Decizia nr. 2356/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la 14.02.2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. a chemat în judecată pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Regionala de Căi Ferate București solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata unei sume estimate la 52.890.000 euro, reprezentând lipsa de folosință, egală cu valoarea chiriei de care reclamanta a fost privată, începând cu 07.10.2006 până la data sesizării instanței, ca urmare a folosinței terenului în suprafață totală de 157.576,07 mp de către Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate București, la plata dobânzii legale aferente sumei, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul adițional autentificat sub nr. x din 17.10.2006 de către BNP A. și încheierii nr. 11000 din 20.10.2006 de la Oficiul Registrului Comerțului Prahova, S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A., s-au cooptat în societate următorii acționari, persoane juridice: S.C. Construcții Feroviare București S.A, S.C. B. S.R.L, S.C. C. S.A., cu acesta ocazie aducându-se ca aport în natură la capitalul social total al S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. o serie de imobile și majorându-se cu aceasta ocazie capitalul social al societății de la 36.064.500 RON la 86.685.990 RON. Baza de montare Ploiești, incintele I si II, in suprafața de 44.990,16 mp dar si Baza de montare - demontare Săbăreni, in suprafața de 112.585,91 mp, însumând 157.576,07 mp, au fost aduse, așa cum a menționat, ca aport in natura la capitalul social al societății Compania de Transport Feroviar București S.A. Ulterior, la data de 18.03.2008, cu ocazia preluării bazei Săbăreni în suprafață totală de 112.571,186 mp de către S.C. D. S.A., a fost încheiat între S.C. E. S.A. și pârâtă un proces-verbal de inventariere a tuturor materialelor de cale ferată ce aparțin pârâtei și aflate în custodia S.C. E. S.A., încă din data de 04.10.1991. Tot prin acest proces-verbal s-a convenit de către părțile semnatare, că valoarea folosinței bazei de montare-demontare Săbăreni de la data preluării acesteia de către S.C. E. S.A. și până la data întocmirii procesului-verbal se va stabili și desocoti față de reclamantă S.C. D. S.A. la o dată ulterioară. Tot la data de 18.03.2008, cu ocazia preluării Bazei de montare Ploiești, incintele I și II, în suprafață totală de 44.990,16 mp, de către reclamanta S.C. D. S.A. a fost încheiat între S.C. E. S.A. și pârâtă un proces-verbal prin care s-a convenit de către părțile semnatare, că valoarea folosinței incintelor I și II de la data preluării acesteia de către S.C. E. S.A. și încheierea procesului-verbal se va stabili și desocoti față de reclamanta S.C. D. S.A. la o dată ulterioară. În vederea stingerii prin conciliere directă a diferentului născut din neachitarea lipsei folosinței terenului de către CNCF CFR S.A. a sumei pretinse a fost convocată pârâta pentru data 07.08.2009 pentru a se stabili pe cale amiabilă suma de bani datorată ca urmare a folosinței terenului în suprafață totală de 157.576,07 mp., din 04.10.1991 și până la data convocării. La data de 07.08.2009, pârâta, prin scrisoarea transmisa prin fax, a recunoscut continuitatea folosinței terenului cu materialele aparținând CNCF CFR S.A. din anul 1991 până la data de 07.08.2009. Ca urmare a negocierii contractului de gestionare, manipulare a materialelor de cale ferata, pârâta a recunoscut încă o dată continuitatea folosinței terenului, necontestând suma pretinsa prin ocuparea lui cu materiale aparținând reclamantei. În conformitate cu dispozițiile art. 720 si urm. C. proc. civ. S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. a invitat Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate București, la conciliere directa in data de 07.08.2009, când parata CNCF CFR S.A. a recunoscut continuitatea lipsei folosinței terenului si prin procesele-verbale de inventariere si-a asumat obligația de plată față de reclamanta din anul 1991 si până la 07.08.2009. Prin urmare, având in vedere prejudiciul cauzat reclamantei prin neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate prin procesele-verbale de inventariere, aceasta este îndreptățită în a solicita obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor litigioase. În vederea recuperării prejudiciului efectiv suferit de reclamantă ca urmare a folosirii terenului exclusiv de către pârâtă, se menționează că aceasta nu a achitat niciodată vreo sumă, cu titlu de preț al folosinței. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ., iar ulterior acțiunea a fost fundamentată pe temeiul răspunderii civile delictuale. Pârâta a invocat în apărare excepția inadmisibilității, în temeiul disp. art. 720 1 C. proc. civ. și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2006 - 28.01.2010. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că pentru pretențiile reclamantei constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului aferente intervalul 28.01.2010-28.01.2013 acțiunea este neîntemeiată, deoarece încă din anul 2009 pârâta nu mai are depozitat niciun bun pe acest teren. Cu privire la contravaloarea lipsei de folosință solicitată pentru terenul situat în Baza Săbăreni se solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiata, terenul nefiind proprietatea reclamantei, ci proprietate publica a statului, astfel încât reclamanta nu este îndreptățită a solicita contravaloarea lipsei de folosința pentru un bun ce nu-i aparține.

