ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5642/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 20.12.2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 55.172,13 RON actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daunele - interes compensatorii la care societatea este îndreptățită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părți intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligațiile contractuale și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei pe intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese și data introducerii prezentei cereri, precum și, în continuare, până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 880/09.02.2018 a Judecătoriei Brașov, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov și, în consecință, a fost declinată în favoarea Curții de Apel Brașov competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L..

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4/F/2018 din 21 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel Brașov și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtă prin întâmpinare; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâta A. S.R.L., prin întâmpinare și a respins, ca prescrisă, acțiunea promovată de către reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a respins, ca nedovedită, cererea pârâtei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, intitulat "apel", în termen, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, solicitând admiterea recursului, și casarea sentinței recurate, în sensul respingerii prescripției dreptului material la acțiune și obligarea pârâtei la plata daunelor asumare prin contractul de locațiune; cu cheltuieli de judecată, atât în prima instanță, cât și în recurs. În dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale recursului său, recurenta-reclamantă a relevat, pe larg, prezentarea situației de fapt a cauzei și motivarea în drept a cererii de chemare în judecată, în referire la: răspunderea contractuală- dreptul la daune-interese; aspecte legale, doctrinare și de jurisprudență; îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii contractuale: fapta ilicită, vinovăția debitorului, prejudiciul, cu condițiile acestuia: prejudiciul să fie cert (art. 1532 C. civ.) și prejudiciul să fie previzibil (art. 1533 C. civ.), raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, invocând, în esență, următoarele motive de recurs: Instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a admis prescripția dreptului material la acțiune, câtă vreme contractul de închiriere nr. x/2012, precizează recurenta, nu este un contract administrativ, ci un contract de drept comun încheiat între profesioniști (între două societăți), iar procedura de închiriere a fost organizată prin licitație la Bursa Română de Mărfuri, finalizându-se cu Hotărârea de Atribuire nr. 5 din 24.05.2012, de la licitația nr. 370/2011. Arată că, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998 privind înființarea C.N.C.F. "C.F.R." SA- prin reorganizarea SNCFR C.N.C.F. "C.F.R." S.A., a fost înființată în anul 1998 ca o "societate comercială pe acțiuni", fiind înregistrată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul București sub nr. x/1998. C.N.C.F. "C.F.R." S.A. este o persoană juridică de drept privat, organizată sub forma unei societăți pe acțiuni, realizând venituri proprii, iar contractul de închiriere nr. x/2012 a fost încheiat de companie în considerarea calității sale de persoană juridică de drept privat, iar nu de autoritate publică centrală. Instanța de fond a reținut în mod eronat natura de contract administrativ a contractului de închiriere, invocând încheierea lui cu o persoană juridică de drept privat asimilată autorității publice și împrejurarea că obiectul contractului îl reprezintă prestarea unui serviciu de interes public. Arată reclamanta că este o persoană juridică de drept privat, organizată sub forma unei societăți pe acțiuni, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, iar veniturile sale provin, printre altele, și din chirii. Contractul de închiriere a fost încheiat de companie în considerarea calității sale de persoană juridică de drept privat, iar nu de autoritate publică centrală. Deși, în unele cazuri, CFR S.A. este asimilabilă autorităților publice centrale, în speța de față nu se regăsește o astfel de situație, iar jurisprudența invocată de pârâtă privește dosare cu un alt obiect, respectiv pretenții izvorâte din contracte speciale cu finanțare de la bugetul de stat și/sau fonduri europene pentru realizarea unor proiecte și lucrări de importanță națională. Cât privește obiectul contractului de închiriere, susține reclamanta că acesta este reprezentat de închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile, în vederea realizării de către locatar, simultan, a activităților de gestionare a infrastructurii și a serviciilor de transport feroviar public de călători și de marfă, conform art. 7.1 (24) (25) (26) și (37) din contract. Convenția părților nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, câtă vreme, potrivit art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, CFR S.A. nu poate efectua activități de transport feroviar public de călători și de marfă specifice unui operator feroviar. Închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile este un act de administrare, nu un act administrativ, asigurând sursa de finanțare necesară pentru întreținerea și repararea infrastructurii. Un alt element care diferențiază un contract administrativ de unul încheiat între profesioniști este, în opinia reclamantei, latura financiară a contractului. Veniturile obținute din închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile nu se varsă la bugetul de stat, ca în cazul contractelor administrative, ci devin venituri proprii, folosite de CFR S.A. la efectuarea de reparații capitale ale infrastructurii, conform art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 12/1998. Totodată, cât timp contractele de acces pe infrastructura feroviară interoperabilă (aferentă traficului național) au natura unor contracte comerciale de drept comun, cu atât mai mult contractele de închiriere a infrastructurii feroviare neinteroperabile (aferentă traficului local) sunt contracte civile și nu au natură juridică administrativă. Recurenta-reclamantă invocă și prevederile art. 33 alin. (1) din Statutul companiei, parte integrantă a H.G. nr. 581/1998, potrivit cărora litigiile ivite între companie și persoane fizice sau juridice sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun, precum și prevederile art. 34 din același statut, care dispun că statutul se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și cu dispozițiile Codului comercial.

