a neexecutarii obligațiilor, reclamanta-pârâtă trebuie să urmeze calea judiciară, motiv pentru care acțiunea este neîntemeiată. Pentru aceleași motive, și cererea reconventională prin care se solicită restituirea garanției de bună execuție este neîntemeiată, problema urmând a fi soluționată în cadrul acțiunii judiciare de reziliere a contractului."

În contextul arătat, faptul că, în speță, recurenta A. S.R.L. nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la concluzia că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente în speță prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și care vizează nelegalitatea soluției de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru achitată suplimentar, prin greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 și cu încălcarea art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte îl consideră nefondat, prima instanță reținând correct aplicabilitatea disp. art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, care dispun că cererile având ca obiect contracte administrative se taxează la valoare.

În cee ace privește recursul declarant de reclamanta CNCF CFR, având în vedere considerentele și soluția adoptate de instanța de control judiciar referitor la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în sensul admiterii acesteia și respingerii acțiunii ca fiind prtescrisă, devine inutilă analiza celorlate aspectele susținute prin motivele de recurs, situație în care, pe cale de consecință, prin prsima dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul formulat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

Având în vedere aceste considerente, în raport de criticile invocate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, se va recursul incident declarat de pârâta, se vor casa încheierea și, în parte, sentința atacate și, rejudecând, va fi respinsă cererea principală, ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva sentinței civile nr. 3922 din data de 4 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva încheierii din 14 februarie 2018 și a sentinței civile nr. 3922 din 4 octombrie 2018, pronunțate de aceeași instanță.

Casează încheierea și, în parte, sentința atacate și, rejudecând:

Respinge cererea principală, ca fiind prescrisă.

Menține restul dispozițiilor din sentința atacată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2022.