Prin încheierea din 10.09.2013, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14.02.2010 și a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 402/14.02.2018 au fost respinse ca prescrise pretențiile formulate de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A, reprezentând contravaloare lipsa de folosința pentru perioada 07.10.2006-13.02.2010, restul pretențiilor fiind respinse ca nefondate. A reținut tribunalul că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.377, 04 mp situat în municipiul Ploiești și întabulat în cartea funciară nr. x a Municipiului Ploiești (baza de montare Ploiești) și asupra terenului în suprafață de 112.585, 91 mp situat în Orașul Buftea, județul Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a orașului Buftea, prin aportul în natură la capitalul social adus de asociatul S.C. Construcții Feroviare București S.A. (baza Săbăreni), astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Tribunalul a reținut din cuprinsul raportului de expertiză, specialitatea topografie, că s-a identificat material de cale ferată (traverse) pe terenul din Ploiești, județul Prahova, acest material ocupând 15.704,07 mp, însă reclamanta nu a dovedit că aceste materiale aparțineau pârâtei. S-a reținut că în baza Săbăreni se află depozitate traverse de lemn și de beton și material mărunt (șuruburi, tirfoane, inele etc.) care se află în proprietatea ambelor părți. S-a conchis că suprafața bazei Săbăreni este folosită în egală măsură și ocupată de material specific feroviar de ambele de ambele societăți, precum și faptul că nu se poate face departajare a suprafeței bazei pentru a se stabili ce societatea ocupă o suprafață mai mare sau mai mică.

Împotriva sentinței și a încheierii din 10.09.2013, reclamanta Compania de Transport Feroviar București S.A., prin lichidator judiciar F. S.P.R.L.. Acesta a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1229 din 04.07.2019, în sensul admiterii, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate; a stabilit că cererea de chemare în judecată este întemeiată în parte, obligând pârâta la plata sumei de 690.103,09 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 14.02.2010-04.07.2019 și dobândă calculată de la data soluționării cauzei în apel până la plata integrală a debitului, fiind, în rest, menținute sentința și încheierea atacate. În cadrul apelului, la 16.11.2018, instanța de apel a respins apelantei cererea de efectuare a unei expertize topografice și evaluatorii imobiliare, dar a dispus din oficiu administrarea unei expertize în specialitatea căi ferate, locații și material rulant. Deliberând asupra apelului, au fost considerate nefondate motivele de apel referitoare la nemotivarea sentinței și nelegala citare a părților la judecata cauzei în primă instanță. A fost respinsă critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției extrinctive, instanța de apel statuând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, reținând că se invocă un prejudiciu succesiv, configurat prin contravaloarea lipsei de folosință începând cu data de 07.10.2006 și faptul că sunt prescrise pretențiile reclamantei, anterioare datei de 14.02.2010, calculate cu 3 ani în urmă, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată. S-a statuat că reclamanta nu a demonstrat întreruperea cursului prescripției conform art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, întrucât, deși a avut loc un proces între părți, acțiunea formulată de reclamantă a fost anulată ca netimbrată, cât privește pretențiile deduse judecății, astfel, în mod corect au fost verificate pentru temeinicie pretențiile începând cu data de 14.02.2010. S-a dat relevanță, ca act de recunoaștere, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, apt să întrerupă cursul prescripției, proceselor-verbale din de 18.03.2008, însă la data sesizării instanței pretențiile recunoscute prin aceste acte erau, la rândul lor, prescrise. Fiind încheiate la data de 18.03.2008, procesele-verbale au determinat curgerea unei noi prescripții, al căror termen s-a împlinit la data de 18.03.2011, cererea fiind introdusă la data de 14.02.2013. Apelanta nu a dovedit un nou act de recunoaștere în interiorul termenului, pentru a aprecia că pretențiile anterioarei datei de 14.02.2010 ar mai putea fi solicitate. Cu privire la răspunsul nr. x/07.08.2009, instanța de apel a arătat intimata nu a recunoscut că are calitatea de debitor și suma de plată, deci nu se putea nici pretinde suma datorată, cu depășirea termenului de prescripție. Aceeași concluzie a fost stabilită și în ceea ce privește cererea privind obligarea la restituirea materialelor care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, în acest proces nefiind recunoscut dreptul care se prescrie, respectiv despăgubiri pentru ocuparea terenului. A fost respinsă susținerea privind imprescriptibilitate dreptului pretins, întrucât, deși folosința este un atribut al dreptului de proprietate, în cauză nu se pretinde apărarea acestui drept, ci despăgubiri pentru faptul juridic ilicit, contravaloarea lipsei de folosință, drept de creanță prescriptibil extinctiv. Cu privire la fondul cauzei, cu privire la materialele aflate în baza Ploiești, instanța de apel a arătat că probele administrate conduc la concluzia că materialele depozitate pe acest teren nu sunt proprietatea pârâtei. În ceea ce privește materialele depozitate în baza Săbăreni, instanța de apel, analizând probele administrate în cauză a statuat că materialele aflate pe terenul reclamantei aparțin pârâtei și, aplicând dispozițiile art. 998-999 C. civ., a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, admițându-se acțiunea pentru perioada care corespunde intervalului 14.02.2010-04.07.2019, pentru suma de 690.103,09 euro, la care s-a adăugat dobândă calculată de la data la care instanța a stabilit prejudiciul efectiv, respectiv la momentul soluționării cauzei în apel, dată la care creanța decurgând din contravaloarea lipsei de folosință a devenit certă, lichidă și exigibilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1229/04.