ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 935/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. a chemat în judecată pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Regionala de Căi Ferate București solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la creanța reprezentând lipsa de folosință, egală cu valoarea chiriei de care reclamanta a fost privată, începând cu 07.10.2006 până la acea dată, ca urmare a folosinței terenului în suprafață totală de 157.576,07 mp de către Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate București, estimându-se lipsa de folosința la 52.890.000 euro, obligarea pârâtei Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate București la plata dobânzii legale precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate disp. art. 1073 și urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de inadmisibilitate, în temeiul disp. art. 720

1

C. proc. civ., excepția prescripției lipsei dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2006-28.01.2010.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 11.06.2013 reclamanta a arătat că temeiul cererii îl constituie dispozițiile art. 998 - art. 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală ce constituie o sancțiune civilă, cu caracter reparator, care intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu.

Din interpretarea dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. rezultă că, pentru a exista răspundere civilă delictuală, trebuie îndeplinite următoarele condiții generale respectiv: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a culpei.

În speță, se poate considera ca fiind întrunite cumulativ aceste condiții prevăzute de lege pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina pârâtei cât timp aceasta a privat reclamanta de lipsa de folosință a terenului în suprafață totală de 157.576, 07 mp, fără a avea acordul acesteia.

La termenul de judecată din data de 10.09.2013, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14.02.2010 și a respins excepția de inadmisibilitate ca neîntemeiată pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de ședință.

Prin sentința civilă nr. 402/14.02.2018 au fost respinse ca prescrise pretențiile formulate de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A, reprezentând contravaloare lipsa de folosința pentru perioada 07.10.2006 - 13.02.2010, restul pretențiilor fiind respinse ca nefondate.

A reținut Tribunalul că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.377,04 mp situat în Municipiul Ploiești și intabulat în cartea funciară nr. x a Municipiului Ploiești (Baza de montare Ploiești) și asupra terenului în suprafață de 112.585,91 mp situat în Orașul Buftea, județul Ilfov înscris în cartea funciară nr. x a orașului Buftea, prin aportul în natură la capitalul social adus de asociatul S.C. Construcții Feroviare București S.A.. (baza Săbăreni).

Având în vedere că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 07.10.2006 - 13.02.2010, tribunalul a respins aceste pretenții ca prescris formulate.

Cât privește restul pretențiilor, tribunalul a reținut din cuprinsul raportului de expertiză specialitatea topografie că expertul a identificat material de cale ferată (traverse) aparținând pârâtei pe terenul din Ploiești, județul Prahova, acest material de cale ferată ocupând 15.704,07 mp.

De asemenea, expertul a arătat că pe terenul în suprafață de 112.585,91 mp din zona Gării Săbăreni a identificat o suprafață de 55.135,26 mp ocupată de material de cale ferată aparținând pârâtei.

Pârâta a susținut că materialul de cale ferată aflat pe terenul din Ploiești, str. x nu este proprietatea sa nefiind anexat raportului de expertiză nici un document din care din care să rezulte calitatea sa de proprietar.

În raport de această apărarea pârâtei, Tribunalul a apreciat că revenea reclamantei sarcina de a dovedi faptul pozitiv contrar, respectiv calitatea pârâtei de proprietar al materialului rulant aflat pe terenul în suprafață de 112.585,91 mp. Reclamanta nu a administrat probe în acest sens, astfel încât fapta ilicită invocată de pârâtă nu poate fi reținută.

Cât privește materialul rulant aflat pe terenul din Ploiești, str. x, tribunalul a reținut din cuprinsul raportului de expertiză în specialitatea feroviară întocmit de expertul A. că în baza Săbăreni se află depozitate traverse de lemn și de beton și material mărunt (șuruburi, tirfoane, inele, etc.) care se află în proprietatea ambelor părți. A concluzionat expertul că suprafața Bazei Săbăreni este folosită în egală măsură și ocupată de material specific feroviar de ambele de ambele societăți, precum și faptul că nu se poate face departajare a suprafeței bazei pentru a se stabili ce societatea ocupă o suprafață mai mare sau mai mică.

