ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1198/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 februarie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. a chemat în judecată pârâta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala de Căi Ferate București solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata unei sume estimate la 52.890.000 euro, reprezentând lipsa de folosință, egală cu valoarea chiriei de care reclamanta a fost privată, începând cu 7 octombrie 2006 până la data sesizării instanței, ca urmare a folosinței terenului în suprafață totală de 157.576,07 mp de către Compania Națională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate București, la plata dobânzii legale aferente sumei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 10 septembrie 2013, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14 februarie 2010 și a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 402 din 14 februarie 2018 au fost respinse ca prescrise pretențiile formulate de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A., reprezentând contravaloare lipsa de folosința pentru perioada 7 octombrie 2006-13 februarie 2010, restul pretențiilor fiind respinse ca nefondate.

Împotriva încheierii din 10 septembrie 2013 și a sentinței a declarat apel reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A. prin lichidator judiciar Tănasă și Asociații S.P.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1229 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei de 690.103,09 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 14 februarie 2010- 4 iulie 2019, a obligat pârâta la plata dobânzii legale de la data soluționării cauzei în apel și până la achitarea efectivă a debitului principal și a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți, iar reclamanta a declarat recurs și împotriva încheierii din 16 noiembrie 2018.

Prin decizia nr. 2356 din 11 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. București, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel și a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A., societate în faliment, reprezentată prin administrator special A. și prin lichidator judiciar B. S.P.R.L.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. Compania de Transport Feroviar București S.A., prin administrator special și lichidator judiciar, a formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei nr. 2356 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, cu consecința admiterii cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă și respingerii recursului formulat de recurenta-pârâtă și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 24 februarie 2020, sub nr. x/2020.

Motivele invocate de contestatoare sunt, în esență, următoarele:

Instanța de recurs a analizat parțial cele cinci motive de recurs invocate (respectiv motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. din 1865) în sensul că a omis să cerceteze motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865. În cererea de recurs, contestatoarea a afirmat că instanța de apel a calculat în mod eronat sumele de bani pe care ar fi trebuit să le plătească intimata, arătând că astfel instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut atunci când a concluzionat că prețul terenului este de 0,35 euro/mp pentru anii 2017, 2018, 2019, deși nici una din părți nu solicitase acest lucru. A mai afirmat contestatoarea că aprecierea instanței de apel este inadmisibilă și nelegală raportat la prețul terenului stabilit pentru anul 2010, respectiv 0,38 euro/mp. Contestatoarea a subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865 și susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra lor.

În dezvoltarea unui alt motiv al contestației în anulare se arată că decizia instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale deoarece instanța nu a analizat întregul material probator depus la dosarul cauzei și nici nu a solicitat lămuriri cu privire la motivul de recurs invocat de intimată referitor la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la notificarea nr. x din 10 februarie 2014. Se mai arată că intimata a depus acest document în stadiul procesual al fondului și nu a făcut referire la el nici în fond și nici în apel, instanța de recurs nefiind învestită să se pronunțe asupra înscrisului respectiv, și că invocarea sa direct în recurs încalcă dispozițiile art. 292 C. proc. civ. din 1865 și reprezintă o repunere în termenul de formulare a unui nou motiv de apel, pe care intimata nu l-a invocat niciodată. În opinia contestatoarei, soluția instanței de recurs care a dat forță probantă unui înscris invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac reprezintă o evidentă greșeală materială.

Un al treilea motiv de contestație susținut de parte se referă la omisiunea de a cerceta unul din motivele de modificare sau de casare, respectiv omisiunea instanței de recurs de a analiza înscrisurile depuse de contestatoare la dosar în scopul de a dovedi că termenul de prescripție extinctivă nu a început să curgă sau a fost întrerupt potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, prin semnarea unui contract de prestări servicii între părți în anul 2010. Contestatoarea a subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 și susține că instanța de recurs nu le-a avut în vedere.

În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. din 1865.

La 19 martie 2020, intimata Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare.