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs ambele părți, iar reclamanta a declarat recurs și împotriva încheierii din 16.11.2018. 4.1. În recursul declarat de S.C. Compania de Transport Feroviar S.A., prin lichidator judiciar, întemeiat pe art. 304 pct. 5,6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta a solicitat casarea încheierii recurate, modificarea deciziei cu privire la soluția data de instanța de apel prescripției extinctive și la soluția dată pe fond și, prin rejudecare, admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea recursului, reclamanta a arătat că încheierea din 16.11.2018 este lovită de nulitate pe temeiul art. 105 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a încălcat normele de procedură referitoare la probe. Astfel, instanța de apel a hotărât greșit administrarea unei probe, în contra evidenței demonstrate de alte probe administrate în cauză, iar obiectivele stabilite excedau limitele prefixate prin cererea de chemare în judecată, iar ulterior, a respins toate obiecțiunile părții, ridicate cu privire la proba administrată, nemotivat. Procedând astfel, instanța de apel s-a erijat în poziția de apărător al părții adverse, iar expertul a realizat o lucrare judiciară fără a se deplasa la fața locului, făcând numai aprecieri probabile și nereale, casarea fiind solicitată pe temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. S-a arătat că un alt motiv al recursului este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care instanța de apel a stabilit și calculat sumele de bani datorate de către pârâtă fără a cunoaște situația reală a terenului, stabilind, în lipsa unei aprecieri de specialitate, că prețul zonei pe mp este, în perioada 2017-2019, de 0.35 euro, iar în 2010 de 0,38 euro, chiar fără ca vreuna dintre părțile cauzei să facă o asemenea propunere. Se solicită instanței de recurs să constate că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor chestiuni nesolicitate și că prețul real este de 3 euro/mp/lună pentru terenul ocupat de către pârâtă. A mai arătat recurenta-reclamantă că hotărârea dată este rezultatul unei greșite aplicări a legii, motiv de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Într-o primă critică cu acest fundament, reclamanta a arătat că au fost greșit aplicare dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, menținând dezlegarea dată excepției corespunzătoare pentru pretențiile formulate aferent intervalului 2006 - 14.02. 2010. S-a subliniat că termenul de prescripție, chiar dacă și-ar fi început cursul, ar fi fost întrerupt prin procesele-verbale din 18.03.2008, atât pentru baza Ploiești, cât și pentru baza Săbăreni, prin încheierea contractului de prestări de servicii nr. x din 05.02.2008, a contractului nr. x din 31.03.2009 și a contractului din anul 2010, având ca obiect paza, depozitatea, gestionarea și manipularea materialelor de cale ferată, precum și prin cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 prin care reclamanta a recunoscut existența materialelor în ambele baze. A susținut recurenta că prescripția dreptului material la acțiune nici nu ar fi început să curgă de vreme ce fapta ilicită a pârâtei are caracter continuu și nu a încetat nici în prezent, fiind greșit aplicate dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958. În opinia recurentei, actele din dosar, procesele-verbale de conciliere din 18.03.2008, răspunsul pârâtei nr. x/5215/7.08.2008, demonstrează, oricum, întreruperea, prin recunoașterea, de către debitor, a cursului prescipției greșit evaluate în apel. Documentele prezentate de părți, semnate de acestea, au fost evaluate cu încălcarea efectelor pe care chiar legea le recunoaște, prin art. 969 și art. 1270 C. civ.; pârâta a emis acte de recunoaștere a faptelor și pretențiilor solicitate prin acțiune, propunând reclamantei o determinare a valorii acestora la o dată ulterioară, determinare care nu a mai avut loc, operând din plin dipozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Aceeași este și semnificația încheierii unui contract de servicii, în anul 2010, care prevedea depozitatea, gestionarea și manipularea materialelor de cale ferată, valabil între părți până în decembrie 2010. Au fost invocate și dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. și art. 204 din Legea nr. 71/2011de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., recurenta susținând că a formulat o cerere de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, definitiv anulată la 31.10.2012, iar noua cerere din acest dosar a fost formulată a o distanță de doar 4 luni de la data râmânerii definitive a hotărârii. Un alt motiv al recursului a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătându-se ca instanța de apel nu a studiat și nu a dat relevanță tuturor actelor depuse la dosar, pe baza cărora s-a demonstrat că baza