Cu privire la terenul din Baza Săbăreni pârâta a susținut prin întâmpinare că din anul 2009 "nu a mai acceptat încheierea unui alt contract de prestări servicii cu reclamanta și nici plata lipsei de folosință pretinsă de aceasta, deoarece materialele de cale ferată se aflau depozitate în zona de siguranță a căii ferate, zonă ce aparține proprietății publice a statului și nu proprietății private a reclamantei".

Având în vedere situația de fapt stabilită de expert, dar și apărările formulate de pârâtă, tribunalul apreciază că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru acest teren este nefondată, câtă vreme reclamata nu a dovedit cu exactitate suprafața de teren din incinta Bazei Săbăreni ocupată exclusiv de către pârâtă.

Reclamantă Compania de Transport Feroviar București S.A. prin lichidator judiciar B.. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 402 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 14 februarie 2018, precum și împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2013, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței apelate cu consecința obligării pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a întregii suprafețe de teren din cele două locații, începând cu momentul ocupării fără drept sau temei juridic și până în prezent, câtă vreme ocuparea acestora cu materialele aparținând pârâtei a făcut imposibilă folosirea vreunei alte porțiuni a acestora, precum și la plata dobânzii legale.

La data de 12.10.2019 motivele de apel au fost completate, solicitându-se și nulitatea încheierii din data de 10.09.2013 cât timp nu au fost respectare dispozițiile legale respectiv art. 153 și 179 C. proc. civ., administratorul judiciar al societății nefiind citat pentru acest termen.

Prin decizia civilă 1229/04.07.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei de 690.103,09 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 14.02.2010 - 04.07.2019, a obligat pârâta la plata dobânzii legale de la data soluționării cauzei în apel și până la achitarea efectivă a debitului principal, a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva deciziei civile nr. 1229/04.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs ambele părți, iar reclamanta a declarat recurs și împotriva încheierii din 16.11.2018.

Prin decizia civilă 2356/11.12.2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel; respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 16.11.2018 și deciziei civile nr. 1229/04.07.2019.

In ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, instanța de recurs a respins criticile formulate în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care a vizat încheierea din 16.11.2018 cu referire la greșita aplicare a normelor de procedură .

A fost apreciat ca nefondat și al doilea motiv de recurs care a vizat greșita aplicare a legii cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției extinctive în apel.

Dezlegările în drept ale instanței de apel au fost apreciate corecte. La acestea s-a adăugat explicația că atâta vreme cât pretinsa faptă ilicită prejudiciabilă are caracter continuu și dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi, de aceea, abordarea prescripției trebuie să corespundă modului de aplicare al art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Or, potrivit art. 8 alin. (1) din decret, dreptul la acțiunea pentru repararea pagubei se naște, în acest caz, de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască, paguba și pe cel care răspunde de aceasta. Cum în cauză reclamanta a cunoscut aceste elemente la chiar data la care a intrat în posesia terenurilor, rezultă că acest moment corespunde cu data debutului prescripției, fără a avea importanță că fapta persistă până în prezent. Astfel, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicând, de la data sesizării instanței, 14.02.2013, în mod regresiv, termenul de 3 ani, și conchitând că termenul de prescripție pentru daune pretinse anterior datei de 14.02.2010 s-a împlinit.

Apărările privind întreruperea termenului de prescripție extinctivă în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, printr-o serie de acte de recunoaștere a dreptului reclamantei: procesele-verbale din 18.03.2008, răspunsul nr. x/5215/07.08.2009, acțiunea demarată și soluționată în dosarul nr. x/2015 au fost avute în vedere de instanța de apel, toate actele evocate ca acte de recunoaștere și în apel fiind analizate separat. Astfel, contrar afirmațiilor recurentei, procesele-verbale din 18.03.2008 au fost valorizate ca acte de recunoaștere în sensul art. 16 lit a) din Decretul nr. 167/1958, însă s-a statuat corect că aceste acte au recunoscut pretențiile anterioare datei încheierii lor, pretenții prescrise la 14.02.2013 în baza unei prescripții noi, de 3 ani. De asemenea, instanța de apel a statuat că prin răspunsul nr. x/07.08.2009 emanat de la pârâtă se neagă pretențiile reclamantei, neputând, din acest punct de vedere, să constituie act de recunoaștere a datoriei, dar și că acțiunea judiciară demarată în dosarul nr. x/2015 a pus în discuție alt drept decât cel supus prescripției în acest proces.