La termenul de la 24 martie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părților.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte va respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestatoare sunt circumscrise dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, potrivit cu care, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale și art. 318 alin. (1) teza a II-a din același cod, ce prevede exercitarea acestei căii de atac, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Dispozițiile sus-menționate, fiind de strictă interpretare și aplicare, au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de modificare sau de casare sau situația în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, neputând fi extinse la alte situații decât cele avute în vedere de legiuitor.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă de către contestatoare, cu referire la dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 din același cod, în sensul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut atunci când a calculat sumele datorate de intimată, și a concluzionat că prețul terenului este de 0,35 euro/mp pentru anii 2017, 2018, 2019, deși nici una din părți nu solicitase acest lucru. Mai susține contestatoarea că aprecierea instanței asupra prețului nu reflectă realitatea, fiind mai mic decât prețul stabilit pentru anul 2010.

În speță, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența normei evocate. În considerentele deciziei atacate, instanța de recurs a reținut că pierderea suferită de reclamantă a fost stabilită prin calcularea prejudiciului în acord cu temeiurile invocate de parte, prin raportare la criterii pe deplin explicate și care reprezintă aspecte de fapt. Ca urmare, se constată că motivul de recurs pretins a fi fost omis de instanța de recurs nu privește o veritabilă critică din perspectiva depășirii limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. În concret, prin critica pretins neanalizată, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865, s-au invocat aspecte legate de modalitatea în care instanța de apel a stabilit și a calculat sumele de bani datorate de către pârâtă. Instanța de recurs a stabilit că aceste chestiuni intră în domeniul statuărilor de fapt. Ca urmare, susținerea că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865 nu a fost analizat este infirmată de considerentele care fundamentează decizia contestată.

În ceea ce privește critica contestatoarei întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, aceasta susține că instanța de recurs nu a analizat materialul probator din dosar și nici nu a solicitat lămuriri cu privire la motivul de recurs prin care intimata a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere în momentul analizării elementelor răspunderii civile delictuale efectele juridice ale notificării nr. x din 10 februarie 2014. Instanța de recurs a dispus casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, punând în vedere instanței de rejudecare să stabilească relevanța notificării mai sus menționate asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, această dezlegare fiind determinată, în opinia contestatoarei, de o greșeală materială deoarece instanța de recurs a dat forță probantă acestui înscris pentru prima dată în calea extraordinară de atac, deși înscrisul fusese depus la fond, iar intimata nu l-a adus în discuție înainte.

Înalta Curte reține că noțiunea de "greșeală materială" vizează greșeli legate de aspecte formale ale judecării recursului, greșeli involuntare și nu de judecată, deci nu de interpretare a dispozițiilor legale sau de apreciere a probelor administrate.

Critica formulată de contestatoare nu se circumscrie noțiunii de eroare materială, ci se referă la modalitatea de soluționare a unui motiv de recurs invocat de intimată (i.e. art. 304 pct. 8), care nu mai poate fi supus unei noi cenzuri. Prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, partea nu își poate exprima nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs.

În susținerea unui al treilea motiv de contestație în anulare, se arată că, analizând susținerile legate de prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor înscrisurilor aflate la dosar. În concret, s-a invocat că prescripția a fost întreruptă prin acte de recunoaștere emanând de la intimată, respectiv prin semnarea de către aceasta în 2010 a unui contract de prestări servicii, susținere care nu ar fi fost analizată de instanța de recurs.

Înalta Curte apreciază că pretinsa omisiune a analizării unui înscris nu se confundă cu omisiunea analizării unui motiv de nelegalitate. Din decizia recurată rezultă că au fost analizate criticile formulate de parte cu privire la dezlegările instanței de apel pe aspectul prescripției extinctive, inclusiv al cazurilor de întrerupere, instanța supremă reținând, la rândul ei, că în apel au fost luate în considerare separat toate înscrisurile relevante. Totodată, Înalta Curte reține că, în analiza unui motiv de recurs, instanța poate include într-un considerent comun mai multe critici și argumente subordonate acestor critici, fără a menționa expres interpretarea fiecărui înscris depus în dosar, cu condiția ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că au fost avute în vedere, în funcție de stadiul procesual, toate susținerile părților și toate probele administrate. Față de cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs invocate, fiind argumentată soluția pronunțată, în considerentele deciziei atacate făcându-se referire la toate motivele de recurs invocate de titularul căii de atac și că nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865.

În consecință, Înalta Curte, văzând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. din 1865, va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin administrator special A. și prin lichidator judiciar Tănasă și Asociații S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 2356 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.