Ploiești este încă ocupată cu materiale aparținând pârâtei. Aceleași fapte sunt demonstrate și prin hotărârea dată de o altă instanță în dosarul nr. x/2015, prin care însăși pârâta a afirmat existența materialelor proprii pe această bază. S-a solicitat admiterea recursului și în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A susținut recurenta că instanța de apel, fără a motiva argumentele pe larg prezentate în cuprinsul cererii de apel, a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, constatând că este ocupată doar suprafața de 17.268,77 mp din totalul de 112.585,91 mp din baza Săbăreni. Cu toate acestea, având în vedere gradul însemnat de ocupare, reclamanta se vede în imposibilitatea de a exploata bunul în întregime, contrar constatărilor instanței de apel, potrivit cărora reclamanta ar fi avut posibilitatea de a folosi suprafața neocupată de teren. Având în vedere și că aceste concluzii sunt bazate doar pe date estimative, întrucât expertul desemnat nu a făcut o evaluare a datelor stabilite în expertiză ca urmare a unei deplasări la fața locului, recurenta apreciază că nu au fost respectate garanțiile procesuale impuse de art. 22 C. proc. civ. În plus, hotărârea atacată contrazice principiul reparării integrale a prejudiciului, dar și jurisprudența instanței supreme care a statuat că prin lipsirea concretă a exercițiului dreptului de proprietate, dar și de valorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosința bunului o asigură titularului dreptului, aceasta este îndreptățit la contravaloarea lipsei de folosință. În final, recurenta a subliniat că, în faza apelului a fost lipsită de garanțiile unui proces echitabil, între care cel al contradictorialității și al egalității, deoarece a fost ignorat dreptul părții la administrarea probelor solicitate și la analizarea concretă a înscrisurilor de care aceasta s-a prevalat în dovedirea apelului propriu. Instanța a judecat cauza cu părtinire, creând o situație de avantaj pârâtei, în măsura în care a administrat o probă pe care nicio parte litigantă nu a solicitat-o, în pofida evidenței demonstrate prin actele din dosar. 4.2. Pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicitând modificarea în tot a deciziei pronunțate în apel, cu consecința menținerii hotărârii de primă instanță, iar subsidiar, în ipoteza în care se va constata că sunt justificate pretențiile reclamantei pentru perioada 2010-13.02.2014 - data notificării înregistrate la lichidatorul judiciar cu nr. x/14.02.2014, să se constate că, ulterior acestei date, pârâta nu mai datorează nicio despăgubire. Într-un prim motiv al recursului, pârâta a arătat că cele constatate în apel cu referire la depozitarea materialelor pârâtei pe terenul reclamantei sunt greșite, deoarece aceste materiale sunt depozitate în zona de siguranță a căii ferate care aparține domeniului public. În acest sens, pârâta a arătat în recurs că în apel s-a dat relevanță probelor în mod trunchiat, cu ignorarea depozițiilor martorilor audiați, G. și H.. Astfel, dacă instanța de apel a decis să înlăture o parte importantă a probelor cauzei, avea obligația să argumenteze motivul înlăturării acestor probe din dosar. Recurenta a arătat că la dosar se află numeroase probe care demonstrează că materialele proprii, depozitate în zona bazei Săbăreni, sunt amplasate în zona de siguranță a căii ferate, care nu este proprietatea reclamantei, astfel că evaluarea concluziilor expertizei nu putea fi făcută în pofida acestor probe, cu atât mai mult cu cât expertiza efectuată în cauză prezintă deficiențe de fond ușor sesizabile. Într-un al doilea considerent, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a arătat că s-a dat o importanță deformată datelor pe baza cărora s-a derulat dosarul nr. x/2015, în măsura în care instanța de apel a stabilit că este evident că materialele aparțin pârâtei din aceasta cauză, câtă vreme aceasta este titularul dreptului de restituire a acestor bunuri, în contradictoriu cu S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. Totuși, S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. ținea doar evidența primară a acestor materiale și, împreună cu reprezentanții Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. făcea un punctaj privind stocurile de materiale înscrie în evidențele fiecărei societăți, întocmindu-se liste de inventariere, astfel cum impune și Legea nr. 82/1991. În acest sens, s-a asigurat doar un circuit al pazei juridice asupra materialelor, care, la data cererii de restituire din dosarul arătat, se aflau în paza juridică a reclamantei. În acest scop, se încheiau procese-verbale pentru primirea/predarea custodiei și avize fără factură, pe baza unor contracte încheiate în acest sens. Un alt motiv de recurs, care vizează, de asemenea, greșita aplicare a legii, vizează lipsirea de orice relevanță juridică a notificării transmise de pârâtă reclamantei, reprezentând poziția neechivocă a pârâtei de restituire a materialelor depozitate. Instanța de apel nu a făcut nicio referire la valoarea și semnificația acestei probe, deși natura raportului juridic cercetat o impunea. A subliniat recurenta că începând cu data trimiterii acestei notificări, 14.02.2014, menținerea materialelor pe terenul reclamantei nu se mai justifică pe culpa pârâtei, deoarece aceasta a fost aceea care a refuzat restituirea. Un al treilea motiv al recursului s-a fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura sa vădită. Astfel, instanța nu a dat nicio importanță