Statuările asupra semnificației acestor acte în planul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 corespund unor evaluări de fapt, necenzurabile pe calea controlului de legalitate al deciziei atacate, de aceea, pretinsa aplicare greșită a acestei dispoziții legale nu se verifică, prin raportare la semnificația pe care instanța de apel a dat-o acestor înscrisuri.

Un nou caz de întrerupere a prescripției a fost evocat în recurs de către reclamantă, în temeiul art. 2539 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. și art. 204 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, cu referire la acțiunea reclamantei S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, anulată ca netimbrată.

A reținut instanța de recurs că pentru a evalua incidența acestui caz de întrerupere a prescripției extinctive al cărei domeniu se situează sub incidența Decretului nr. 167/1958, una dintre condițiile impuse de legiuitor este aceea ca, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, cererea de chemare în judecată, anulată ca netimbrată, să fi fost introdusă după intrarea în vigoare a noului C. civ.. Această condiție nu este împlinită. După cum se poate stabili din verificarea datelor relevate chiar de recurentă, data acțiunii s-a situat în anul 2009, fiind așadar introdusă anterior momentului la care noul C. civ. a intrat în vigoare, 1 octombrie 2011. De aceea, dispozițiile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. nu se aplică prescripției analizate, fiind astfel exclus argumentul recurentei legat de incidența acestui caz de întrerupere a cursului acesteia.

Prin urmare, a fost înlăturat și acest motiv de recurs.

Criticile din recurs succesiv dezvoltate de recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu au fost analizate de către instanță, cu motivarea că acestea nu pot fi considerate critici de legalitate.

Examinând, recursul pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Înalta Curte a apreciat întemeiat al treilea motiv al recursului pârâtei prin care se relevă greșita aplicare a legii, respectiv, lipsirea de relevanță juridică a notificării adresate de către pârâtă reclamantei în scopul predării materialelor de cale ferată din baza Săbăreni.

Plecând de la împrejurarea că acțiunea, astfel cum a fost precizată, s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, limite în care instanța de apel avea datoria să circumstanțiere existența elementelor acestei răspunderi, constatând și că notificarea de predare a materialelor din baza Săbăreni din 19.02.2014 a constituit una dintre apărările centrale pârâtei în apel pentru demonstrarea lipsei culpei în săvârșirea pretinsului fapt ilicit, astfel cum rezultă din întâmpinarea acesteia, dar și că această apărare nu a fost deloc analizată în apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, analiza instanței de apel este insuficientă pentru demonstrarea deplină a condițiilor angajării răspunderii civile a pârâtei, aspect care, în final, se repercutează asupra corectei aplicări a legii.

Omisiunea instanței de apel nu poate rămâne nesancționată în măsura în care pârâta pretinde că prin înaintarea notificării nr. x/19.02.2014 adresată lichidatorului judiciar al reclamantei, consemnată la dosar în fața primei instanțe, a demonstrat că nu i se poate imputa o inacțiune culpabilă ca element al răspunderii civile delictuale.

În măsura în care, în aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atitudinea persoanei care se afirmă păgubită prin faptul ilicit - de a nu da curs solicitării autorului acestuia la executarea unei acțiuni care ar stopa consecințele negative imputate - se poate repercuta asupra existenței actului material ilicit ori asupra vinovăției celui chemat să răspundă, este evident că lipsa analizei notificării creează premisa constatării unei cercetări incomplete a cauzei și consecința aplicării greșite a legii.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a epuizat analiza elementelor răspunderii delictuale, atât timp cât nu a avut în vedere toate elementele de fapt și de drept evocate de părți, revenind instanței de apel, pentru remedierea acestui neajuns, obligația de a stabili atât forța probantă pe care notificarea nr. x/10.02.2014 o are în dinamica faptului ilicit, cât și efectul pe care îl opune în analiza elementelor răspunderii civile delictuale.

În rejudecare, analizând actele și lucrările dosarului în limitele trasate de instanța de recurs, Curtea a constatat următoarele:

Reanalizând condițiile de fond ale răspunderii civile delictuale, prin prisma datelor relevate de dezbaterile din speță, Curtea constată că din toate datele relevante interpretate coroborat nu rezultă întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă ca temei al pretențiilor (cerere precizatoare, dosar fond).

