Decizia nr. 4284/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 4351/2018 a Judecătoriei Brașov

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28 iulie 2017, pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara ("CFR SA"), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat: (i) obligarea pârâtei la plata sumei de 46.056,22 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daune-interese compensatorii la care reclamanta este îndreptățită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părți, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a executat în totalitate obligațiile contractuale asumate; (ii) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menționate la pct. 1 pe intervalul cuprins între data la care reclamanta avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese și data introducerii prezentei cereri, precum și în continuare până la data plății efective; (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin sentința civilă nr. 4351 din 2 mai 2018, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 10 iulie 2018. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 127 din 21 septembrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Brașov, invocată din oficiu; (ii) a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, invocată de pârâtă; (iii) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta A. S.R.L. prin întâmpinare; (iv) a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; (v) a respins ca nedovedită cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. 3. Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 127 din 21 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente. În motivarea recursului, reclamanta susține că prima instanță a respins în mod greșit cererea, ca prescrisă și a calificat contractul încheiat de părți ca având natură administrativă. Câtă vreme Contractul de închiriere nr. x/2009 este un contract de drept comun încheiat între profesioniști, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal nu era competentă material să soluționeze cauza. Instanța de fond a reținut în mod eronat natura de contract administrativ a contractului de închiriere, invocând încheierea lui cu o persoană juridică de drept privat asimilată autorității publice și împrejurarea că obiectul contractului îl reprezintă prestarea unui serviciu de interes public. Arată reclamanta că este o persoană juridică de drept privat, organizată sub forma unei societăți pe acțiuni, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, iar veniturile sale provin, printre altele, și din chirii. Contractul de închiriere a fost încheiat de companie în considerarea calității sale de persoană juridică de drept privat, iar nu de autoritate publică centrală. Deși, în unele cazuri, CFR S.A. este asimilabilă autorităților publice centrale, în speța de față nu se regăsește o astfel de situație, iar jurisprudența invocată de pârâtă privește dosare cu un alt obiect, respectiv pretenții izvorâte din contracte speciale cu finanțare de la bugetul de stat și/sau fonduri europene pentru realizarea unor proiecte și lucrări de importanță națională. Cât privește obiectul contractului de închiriere, susține reclamanta că acesta este reprezentat de închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile, în vederea realizării de către locatar, simultan, a activităților de gestionare a infrastructurii și a serviciilor de transport feroviar public de călători și de marfă, conform art. 2.1., art. 7.1 (24) (25) (26) și (37) din contract. Convenția părților nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, câtă vreme, potrivit art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, CFR S.A. nu poate efectua activități de transport feroviar public de călători și de marfă specifice unui operator feroviar. Închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile este un act de administrare, nu un act administrativ, asigurând sursa de finanțare necesară pentru întreținerea și repararea infrastructurii. Un alt element care diferențiază un contract administrativ de unul încheiat între profesioniști este, în opinia reclamantei, latura financiară a contractului. Veniturile obținute din închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile nu se varsă la bugetul de stat, ca în cazul contractelor administrative, ci devin venituri proprii, folosite de CFR S.A. la efectuarea de reparații capitale ale infrastructurii, conform art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 12/1998. Totodată, cât timp contractele de acces pe infrastructura feroviară interoperabilă (aferentă traficului național) au natura unor contracte comerciale de drept comun, cu atât mai mult contractele de închiriere a infrastructurii feroviare neinteroperabile (aferentă traficului local) sunt contracte civile și nu au natură juridică administrativă. Recurenta-reclamantă invocă și prevederile art. 33 alin. (1) din Statutul companiei, parte integrantă a H.G. nr. 581/1998, potrivit cărora litigiile ivite între companie și persoane fizice sau juridice sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun, precum și prevederile art. 34 din același statut, care dispun că statutul se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și cu dispozițiile Codului comercial. Totodată, recurenta prezintă și argumente referitoare la îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii contractuale, din perspectiva faptei ilicite, a vinovăției debitorului, a certitudinii prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În concluzie, recurenta solicită instanței să constate că CFR S.A. nu este autoritate publică, contractul de închiriere este unul de natură comercială, competența de soluționare a cauzei aparține instanțelor de drept comun, ceea ce înseamnă că debitul nu este prescris, fiind solicitat înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani. 3.2. Pârâta A. S.R.L. a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timișoara și obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Susține pârâta că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) și art. 36 din C. proc. civ., când a stabilit că reclamanta are calitate procesuală întrucât Contractul de închiriere nr. x/2009 a fost semnat atât de reprezentantul legal al CFR S.A., cât și de cel al Sucursalei Timișoara, fără a observa că, în realitate, contractul a fost încheiat între CFR S.A. prin Sucursala Regională Timișoara, fiind asumat de CFR S.A.. Așadar, Sucursala