efectelor juridice impuse de notificarea nr. x/2014, prin care pârâta a solicitat reclamantei restituirea depozitului pentru care prin această acțiune se pretind despăgubiri, înlăturând această notificare din sfera probelor. Or, în temeiul art. 1604 și 1616 C. civ. de la 1864, depozitarul este în drept să i se restituie depozitul de îndată ce a formulat cerere de restituire. Recurenta arată că prin notificarea de restituire neonorată, depozitarul a devenit de rea-credință, chiar invocând interesul de a obține taxa de depozitare, după data notificării de restituire, dovadă fiind în acest sens și formularea acțiunii care a făcut obiect al dosarului nr. x/2009 Din acțiunile întreprinse, rezultă că reclamanta urmărește să reintre în posesia terenului, deși nu a pierdut niciodată acest atribut, având deplina sa stapânire, putând culege fructele și putând dispune de bun. În acest context, despăgubirile acordate de instanța de apel nu sunt justificate, iar reținerea bunurilor în continuare de către reclamantă demonstrează reaua sa credință și intenția îmbogățirii fără justă cauză. La 31.07.2019 recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. a depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, iar părțile au formulat în cauză întâmpinări.

Analizând recursurile, Înalta Curte de Casație și Justiție va dezvolta în cele ce succed, considerentele asupra motivelor expuse de părți. 5.1. Reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. a criticat, într-un prim motiv de recurs, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încheierea din 16.11.2018, pe considerentul greșitei aplicări a normelor de procedură. În concret, se arată că instanța de apel a respins proba cu expertiză topografică și evaluatorie solicitată de această parte, deși proba era utilă pentru dovedirea ocupării terenului reclamantului și a gradului de ocupare și necesară pentru dovedirea pretențiilor reclamantei. Luând această măsură, instanța de apel nu a motivat hotărârea luată pentru a înlătura argumentele părții care a solicitat proba și nici pentru a demonstra modul în care a dat eficiență apărărilor celeilalte părți cu privire la această probă. Din acest punct de vedere instanța de apel nu a dat eficiență nici principiului devoluțiunii în apel, care impune reevaluarea stării de fapt în acord cu limitele apelului, cu atât mai mult pentru determinarea întinderii pretențiilor solicitate. Deși este deplin corect că instanței îi revine obligația de motivare a oricărei cereri integrate obiectului cauzei cu care a fost învestită, în caz contrar, producând o încălcare a normelor de procedură, totuși îndeplinirea acestei obligații nu poate fi stabilită pe baza unui criteriu cantitativ. Evaluarea motivării hotărârii adoptate cu privire la admiterea sau respingerea probelor solicitate de părți trebuie să fie realizată de către instanța de judecată în acord cu criteriile impuse de art. 167 C. proc. civ. de la 1865, iar nu neapărat prin formularea unui răspuns exhaustiv la toate argumentele prezentate de părți în susținere sau în apărare. Desigur, aceasta presupune o analiză a argumentelor de substanță aflate în legătură cu necesitatea de a se demonstra utilitatea, pertinența și concludența probelor solicitate în proces, chiar și prin formularea unor răspunsuri comune cu privire la aspectele sesizate de părți. Or, examenul încheierii recurate relevă analiza argumentelor părților și formularea unui răspuns suficient prin prisma cerintelor impuse de art. 167 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a motivat soluția respingerii probei cu expertiză propuse de reclamantă, arătând că partea nu a demonstrat utilitatea efectuării unei noi lucrări cu caracter științific în calea de atac, în măsura în care argumentele decisive ale părții, ca autor al cererii de probe, țineau nu de necesitatea demonstrării unor date cu caracter tehnic, ci exprimau nemulțumiri legate de raționamentul judiciar al primei instanțe, chestiuni care presupun analiza propriu-zisă a apelului. Mai departe, evaluările instanței de apel care privesc concluzia degajată asupra utilității probei prin raportare la obiectivele expertizei solicitate, țin de resortul instanței de fond, care are o marjă de apreciere integrată în domeniul cercetării de fapt a cauzei. Mai departe, recurenta a susținut că nu a fost demonstrată utilitatea probei dispuse din oficiu, o expertiză în specialitatea material rulant, probă care, oricum nu a fost administrată corespunzător, deoarece expertul desemnat a realizat lucrarea din birou, fără o deplasare la fața locului, emanând concluzii lipsite de fundament, bazate doar pe estimări și permițând recurentei să aibă serioase dubii referitoare la imparțialitatea judecătorilor. Cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că instanța are obligația exercitării unui rol activ în scopul aflării adevărului și preîntâmpinării oricărei greșeli în soluționarea cauzei. În acest scop, instanța are posibilitatea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare și utile cauzei, chiar dacă părțile se opun, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., iar aceste chestiuni sunt lăsate în marja de apreciere a judecătorului. Ordonarea probei din oficiu nu semnifică de plano încălcarea obligației de imparțialitate a instanței; totuși, dacă partea consideră că măsurile procesuale luate de instanța de judecată afectează obligația de echidistanță față de părți, acestea au mecanisme corectoare pe