Astfel, în speță, se poate considera drept constatat ca efect al unei puteri de lucru judecat, provenind din dosarul nr. x/2015, existența unei situații de fapt - existența unor materiale ale pârâtei, în detenția reclamantei (pe care pârâta, în dosarul respectiv, le solicita a fi înapoiate). Această constatare nu semnifică per se o recunoaștere a dreptului reclamantei din prezenta speță (cum afirmă aceasta) întrucât prin aceasta nu este recunoscut dreptul la despăgubiri pentru ocuparea terenului, ce depinde tocmai de îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, față de situația de fapt astfel indicată (de altfel, obiectul respectivului dosar nu viza și stabilirea diverselor pretenții de despăgubire, a căror condiții de întrunire a răspunderii urmează a fi analizate în alte dosare).

Or, în speță, presupusa faptă ilicită nu poate consta propriu zis în depozitarea unor bunuri mobile pe terenul altuia, întrucât o astfel de activitate nu este incriminată de lege, ci constă în limitarea exercițiului unui drept real (de proprietate), respectiv a atributelor sale, prin neridicarea bunurilor respective de pe teren, la solicitarea celui ce beneficiază de respectivul drept real.

Din punctul de vedere al Curții, nici măcar acest fapt ilicit nu este dovedit corespunzător de reclamantă. Astfel, conform constatărilor de fapt (rămase irevocabile față de soluția ICCJ) din primul ciclu procesual, erau ocupați de materialele pârâtei doar 17.268,77 mp de teren dintr-un total de 112.585,91 mp, deci doar aproximativ 15% din teren. Or, pentru a dovedi că prin ocuparea a 15% de teren îți este împiedicată folosința corespunzătoare a terenului (văzut ca întreg), ținând cont și de specificitățile acestuia (nefiind vorba de un tern agricol sau altă tipologie de teren exploatabil direct/per suprafață) argumentele și probatoriul propus de reclamantă ar fi trebuit să fie mult mai complex.

Chiar și admițând o dovedire a faptului ilicit la momentul inițial (efectele notificării nr. x/19.02.2014 urmând a fi analizate ulterior) Curtea observă că prejudiciul invocat, dar mai ales legătura de cauzalitate a acestui prejudiciu cu faptul ilicit alegat, nu sunt în nici un fel dovedite de reclamantă, căreia îi incumba sarcina probei (129 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, art. 1169 C. civ. 1864).

Astfel, analizând un prejudiciu provenind din lipsa de folosință nu se poate ignora total natura lucrului a cărui lipsă de folosință se invocă (șine de cale ferată, suprafață rulantă, zonă de protecție dintre și de lângă acestea).

Referirea reclamantei la jurisprudența Înaltei Curți ce indică prezumția simplă a creării unui prejudiciu prin lipsirea de folosință, nefiind nevoie de probatoriul suplimentar ("prin lipsirea concretă a exercițiului dreptului de proprietate, dar și de valorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosința bunului o asigură titularului dreptului, aceasta este îndreptățit la contravaloarea lipsei de folosință") este evident nepertinentă, din moment ce respectivul silogism logic se referă la bunuri aflate eminamente în circuitul civil/comercial, ușor întrebuințabile, și a căror lipsă de folosință de poate raporta/analiza la situația unei piețe libere.

În mod evident nu este cazul în speță unde prejudiciul, dar mai ales legătura de cauzalitate a acestuia cu faptul ilicit alegat, trebuia corespunzător raportată la natura bunurilor pentru care se susține lipsirea de folosință. Or, reclamanta nu indică în nici un fel modalitatea în care ar fi putut folosi, în scopul obținerii de profit, respectivele bunuri (lucrum cessans), nu indică ce oferte de la terți ar fi avut pentru posibila închiriere a părții respective din imobil (dacă aceasta ar fi fost posibilă, întrucât destinația specială a bunului imobil limita în mod important această posibilitate), nici posibile prejudicii care ar proveni din imposibilitatea de exploatare a liniilor respective.