Regională Timișoara nu este parte în contract, însă a formulat acțiunea în nume propriu. Nu se poate reține, în opinia pârâtei, că Sucursala Timișoara ar fi formulat acțiunea în numele CFR S.A., câtă vreme în cuprinsul acțiunii și chiar al recursului, sunt menționate exclusiv datele de identificare ale sucursalei și actele procesuale sunt semnate de directorul sucursalei. Mai susține recurenta-pârâtă că prima instanță a soluționat greșit capătul de cerere vizând plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză 4.1. Pârâta A. S.R.L. a depus întâmpinare față de recursul declarat de reclamanta CFR S.A., invocând excepția tardivității recursului, excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește criticile referitoare la competența materială a instanței de fond, susține pârâta că, prin sentința recurată, s-a stabilit în mod corect natura administrativă a contractului din care decurg pretențiile CFR S.A.. Contractul nr. x/2009 este un contract administrativ, fiind reglementat de O.U.G. nr. 12/1998 și H.G. nr. 581/1998, administrarea infrastructurii feroviere proprietate publică și privată a statului fiind atribuită în concesiune reclamantei, care poate să o închirieze în vederea administrării sale, pentru organizarea transporturilor feroviare publice de mărfuri și persoane. Consideră pârâta că natura administrativă a contractului este confirmată de următoarele aspecte: a) contractul este încheiat cu o persoană juridică asimilată unei autorități publice, care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim, conform art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (2) și art. 6 din H.G. nr. 581/1998, art. 9 și 10 din O.U.G. nr. 12/1998; b) contractul are ca obiect asigurarea unui serviciu de interes public (transport feroviar), care se realizează prin închirierea unor bunuri proprietate publică (infrastructură feroviară), astfel cum rezultă din prevederile art. 2.1., 2.8, 7.1 (25) și (26) din contract; c) încheierea contractului are la bază un caiet de sarcini impus particularului și se face în cadrul unei proceduri specifice de licitație publică cu strigare organizată prin intermediul Bursei Române de Mărfuri, conform art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 și art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 1409/2007; d) contractul cuprinde clauze reglementare (nenegociate) impuse particularului, astfel că părțile nu se află pe poziție de egalitate juridică. Prin urmare, întrucât instanța de fond a stabilit în mod corect natura de contract administrativ, consideră pârâtă că și excepția prescripției a fost corect soluționată conform Legii nr. 554/2004. În ceea ce privește judecarea fondului în caz de admitere a recursului, pârâta redă, rezumativ, argumentele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul instanței de fond, care conduc, în opinia sa, la concluzia netemeiniciei acțiunii în răspundere contractuală. 4.2. Reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, a depus întâmpinare față de recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L., solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată. Susține reclamanta că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în nume propriu de către Sucursala Timișoara, ci în numele CNCF CFR S.A., în baza Dispoziției nr. 153/2006, anexată întâmpinării, astfel încât soluția instanței de fond, de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, este legală.

Alte aspecte procesuale La termenul de judecată din 29 septembrie 2021, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a renunțat la susținerea excepției tardivității recursului principal. Cât privește excepția nulității recursului principal, pentru nemotivare, Înalta Curte a respins excepția, ca neîntemeiată, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele: În analiza criticilor formulate prin recursul principal și recursul incident, are prioritate motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susținut de reclamanta CFR S.A., referitor la lipsa competenței materiale procesuale a instanței de fond în soluționarea prezentei cauze. Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o greșită dezlegare acestei chestiuni, pornind de la încadrarea eronată a Contractului de închiriere nr. x/27.08.2009, pe care se întemeiază pretențiile reclamantei, în categoria contractelor administrative, ceea ce a condus, pe cale de consecință, la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004. Așadar, verificarea legalității soluției de admitere a excepției prescripției este indisolubil legată de stabilirea corectă a naturii litigiului și, în consecință, a legii aplicabile cauzei (prevederile Legii nr. 554/2004 sau ale dreptului comun). Potrivit art. 47 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române (forma republicată în vigoare la data încheierii contractului de închiriere), societatea națională a fost reorganizată prin divizare, între entitățile născute în urma divizării fiind și Compania Națională de Căi Ferate - "C.F.R.", cu statut de societate comercială, care are, în principal, ca obiect de activitate, administrarea infrastructurii feroviare și a patrimoniului auxiliar feroviar. Potrivit acestui act normativ, compania națională și celelalte entități născute prin divizare "funcționează pe principii comerciale, specifice economiei de piață, cu orientare spre obținerea de profit". În temeiul acestor dispoziții legale, a fost adoptată H.G. nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale și de Căi Ferate - "C.F.R.", art. 1 alin. (2) prevăzând că recurenta este persoană juridică română organizată ca societate comercială pe acțiuni, funcționând în baza Statutului prevăzut în anexă și având venituri proprii, acestea provenind, conform art. 22 alin. (2) din hotărârea de guvern, din tariful de utilizare a infrastructurii, din chirii și din valorificarea, la intern și la export, a deșeurilor refolosibile rezultate din reparații, demolări, casări de bunuri aflate în patrimoniu și din alte activități proprii. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 autoritate publică poate fi "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.". Prin urmare, numai când reclamanta desfășoară un serviciu public, poate fi asimilată autorității publice. Determinant în stabilirea calității în care acționează reclamanta este obiectul contractului încheiat, iar nu faptul că unele activități pe care aceasta le desfășoară sunt de interes public național. Înalta Curte reține că între reclamantă (concesionară a infrastructurii feroviare, în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, prin Ministerul Transporturilor, conform art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 și art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 1409/2007 pentru aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. - S.A. a unor părți din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum și de gestionare a acestora) și pârâta A. S.R.L. a fost încheiat un contract având ca obiect închirierea secției de circulație Jimbolia - Lovrin, care aparțin infrastructurii feroviare neinteroperabile. Obiectul Contractului de închiriere nr. x/27.08.2009 îl constituie închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile, ca act de administrare a acestei infrastructuri de către recurenta-reclamantă. Prin acest contract s-a pus la dispoziția pârâtei infrastructura feroviară respectivă în vederea administrării de către aceasta din urmă (ca locatar) a secției de circulație în discuție "pentru organizarea transporturilor publice de mărfuri și persoane", conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998. Potrivit art. 10 alin. (4) din aceeași ordonanță de urgență, veniturile obținute din închirierea unor părți ale infrastructurii feroviare neinteroperabile se încasează de către compania națională care administrează infrastructura feroviară în scopul folosirii acesteia exclusiv pentru executarea de reparații capitale pe infrastructura feroviară publică interoperabilă. Prin urmare, nici din punctul de vedere al companiei recurente, nici din perspectiva locatarului, contractul de închiriere nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. În acest sens, sunt de observat și prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 12/1998, care stipulează că, pentru transportul feroviar public de călători (ce are caracter de serviciu public social) se încheie contracte de servicii publice între autoritățile competente ale statului și operatorii de transport feroviar licențiați, serviciul public social de transport putând fi concesionat de către Ministerul Transporturilor pe bază de licitație publică. Chiar O.U.G. nr. 12/1998 reglementează închirierea în cadrul Capitolului 3 referitor la "Infrastructura feroviară și asigurarea funcționării acesteia", în vreme ce contractele de natură administrativă sunt reglementate distinct, în cuprinsul Capitolului 6 referitor la "Contractul de activitate și contractul de serviciu public". Nu în ultimul rând, Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile H.G. nr. 1409/2007 pentru aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. - S.A. a unor părți din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum și de gestionare a acestora, care nu prevăd dispoziții speciale în privința naturii contractelor de închiriere și a competenței de soluționare a litigiilor ivite în legătură cu acestea, precum și dispozițiile art. 33 alin. (1) din Statutul Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., cuprins în Anexa 1 la H.G. nr. 581/1998, potrivit cărora litigiile ivite între companie și persoane fizice sau juridice sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun. În concluzie, nici calitatea părților din prezenta cauză, nici natura contractului nu atrăgeau competența de soluționare a litigiului de către o instanță de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Brașov făcând o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, cu ignorarea actelor normative cu caracter special incidente. Cum temeiul de drept al acțiunii în reprezintă angajarea răspunderii civile contractuale în temeiul unui contract de închiriere, încheiat de reclamanta CFR S.A. în considerarea calității acesteia de persoană juridică de drept privat și nu de autoritate publică centrală, iar contractul nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru a intra în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu este unul între profesioniști, atrăgând incidența normelor de drept comun inclusiv în materie de competență, iar nu cele prevăzute de legea specială a contenciosului administrativ. În speță, în raport cu valoarea despăgubirilor solicitate prin acțiunea introductivă de recurenta-reclamantă (inferioară pragului de 200.000 RON) și cu data formulării cererii (28.07.2017), competența de soluționare pricinii revine judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k), coroborat cu art. 107 din C. proc. civ., respectiv Judecătoriei Brașov. Înalta Curte mai constată că greșita stabilire a naturii contractului de închiriere și a litigiului pendinte determină și nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii, ca prescrisă, în cauză nefiind incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, care reglementează prescripția acțiunii introduse pe rolul instanței de contencios administrativ. Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare pentru lipsă de competență, trimite cauza instanței competente potrivit legii, Înalta Curte, constatând incidența cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Brașov. În raport de soluția de casare cu trimitere spre competentă soluționare Judecătoriei Brașov și de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de reclamantă, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea fiind circumscrise fondului cauzei și urmând a fi avute în vedere de instanța de fond competentă. În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea acestei căi de atac se impune ca o consecință a desființării în întregime a sentinței recurate, inclusiv sub aspectul soluțiilor de respingere a excepției lipsei calității procesuale active (invocate de pârâtă și care a fost criticată prin recursul incident) și de respingere a cererii accesorii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme au fost pronunțate de o instanță necompetentă. Ca atare, în condițiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 127 din 21 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, fără însă a proceda la analiza criticilor de nelegalitate formulate, câtă vreme excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei va fi reanalizată de instanța competentă, aceasta urmând a avea în vedere toate susținerile și apărările formulate de părți, iar cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată va fi soluționată în raport de dezlegarea dată cererii principale. PENTRU ACESTE MOTIVE,