care, potrivit legii, le pot exercita în anumite condiții. De aceea, nu se poate considera că ordonarea probelor din oficiu reprezintă o încălcare a normelor de procedură, în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Mai departe, în măsura în care proba cu expertiză administrată a fost realizată de expert cu încălcarea normelor referitoare la administrarea acesteia, legea îi recunoaște părții interesate dreptul la obiecțiuni, precum și posibilitatea de a ataca încheierea prin care instanța s-a pronunțat asupra acestora. În lipsa acestor demersuri, partea nu poate invoca aceste neregularități de procedură direct în recurs, potrivit art. 108 C. proc. civ. Astfel, pentru toate aceste considerente, primul motiv al recursului reclamantei este considerat nefondat și va fi înlăturat. Al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției extinctive în apel. Un prim aspect vizează, față de temeiul acțiunii reclamantei, caracterul continuu și neîntrerupt al faptului ilicit imputat reclamantei, acela al ocupării fără drept a terenurilor reclamantei, împrejurare față de care prescripția dreptului material la acțiune nu a început să curgă nici în prezent, întrucât actul de ocupare abuzivă persistă. Să arată, prin invocarea jurispudenței instanței supreme, că au fost încălcate dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece prescripția nu poate fi, în acest caz, considerată împlinită. Înalta Curte constată ca reclamanta-recurentă nu a contestat caracterul personal al dreptului valorificat prin acțiune și, pe cale de consecință, caracterul prescriptibil al dreptului material la acțiune precum și termenul de prescripție afectat acesteia, de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Aceste constatări corespund celor reținute în raționamentul propriu de instanța de apel. De asemenea, instanța a avut în vedere continuitatea actului de ocupare, ca element al răspunderii civile, plecând de la premisa că ocuparea se pretinde a fi produsă începând cu 07.10.2006, însă, față de data introducerii acțiunii, 14.02.2013, a stabilit că pentru perioada 2006 - 12.02.2010, pretențiile reclamantei sunt prescrise. Dezlegările în drept ale instanței de apel sunt corecte. La acestea se poate adăuga în mod util explicația că atâta vreme cât pretinsa faptă ilicită prejudiciabilă are caracter continuu și dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi, de aceea, abordarea prescripției trebuie să corespundă modului de aplicare al art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Or, potrivit art. 8 alin. (1) din decret, dreptul la acțiunea pentru repararea pagubei se naște, în acest caz, de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască, paguba și pe cel care răspunde de aceasta. Cum în cauză reclamanta a cunoscut aceste elemente la chiar data la care a intrat în posesia terenurilor, rezultă că acest moment corespunde cu data debutului prescripției, fără a avea importanță că fapta persistă până în prezent. Astfel, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicând, de la data sesizării instanței, 14.02.2013, în mod regresiv, termenul de 3 ani, și conchitând că termenul de prescripție pentru daune pretinse anterior datei de 14.02.2010 s-a împlinit. A mai arătat reclamanta că, oricum, termenul de prescripție extinctivă a fost întrerupt în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, printr-o serie de acte de recunoaștere a dreptului reclamantei: procesele-verbale din 18.03.2008, răspunsul nr. x/5215/07.08.2009, acțiunea demarată și soluționată în dosarul nr. x/2015. Din examenul deciziei recurate, Înalta Curte reține că aceste apărări au fost avute în vedere de instanța de apel, toate actele evocate ca acte de recunoaștere și în apel fiind analizate separat. Astfel, contrar afirmațiilor recurentei, procesele-verbale din 18.03.2008 au fost valorizate ca acte de recunoaștere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, însă s-a statuat corect că aceste acte au recunoscut pretențiile anterioare datei încheierii lor, pretenții prescrise la 14.02.2013 în baza unei prescripții noi, de 3 ani. De asemenea, instanța de apel a statuat că prin răspunsul nr. x/07.08.2009 emanat de la pârâtă se neagă pretențiile reclamantei, neputând, din acest punct de vedere, să constituie act de recunoaștere a datoriei, dar și că acțiunea judiciară demarată în dosarul nr. x/2015 a pus în discuție alt drept decât cel supus prescripției în acest proces. Statuările asupra semnificației acestor acte în planul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 corespund unor evaluări de fapt, necenzurabile pe calea controlului de legalitate al deciziei atacate, de aceea, pretinsa aplicare greșită a acestei dispoziții legale nu se verifică, prin raportare la semnificația pe care instanța de apel a dat-o acestor înscrisuri. Un nou caz de întrerupere a prescripției este evocat în recurs de către reclamantă, în temeiul art. 2539 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. și art. 204 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, cu referire la acțiunea reclamantei S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, anulată ca netimbrată. Pentru a evalua incidența acestui caz de întrerupere a prescripției extinctive al cărei domeniu se situează sub incidența Decretului nr. 167/1958, una dintre condițiile impuse de legiuitor este aceea ca, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, cererea de chemare în judecată, anulată ca netimbrată, să fi