Or, esența silogismului logic al legăturii de cauzalitate a unui fapt ilicit cu prejudiciul este ca în lipsa faptului ilicit, prejudiciul invocat să nu se fi produs, acesta fiind un corolar al tuturor teoriilor cauzalității. În speță, presupusa lipsă de profit s-ar fi produs oricum și în lipsa faptului ilicit, din moment ce reclamanta nu dovedește cum ar fi putut obține sumele alegate (presupusul Lucrum cessans).

Mai mult, pasivitatea reclamantei pe o durată atât de importantă (care a dus și la prescrierea unei părți din pretențiile alegate, aspect constatat irevocabil) naște în mod logic prezumția simplă (art. 1203 C. civ.), permisă și chiar impusă a fi utilizată în cazul situațiilor de fapt, că reclamanta nu avea o nevoie propriu zisă de utilizare a respectivei suprafețe presupus blocate și nu avea alte modalități/oferte de punere în valoare, ceea ce vine să întărească silogismul juridic prezentat în paragrafele anterioare cu privire la lipsa unui prejudiciu în legătură de cauzalitate cu faptul ilicit alegat. Mai mult, din toate probatoriile rezultă și că, cel puțin de la un anumit moment încolo, suprafața era imposibil de exploatat în condițiile de "îngrijire" a sa de către pretinsul proprietar.

Această prezumție este întărită de corespondența dintre părți (în care în nici un moment nu se învederează o ofertă terță de "închiriere" a spațiului respectiv), dar și de declarațiile martorilor. Deci, în mod evident respectivul teren nu era susceptibil de un alt tip de activitate profitabilă. Aceasta poate explica într-o oarecare măsură și introducerea acestei acțiuni abia după intrarea societății în insolvență, în condițiile în care, în mod logic, o societate aflată în dificultate financiară ar trebui să încerce să-și valorifice toate creanțele pe care le consideră plauzibile pentru a evita intrarea în insolvență.

În ceea ce privește efectele notificării nr. x/19.02.2014, aceasta viza solicitarea pârâtei de restituire a bunurilor sale mobile aflate în baza reclamantei de la Săbăreni și are, în sens probatoriu, cel puțin două consecințe: 1) este evident că, cel târziu de la acel moment, prin faptul că reclamanta nu a oferit posibilitatea de ridica a acestora - așa cum rezultă din lipsa unui răspuns concret la această notificare, precum și din coroborarea ei cu considerentele sentinței civile 4863/2016 - culpa în neridicarea materialelor (lipsa de folosință) nu mai poate fi imputată pârâtei, ci aparține în principal reclamantei; 2) prin interpretarea coroborată a acesteia cu întregul material probator se poate deduce că situația de blocare a respectivului teren provenea, în cel mai rău caz dintr-o culpă comună, din care culpa pârâtei putea fi cel mult inițială, anterioară perioadei aflate încă în discuție în urma constatării prescripției (altfel nu ar fi fost nevoie de demersuri juridice de notificare în vederea ridicării), aspect confirmat de corespondența dintre părți de unde rezultă că ridicarea propriu zisă nici nu ar mai fi fost posibilă de la un anumit moment fără concursul efectiv al reclamantei, față de situația faptică a locației.

Practic, probatoriile indicate mai sus vin să infirme și ultimul element al răspunderii civile delictuale (culpa, vinovăția celui de la care se solicită despăgubirea) sau cel puțin să probeze o culpă concurentă importantă a reclamantei, culpă concurentă ce are mai multă legătură de cauzalitate cu prejudiciul alegat pentru perioada încă aflată în discuție.

Totodată notificarea indicată, împreună cu toată corespondența dintre părți și contextul solicitării pretențiilor arată că, de fapt, respectiva porțiune din baza de la Săbăreni nu era propriu-zis exploatabilă, aflată într-un stadiu fizic submediu, iar reclamanta nu a observat/crezut mult timp nici ea în "certitudinea" unei astfel de creanțe (ceea ce a și dus la prescrierea în parte), introducerea acțiunii după deschiderea procedurii insolvenței vizând o "maximizare a averii debitorului" ce nu ține cont de faptul că acest principiu al insolvenței trebuie coroborat cu limitele juridice ale drepturilor subiective ce pot fi dovedite ale acestuia.