Apărarea formulată în cauză Intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare în recurs, prin care, a invocat excepția netimbrării, excepția tardivității recursului, excepția inadmisibilității apelului, și excepția lipsei calității procesuale active a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timișoara în formularea prezentei căi de atac, pe cale de consecință, solicitând respingerea căii de atac, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; în subsidiar, a solicitat, în primul rând, anularea recursului ca fiind nemotivat, și în al doilea rând, respingerea recursului, ca fiind neîntemeiat.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ.., excepția lipsei calității procesuale active în recurs, invocată de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. Se reține că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în nume propriu de către Sucursala Timișoara, ci în numele CNCF CFR S.A., în baza Dispoziției nr. 153/2006, anexată, astfel încât, se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale active. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte A. S.R.L., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a învestit instanța cu o cerere vizând obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 55.172,13 RON, actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective, reprezentând daune - interes compensatorii ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului de închiriere nr. x/27.07.2012 dintre părți, având ca obiect închirierea secției de circulație Oravița- Iam, care aparține infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum și la plata dobânzii legale aferentă sumei pe intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese, și data introducerii cererii, dar și, în continuare, până la data plății efective. Criticile formulate de recurentă în susținerea recursului său, se referă, în esență, la natura juridică a contractului de închiriere, care, în opinia acesteia, nu este un contract administrativ, ci un contract de drept comun, încheiat între două societăți. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit a fi actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Înalta Curte apreciază, de altfel, că verificarea legalității soluției de admitere a excepției prescripției este indisolubil legată de stabilirea corectă a naturii litigiului și, în consecință, a legii aplicabile (prevederile Legii nr. 554/2004 sau ale dreptului comun). În acest context, se reține că, potrivit art. 47 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române (forma republicată în vigoare la data încheierii contractului de închiriere), societatea națională a fost reorganizată prin divizare, între entitățile născute în urma divizării fiind și "Compania Națională de Căi Ferate - "C.F.R.", cu statut de societate comercială, care are, în principal, ca obiect de activitate administrarea infrastructurii feroviare și a patrimoniului auxiliar feroviar". Potrivit acestui act normativ, compania națională și celelalte entități născute prin divizare "funcționează pe principii comerciale, specifice economiei de piață, cu orientare spre obținerea de profit". În temeiul acestor dispoziții legale, a fost adoptată H.G. nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale și de Căi Ferate - "C.F.R.", unde se prevede, de asemenea, că recurenta este persoană juridică română organizată ca societate comercială pe acțiuni, funcționând în baza Statutului prevăzut în anexă și, anumite activități pe care aceasta le desfășoară sunt de interes public național și fac parte din activitatea de administrare a infrastructurii feroviare (care poate fi proprietate publică, sau privată) un serviciu public. Înalta Curte mai reține că, între recurenta-reclamantă (concesionară a infrastructurii feroviare, în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, prin Ministerul Transporturilor, conform art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 și art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 27/2004 pentru aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părți ale infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum și gestionarea acestora) și intimata pârâtă A. S.R.L. a fost încheiat un contract având ca obiect închirierea secției de circulație Oravița-Iam, care aparține infrastructurii feroviare neinteroperabile. Obiectul contractului de închiriere dintre părți îl constituie, deci, închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile ca act administrativ de administrare a acestei infrastructuri de către recurenta- reclamantă. Prin acest contract s-a pus la dispoziția intimatei-pârâte infrastructura feroviară respectivă în vederea administrării de către aceasta din urmă (ca locatar) a secțiilor de circulație în discuție "pentru organizarea transporturilor publice de mărfuri și persoane", conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998. Prin urmare, contractul de închiriere are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, așa cum corect a reținut și instanța de fond. În acest sens, sunt de observat și prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 12/1998, care stipulează că, pentru transportul feroviar public de călători (ce are caracter de serviciu public social) se încheie contracte de servicii publice între autoritățile competente ale statului și operatorii de transport feroviar licențiați, serviciul public social de transport putând fi concesionat de către Ministerul Transporturilor pe bază de licitație publică. De