fost introdusă după intrarea în vigoare a noului C. civ.. Această condiție nu este împlinită. După cum se poate stabili din verificarea datelor relevate chiar de recurentă, data acțiunii s-a situat în anul 2009, fiind așadar introdusă anterior momentului la care noul C. civ. a intrat în vigoare, 1 octombrie 2011. De aceea, dispozițiile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. nu se aplică prescripției analizate, fiind astfel exclus argumentul recurentei legat de incidența acestui caz de întrerupere a cursului acesteia. Prin urmare, va fi înlăturat și acest motiv de recurs. Criticile din recurs succesiv dezvoltate de recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., însă niciunul dintre argumentele dezvoltate corespunzător acestora nu pot fi considerate critici de legalitate, astfel că nu vor fi analizate de instanța de recurs. Astfel, se impută instanței de fond, Curtea de Apel București interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății, respectiv a unei serii de înscrisuri administrate ca probe, criticându-se, nu schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit al acestora, ci doar modul în care, pe baza acestora, instanța a stabilit starea de fapt, necenzurabilă în recurs. Sensul pe care recurenta îl atașează acestei critici este acela că probele administrate vădeau cu prisosință o altă stare de fapt decât aceea pe care instanța a stabilit-o și faptul că instanța a ignorat evidența impusă de aceste probe. Aceste chestiuni, însă, nu pot fi plasate în domeniul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are un alt înțeles, acela de restabilire a naturii actului juridic dedus judecății, prin schimbarea nepermisă a conținutului și efectelor sale juridice; de aceea, evaluarea datelor de fapt demonstrate de înscrisuri și modul în care instanța le reunește într-o concluzie asupra stării de fapt rămân necenzurabile în cadrul unui control exclusiv de legalitate. Nu se poate reține nici critica derivată din motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii ori aplicarea greșită a legii cu privire la modul în care instanța de apel, estimând gradul de ocupare a terenului din baza Săbăreni, a statuat că materialele pârâtei ocupă doar o parte a terenului reclamantei. Și aceste chestiuni intră în domeniul statuărilor în fapt și se justifică pe o amplă cercetare a probelor și o elaborată expunere a modului în care acestea au fost interpretate. Pe baza acestora, instanța a stabilit pierderea suferită de către reclamantă, calculând prejudiciul în acord cu temeiurile invocate de parte, prin raportare la criterii pe deplin explicate care, chiar dacă sunt neconvenabile recurentei, nu reprezintă rezultatul greșitei aplicări a legii, ci aspecte de fapt. De aceea, acest set de critici nu va fi analizate în procedura recursului, pentru considerente deja arătate, tot astfel cum, ca un corolar al acestor greșeli, nu se verifică, în lumina celor deja pe larg expuse, încălcarea, în apel, a garanțiilor procesuale de substanță ale procesului echitabil, între care egalitatea și contradictorialitatea. Instanța de recurs sesizează, analizând recursul reclamantei că, în cadrul dezbaterilor pe fond asupra cauzei în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, apărătorul acesteia a susținut o critică legată de greșita aplicate a legii în privința modului în care instanța de apel a aplicat regimul legal al dobânzii despăgubirii acordate. Întrucât această critică nu se regăsește enunțată și motivată în cadrul celor două memorii de recurs succesiv depuse în cauză de recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A., instanța de recurs apreciază că nu se impune examinarea sa. Astfel, în baza celor reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că recursul reclamantei nu este fondat și, potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins atât în privința obiectului principal al căii de atac, cât și privința cererilor accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată. 5.2. Examinând, în continuare, recursul pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Înalta Curte arată că primele motive al recursului nu reprezintă altceva decât propunerea recurentei de reexaminare a probelor cauzei și reevaluarea, în recurs, a stării de fapt constatate în apel, mai precis, a faptului că baza Săbăreni este parțial ocupată de materialele pârâtei, dar și că această ocupare este plasată în zona de siguranță a căii ferate, aparținând domeniului public. Și cu acest prilej instanța de recurs reafirmă că aceste aspecte nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii pe care partea dorește să o cenzureze și, de aceea, modul de evaluare a probelor nu va fi examinat în această procedură. Complementar, instanța de recurs arată că probele administrate de pârâtă nu au fost înlăturate în apel, ci s-a realizat un examen concomitent al tuturor probelor părților, chiar dacă, în această analiză, instanța nu a individualizat conținutul și modul de interpretare al fiecărei probe în parte și al tuturor, unele prin altele. Această concluzie este demonstrată cu prisosință în considerentele deciziei de apel. Lectura acestora permite constatarea că, în preambulul procesului de statuare asupra faptelor, instanța de apel realizează analiza coroborată a tuturor probelor administrate, înscrisuri (notificări, procese-verbale, corespondență), martori și expertize. Același considerente fac referire la analiza concomitentă a depozițiilor martorilor