Față de aceste considerente, constatând că nu au fost dovedite de cel ce afirmă (reclamantul), condițiile cumulative ale instituției pe care și-a fondat cauza juridică (răspunderea civilă delictuală), în baza art. 296 C. proc. civ. (1865), Curtea a respins apelul ca nefondat.

În consecință, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1246 din 29 septembrie 2020 a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A., prin lichidator judiciar B. și prin administrator special C. împotriva sentinței civile nr. 402/14.02.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1246 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. prin administrator special C. și lichidator judiciar B.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În prealabil, recurenta susține un prim motiv de casare a deciziei recurate reprezentat de dispozițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că dispozitivul deciziei nr. 1246 din 29.09.2020 nu este semnat de membrii completului de judecată și câtă vreme pe hotărâre nu este aplicată ștampila instanței.

De asemenea, recurenta susține că a fost încălcat dreptul său la apărare, întrucât nu s-a permis apărătorului părții prezenta la dezbateri, fiind amânată doar pronunțarea deciziei.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin modul în care a aplicat dispozițiile privitoare la administrarea probelor.

Recurenta apreciază incident acest motiv de recurs, față de neanalizarea cauzei sub toate aspectele de către instanța de apel, în raport de toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Instanța de apel a analizat doar suprafața de teren din Baza Săbăreni, fără a face nicio trimitere la Baza Ploiești, fiind întrunite condițiile cerute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Sub al doilea aspect, recurenta apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Apreciază recurenta că afirmațiile instanței de apel referitoare la exploatarea și folosința terenului în sup. de 112.585,91 m.p. și consecințele ocupării terenului de materialele pârâtei sunt eronate, instanța nefiind investită cu stabilirea unei rate de profitabilitate.

Afirmațiile pârâtei în ceea ce privește depozitarea materialelor pe domeniul public, au fost susținute prin probe false care nu au fost analizate de către instanța de apel.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu a analizat întregul probatoriu administrat la dosarul cauzei și a pronunțat o decizie ce cuprinde motive contradictorii de natura cauzei, cu referire la existența vegetației pe terenul reclamantei.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin decizia civilă recurată, instanța de control judiciar a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, acordând forță probantă notificării nr. x din 19.02.2014 fără a corobora aceasta cu actele cauzei, susține recurenta.

Prealabil, recurenta arată că notificarea menționată a fost depusă la dosarul cauzei la 03.06.2014, existând la dosarul cauzei.

Recurenta invocă reaua-credință a pârâtei, care rezultă din listele de inventar depuse la dosarul cauzei și din faptul că la momentul la care aceasta a fost depusă la dosar pârâta nu cunoștea care sunt materialele ce le aparțineau și care se aflau pe terenul reclamantei din Baza Săbăreni și Baza Ploiești.

Reclamanta arată că nu a rămas în pasivitate și a transmis răspuns acestei notificări prin adresa nr. x/07.03.2014, prin care a precizat că nu se opune ridicării materialelor existente pe terenurile proprietatea reclamantei, însă pentru aceste bunuri trebuie indentificată și dovedită proprietatea.

Despre această notificare, pârâta nu a formulat critici prin motivele de apel, situație în care analizarea efectelor acestei notificări nu putea fi făcută de către instanță.

În aceste sens, recurenta invocă dispozițiile art. 292 C. proc. civ., pârâta neputându-se prevala de efectele acestui înscris direct în fața instanței de recurs, invocarea acestuia fiind indmisibilă.

Soluția pronunțată de către instanța de recurs în ceea ce privește acest înscris, repune în termen pârâta cu privire la formularea criticilor apelului.

Recurenta mai solicită ca instanța de recurs să analizeze modul în care pârâta a înțeles să-și formuleze apărările în prezenta cauză, din care rezultă reaua-credință a pârâtei prin inducerea în eroare a instanței, invocând pe de o parte că bunurile nu s-ar afla pe terenul reclamantei, iar în prezent faptul că dorește să ridice bunurile, iar reclamanta nu.

Chiar și în prezent reclamanta nu se poate folosi de terenurile pe care le deține, deoarece pârâta refuză să își ridice bunurile.

Ultimul motiv de nelegalitate a vizat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la interpretarea eronată a unui text de lege, aplicarea normei generale în locul celei speciale sau aplicarea unei norme juridice care nu este incidentă în cauză.