altfel, recurenta-reclamantă nu poate efectua activități de transport feroviar public (de călători și de marfă) specifice unui operator feroviar, acest lucru fiind prevăzut expres de art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 27/2004, astfel că nu ar fi putut transmite prin contract mai multe drepturi decât avea ea însăși. Chiar O.U.G. nr. 12/1998 reglementează închirierea în cadrul unui capitol referitor la "infrastructura feroviară și asigurarea funcționării acesteia", în vreme ce contractele de natură administrativă sunt reglementate distinct, în Capitolul 6 "Contractul de activitate și contractul de serviciu public". Totodată, O.G. nr. 89/2003 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare (de asemenea, incidentă la data încheierii contractului dintre părți) definea la art. 2 lit. b) "administratorul infrastructurii" ca având obiect principal de activitate administrarea și întreținerea infrastructurii feroviare, inclusiv gestionarea sistemelor de conducere a circulației, de control și de siguranță a infrastructurii. Or, Înalta Curte reamintește că autoritatea publică este definită prin art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.", ceea ce susține concluzia conform căreia calitatea părților din prezenta cauză, și natura contractului atrăgeau competența de soluționare a litigiului de către o instanță de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Brașov făcând o corectă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, cu respectarea și aplicarea corectă a actelor normative cu caracter special incidente. Concluzionând, se reține că natura administrativă a contractului este confirmată de următoarele aspecte: a) contractul este încheiat cu o persoană juridică asimilată unei autorități publice, care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim, conform art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (2) și art. 6 din H.G. nr. 581/1998, art. 9 și 10 din O.U.G. nr. 12/1998; b) contractul are ca obiect asigurarea unui serviciu de interes public (transport feroviar), care se realizează prin închirierea unor bunuri proprietate publică (infrastructură feroviară), astfel cum rezultă din prevederile din contract; c) încheierea contractului are la bază un caiet de sarcini impus particularului și se face în cadrul unei proceduri specifice de licitație publică cu strigare organizată prin intermediul Bursei Române de Mărfuri, conform art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 și art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 1409/2007; d) contractul cuprinde clauze reglementare (nenegociate) impuse particularului, astfel că părțile nu se află pe poziție de egalitate juridică. Înalta Curte apreciază, astfel, că sunt neîntemeiate toate criticile formulate de recurenta-reclamantă. Curtea în mod just a reținut că recurenta-reclamantă poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, C.N.C.F.R. fiind o persoană juridică de drept privat autorizată să presteze un serviciu public în regim de putere publică, și, totodată, corect a reținut că natura juridică a contractului încheiat între părți este cea a unui contract administrativ ce are la bază un caiet de sarcini impus pârâtei, ce permite realizarea prioritară a interesului general, care include clauze de natură reglementară stabilite prin lege sau, în baza legii, prin hotărâre a guvernului de la care nu se poate deroga. Așadar, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, și cum corect a reținut și prima instanță în sentința atacată, Înalta Curte apreciază că contractul nr. x/27.07.2012 este un act administrativ în accepțiunea dispozițiilor anterior evocate. Acest document este un act administrativ asimilat, fiind emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, conform competențelor sale, este motivat în fapt și în drept. Neîndoielnic, în speță contractul este un contract administrativ, acesta fiind definit ca fiind un act juridic bilateral, cu caracter oneros, constând într-un acord de voință între o autoritate publică și un particular, și dată fiind preeminența interesului public, părțile trebuie să accepte clauze reglementare stabilite prin lege și emise în limitele legii. Prin urmare, în speță existând un contract administrativ care cuprinde un acord de voință între Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., în calitate de locator și intimata-pârâtă A. S.R.L., în calitate de locatar privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publică și prestarea serviciilor publice (secția de circulație Oravița - Iam care aparține infrastructurii feroviare neinteroperabile), căruia îi sunt aplicabile dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ. (acesta fiind în vigoare la data încheierii contractului) și o parte reglementară care impune o prioritate a interesului public față de libertatea contractuală conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, în speță inițial H.G.. nr. 27/2004 pentru aprobarea condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părți din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum și de gestionare a acestora, apoi, H.G.. nr. 1409/2007 și, după abrogarea acestei, H.G.. nr. 643/2011 (așa cum rezultă din contract și actele adiționale la acesta). Prin urmare, întrucât instanța de fond a stabilit în mod corect natura de contract administrativ, și excepția prescripției a fost corect soluționată conform Legii nr. 554/2004. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, fiind corectă și legală. În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.