pârâtei, a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2015 și a concluziilor expertizei, probe de natură să dovedească proprietatea materialelor, ocupare terenului, gradul acestei ocupări și faptul că aceasta este plasată pe terenul reclamantei din baza Săbăreni. Un al treilea motiv al recursului pârâtei relevă greșita aplicare a legii, respectiv, lipsirea de relevanță juridică a notificării adresate de către pârâtă reclamantei în scopul predării materialelor de cale ferată din baza Săbăreni. Astfel, această recurentă a susținut că prin notificarea nr. x/14.02.2014 a adresat lichidatorului judiciar al S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. solicitarea predării materialelor proprii, act care demonstrează că, începând cu această dată, faptul ocupării fără drept nu mai poate fi imputat pârâtei și, de aceea, pretențiile ulterioare acestei date sunt lipsite de fundament. În același sens, recurenta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a afirmat că lipsirea de relevanță juridcă a notificării se încadrează și în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța a comis o schimbare nepermisă a sensului actului juridic, lipsindu-l de efectele sale firești. A susținut astfel că simpla notificare de restituire semnifică, potrivit art. 1604 și art. 1616 C. civ. care reglementează materia contractului de depozit, nașterea obligației de predare a depozitarului concomitent cu plasarea sa în culpă pentru nepredare. Astfel, la data expirării ultimului contract de prestări de servicii de depozitare încheiat de părți reclamanta nu a predat pârâtei, la cererea acesteia, bunurile depozitate, preferând să inițieze o serie de acțiuni judiciare, în scopul îmbogățirii injuste, fiind astfel singura parte care s-a opus ridicării materialelor din baza unde au fost depozitate. Dintru început, instanța de recurs arată că nu pot fi imputate concomitent instanței de apel atât ignorarea completă a actului arătat, în planul răspunderii civile delictuale, cu privire la evaluarea vinovăției, cât și deturnarea naturii sale vădit neîndoielnice în planul raportului juridic de depozit derulat între părți. Plecând de la împrejurarea că acțiunea, astfel cum a fost precizată, s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, limite în care instanța de apel avea datoria să circumstanțieze existența elementelor acestei răspunderi, constatând și că notificarea de predare a materialelor din baza Săbăreni din 19.02.2014 a constituit una dintre apărările centrale pârâtei în apel pentru demonstrarea lipsei culpei în săvârșirea pretinsului fapt ilicit, astfel cum rezultă din întâmpinarea acesteia, dar și că această apărare nu a fost deloc analizată în apel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, analiza instanței de apel este insuficientă pentru demonstrarea deplină a condiților angajării răspunderii civile a pârâtei, aspect care, în final, se repercutează asupra corectei aplicări a legii. Pe aceste premise, incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizată, deoarece excedează cauza acțiunii, de vreme ce propune evaluarea actului ignorat prin prisma existenței, între părți, a unui contract de depozit. Cu toate acestea, omisiunea instanței de apel nu poate rămâne nesancționată în măsura în care pârâta pretinde că prin înaintarea notificării nr. x/19.02.2014 adresată lichidatorului judiciar al reclamantei, consemnată la dosar în fața primei instanțe, a demonstrat că nu i se poate imputa o inacțiune culpabilă ca element al răspunderii civile delictuale. În măsura în care, în aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atitudinea persoanei care se afirmă păgubită prin faptul ilicit - de a nu da curs solicitării autorului acestuia la executarea unei acțiuni care ar stopa consecintele negative imputate - se poate repercuta asupra existenței actului material ilicit ori asupra vinovăției celui chemat să răspundă, este evident că lipsa analizei notificării creează premisa constatării unei cercetări incomplete a cauzei și consecința aplicării greșite a legii. În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a epuizat analiza elementelor răspunderii delictuale, atât timp cât nu a avut în vedere toate elementele de fapt și de drept evocate de părți, astfel că nu poate verifica, în cadrul controlului de legalitate, respectarea modului de aplicare a dispozițiilor referitoare la acest tip de răspundere. Revine instanței de apel, pentru remedierea acestui neajuns, obligația de a stabili atât forța probantă pe care notificarea nr. x/10.02.2014 o are în dinamica faptului ilicit, cât și efectul pe care îl opune în analiza elementelor răspunderii civile delictuale. Așadar, acest motiv de recurs este întemeiat și, întrucât aspectele sesizate implică o reevaluare a temeiului de drept pe care acțiunea s-a întemeiat, va casa hotărârea cu obiectivul determinării, prin rejudecare în apel, a modului în care această notificare, împreună cu alte date relevate în dezbateri, se repercutează asupra îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru faptul pretins. De aceea, pentru aceste considerente, recursul pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. va fi admis și în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanței de apel, iar recursul declarat de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. va fi respins ca nefondat, deopotrivă cu cererea acestei părți de acordare a cheltuielilor de judecată aferente acestei faze procesuale.