Astfel, au fost interpretate greșit dispozițiile Decretului Lege nr. 167/1958 raportat la menținerea soluției privind prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare momentului 14.02.2010.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta se referă la efectele notificării nr. x/2014 raportat la cerințele privind existența răspunderii civile delictuale.

Recurenta face trimiteri de ordin teoretic la dispozițiile art. 998 C. civ. și la condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și arată că în speță prejudiciul constă în lipsa de folosință a terenului în sup. totală de 157.576,07 m.p. calculat de către pârâta prin propriile documente.

Astfel este îndeplinită prima condiție privind existența prejudiciului.

Cea de a doua condiție, privind existența faptei ilicite constă în neîndeplinirea obligațiilor asumate prin procesele-verbale de inventariere, respectiv ocuparea fără drept a terenului, aducând astfel atingere dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului imobil.

Este de asemenea îndeplinită și condiția privind existența legăturii de cauzalitate, precum și vinovăția autorului faptei ilicite prejudiciabile.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate vizând existența încălcării formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor procedurale cu privire la probe este nefondat.

Așadar, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat cauza dedusă judecății cu respectarea obiectului cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat plata contravalorii lipsei de folosință atât pentru baza Ploiești, cât și pentru Baza Săbăreni, apreciind greșit că suprafața de teren este de 17.268,77 mp și că doar Baza Săbăreni este ocupată.

Potrivit art. 315 C. proc. civ.: "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (3

1

) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. (4) La judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător".

Cu referire la decizia ce face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că rejudecarea de către instanța de apel s-a făcut în limitele trasate de instanța de recurs. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, instanța de apel a apreciat că în speță nu se pot relua, în rejudecarea apelului decât motivele invocate de pârâtă prin propriul apel, criticile formulate de reclamantă prin apelul său fiind soluționate în mod irevocabil prin respingerea recursului declarat de această parte.

Pentru instanța de trimitere sunt obligatorii problemele de drept soluționate de instanța de casare și probele indicate de aceasta.

Cu respectarea acestor dispoziții curtea de apel și-a fundamentat soluția în ceea ce privește partea admisă din pretențiile reclamantei față de care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus obiectivul rejudecării, pe reluarea reanalizării condițiilor de fond ale răspunderii civile delictuale față de notificarea nr. x/19.02.2014.

Se mai reține că aspectele criticate prin prezentul motiv de recurs reprezintă aspecte de fapt care au rămas irevocabile față de soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție din primul ciclu procesual, respectiv ocuparea cu materialele pârâtei a unei suprafețe de teren de 17.268,77 m.p., deci aproximativ 15% din teren.

De altfel, aspectele criticate de către reclamantă, vizează reevaluarea stării de fapt constatate în apel, în primul ciclu procesual și reexaminarea probelor, aspecte care nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii pe care partea dorește să o cenzureze.

Motivul de nelegalitate vizând existența cazului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, întrucât acest motiv de recurs vizează ipoteza în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, reclamanta susținând că instanța de apel a procedat la interpretarea eronată a actelor depuse în probațiune la dosarul cauzei și la reținerea unor concluzii eronate.

Instanța de recurs reafirmă că aceste aspecte nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii, iar modul de evaluare a probelor nu poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor evocate.

De altfel, instanța de apel a realizat analiza coroborată a tuturor probelor administrate, înscrisuri, martori, expertize, care au dovedit proprietatea materialelor, ocuparea terenului, gradul de ocupare și faptul că acestea sunt plasate pe terenul reclamantei din Săbăreni.

Motivul de nelegalitate vizând existența motivelor contradictorii și străine de natura pricinii este de asemenea nefondat, recurenta susținând în esență prin intermediul acestei critici că instanța de apel nu reținut în mod corect situația de fapt referitoare la existența "vegetației, pe terenul reclamantei.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot fi reținute.

Așadar, instanța de apel a apreciat ca fiind corect reținută situația de fapt stabilită de către prima instanță, argumentându-și soluția pronunțată.

În ceea ce privește existența considerentelor hotărârii, raportat la situația de fapt reținută, Înalta Curte arată că și aceste chestiuni intră în domeniul statuărilor de fapt și se justifică pe o amplă cercetare a probelor, acestea neputând fi cenzurate în cadrul recursului.

Se mai susține de către recurentă că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii sau înțelesului vădit al acestuia, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta invocă dispozițiile art. 292 C. proc. civ. și critică decizia instanței de apel care a respectat statuările obligatorii ale deciziei de casare, deși modul în care actul juridic reprezentat de notificarea nr. x din 19.02.2014 se repercutează asupra îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale nu a fost criticată de către pârâtă în cadrul apelului, neputând fi analizată de către instanța de recurs.

Înalta Curte, reamintește dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Textul de lege anterior evocat instituie caracterul obligatoriu al deciziei de casare în privința problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe.

Înalta Curte constată că, instanța de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept și a trasat limitele rejudecării apelului vizând partea admisă din pretențiile reclamantei, astfel încât existând o dezlegare a instanței de casare cu privire la chestiunea efectelor notificării evocate, rezultă că instanța de rejudecare nu putea nesocoti caracterul obligatoriu al deciziei de casare.

Împrejurarea că în opinia recurentei au fost nesocotite dispozițiile art. 292 C. proc. civ., privind limitele devoluțiunii în apel este contrazisă de considerentele reținute prin decizia de casare, care au plecat de la împrejurarea că acțiunea, astfel cum a fost precizată, s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, constatând și că notificarea de predare a materialelor din Baza Săbăreni a constituit una dintre apărările centrale ale pârâtei în apel pentru demonstrarea lipsei culpei în săvârșirea pretinsului fapt ilicit, apărare care nu a fost analizată în apel.

Prin urmare, instanța de casare a solicitat instanței de apel să antameze și să dezlege toate elementele de fapt și de drept evocate de părți și de a stabili forța probantă pe care notificarea nr. x din 19.02.2014 o are în dinamica faptului ilciit, cât și efectul acesteia.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că instanța de rejudecare a apelului nu a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din același act normativ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, care prin faptele ilicite de a ocupa fără drept imobilul și prin necomunicarea în cel mai scurt timp a bunurilor proprii pentru a putea fi restituie în timp util a cauzat reclamantei un prejudiciu care a constat în lipsa de folosință de terenului.

Caracterul nefondat al acestei critici rezultă din considerentele instanței de apel, în cuprinsul cărora s-a reținut că din toate datele relevante interpretate coroborat nu rezultă întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă ca temei al pretențiilor.

Presupusa faptă ilicită nu poate consta în depozitarea unor bunuri mobile pe terenul altuia, cu atât mai mult ocuparea a 15% din teren nu poate împiedica folosința corespunzătoare a terenului.

Natura bunurilor a căror lipsă de folosință se invocă nu poate conduce la existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate a acestuia cu faptul ilicit.

În ceea ce privește efectele notificării care a vizat solicitarea pârâtei de restituire a bunurilor sale mobile aflate în baza reclamantei de la Săbăreni, aceasta demonstrează culpa concurentă a reclamantei.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, constatând corecte dezlegările instanței de apel, în rejudecare, în sensul că că nu au fost dovedite condițiile cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ.

În ceea ce privește criticile referitoare la soluția privind prescripția dreptului material la acțiune, având în vedere argumentele anterior arătate, instanța de recurs arată că nu pot fi reluate aspectele invocate de reclamantă prin propriu apel privind constatarea operării prescripției extinctive, ca efect al puterii de lucru judecat provenind din decizia nr. 2356 pronunțată în dosar nr. x/2013 prin care a fost respins recursul reclamantei.

Critica privind încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și oralității, prin care recurenta-reclamantă a arătat că a fost refuzată prezența la dezbateri a apărătorului părții este nefondată.

Referitor la această critică, instanța supremă constată că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 298 raportat la art. 156 alin. (2) C. proc. civ., acordând părții posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise.

În ceea ce privește criticile vizând nesemnarea hotărârii de către membrii completului de judecată, se constată că nu subzistă cauza de nulitate invocată, hotărârea respectând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREȘTI S.A.- prin administrator special C. și lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 1246 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREȘTI S.A.- prin administrator special C. și lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 1246 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NATIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. BUCUREȘTI - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF BUCUREȘTI (FOSTĂ COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - REGIONALA DE CĂI FERATE BUCUREȘTI).

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2021.