ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2088/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 21.07.2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. RC-CF Trans S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 1.326.945,48 RON, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând daunele - interese compensatorii la care societatea este îndreptățită, ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părți intervenită din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a executat în totalitate obligațiile contractuale, și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei pe intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde și încasa daunele-interese și data introducerii prezentei cereri, precum și, în continuare, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată .

Prin sentința nr. 67 din 22.01.2018 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată la curtea de apel sub nr. x/2017.

Prin încheierea de amânare a pronunțării din 06.03.2018, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței materiale, excepția nulității acțiunii petitului 1 și excepția nulității parțiale a petitului 2 al acțiunii, invocate prin întâmpinare de către pârâta Societatea RC-CF Trans S.R.L., pentru considerentele redate în cuprinsul încheierii respective.

Prin sentința nr. 47 din 13 martie 2018, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea promovată de către reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Societatea RC-CF Trans S.R.L..

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, cale de atac calificată drept recurs la termenul de judecată din

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata-pârâtă S.C. RC-CF Trans S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității apelului, excepția netimbrării și tardivității căii de atac, iar în subsidiar, în cazul recalificării ca recurs a apelului exercitat în cauză, a arătat că înțelege să invoce excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în ipotezele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

A combătut, pe fond, criticile formulate de recurenta reclamantă prin calea de atac promovată.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat susținerile din recurs referitoare la greșita admitere a excepției prescripției, decurgând din aplicarea eronată a prevederilor legale referitoare la calificarea naturii juridice a contractului și, implicit, la competența materială a instanței de judecată.

În ședința publică din 27 mai 2020, instanța a calificat drept recurs calea de atac exercitată în cauză, în considerarea în considerarea celor statuate prin Decizia nr. 17/2017 pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii și a faptului că hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat exclusiv în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu prioritate, contrar susținerilor apărătorului intimatei pârâte, Înalta Curte constată că pe calea recursului au fost criticate expres și considerentele instanței de fond care au condus la concluzia acesteia că are competența materială de soluționare a litigiului, considerente cuprinse în încheierea de dezbateri, care este parte integrantă a sentinței recurate.

Înalta Curte apreciază, de altfel, că verificarea legalității soluției de admitere a excepției prescripției este indisolubil legată de stabilirea corectă a naturii litigiului și, în consecință, a legii aplicabile (prevederile Legii nr. 554/2004 sau ale dreptului comun).

În acest context, se reține că, potrivit art. 47 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române (forma republicată în vigoare la data încheierii contractului de închiriere), societatea națională a fost reorganizată prin divizare, între entitățile născute în urma divizării fiind și "Compania Națională de Căi Ferate - "C.F.R.", cu statut de societate comercială, care are, în principal, ca obiect de activitate administrarea infrastructurii feroviare și a patrimoniului auxiliar feroviar".

Potrivit acestui act normativ, compania națională și celelalte entități născute prin divizare "funcționează pe principii comerciale, specifice economiei de piață, cu orientare spre obținerea de profit".

În temeiul acestor dispoziții legale, a fost adoptată H.G. nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale și de Căi Ferate - "C.F.R.", unde se prevede, de asemenea, că recurenta este persoană juridică română organizată ca societate comercială pe acțiuni, funcționând în baza Statutului prevăzut în anexă.

Faptul că unele activități pe care aceasta le desfășoară sunt de interes public național nu fac din activitatea de administrare a infrastructurii feroviare (care poate fi proprietate publică sau privată) un serviciu public.

Înalta Curte mai reține că, între recurenta reclamantă (concesionară a infrastructurii feroviare, în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, prin Ministerul Transporturilor, conform art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 și art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 27/2004 pentru aprobarea Condițiilor de închiriere de către Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părți ale infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum și gestionarea acestora) și intimata pârâtă RC-CF Trans S.R.L. a fost încheiat un contract având ca obiect închirierea secțiilor de circulație Buziaș-Gătaia și Gătaia-Jamu Mare, care aparțin infrastructurii feroviare neinteroperabile.

Obiectul contractului de închiriere dintre părți îl constituie, deci, închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile ca act de administrare a acestei infrastructuri de către recurenta reclamantă.

Prin acest contract doar s-a pus la dispoziția intimatei pârâte infrastructura feroviară respectivă în vederea administrării de către aceasta din urmă (ca locatar) a secțiilor de circulație în discuție "pentru organizarea transporturilor publice de mărfuri și persoane", conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998.

Prin urmare, nici din punctul de vedere al companiei recurente, nici din perspectiva locatarului, contractul de închiriere nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

În acest sens, sunt de observat și prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 12/1998, care stipulează că, pentru transportul feroviar public de călători (ce are caracter de serviciu public social) se încheie contracte de servicii publice între autoritățile competente ale statului și operatorii de transport feroviar licențiați, serviciul public social de transport putând fi concesionat de către Ministerul Transporturilor pe bază de licitație publică.

De altfel, recurenta reclamantă nu poate efectua activități de transport feroviar public (de călători și de marfă) specifice unui operator feroviar, acest lucru fiind prevăzut expres de art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 27/2004, astfel că nu ar fi putut transmite prin contract mai multe drepturi decât avea ea însăși.

Chiar O.U.G. nr. 12/1998 reglementează închirierea în cadrul unui capitol referitor la "infrastructura feroviară și asigurarea funcționării acesteia", în vreme ce contractele de natură administrativă sunt reglementate distinct, în Capitolul 6 "Contractul de activitate și contractul de serviciu public".

Totodată, O.G. nr. 89/2003 privind alocarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare (de asemenea, incidentă la data încheierii contractului dintre părți) definea la art. 2 lit. b) "administratorul infrastructurii" ca având obiect principal de activitate administrarea și întreținerea infrastructurii feroviare, inclusiv gestionarea sistemelor de conducere a circulației, de control și de siguranță a infrastructurii.

Or, Înalta Curte reamintește că autoritatea publică este definită prin art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.", ceea ce susține concluzia conform căreia nici calitatea părților din prezenta cauză, nici natura contractului nu atrăgeau competența de soluționare a litigiului de către o instanță de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Brașov făcând o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, cu ignorarea actelor normative cu caracter special incidente.

De altfel, prin mai multe regulatoare de competență emise în cauze similare privind aceleași părți, instanța supremă s-a pronunțat expres cu privire la natura civilă a contractului de închiriere a infrastructurii, stabilind competența de soluționare în favoarea secției specializate pentru litigii cu profesioniști a tribunalului (în raport și cu valoarea litigiilor). În acest sens sunt deciziile nr. 2654/19.06.2018, nr. 3153/04.10.2018, nr. 3368/16.10.2018 etc.

Or, în discuție fiind angajarea răspunderii civile contractuale în temeiul unui contract de închiriere încheiat de Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A., în considerarea calității acesteia din urmă de persoană juridică de drept privat, și nu de autoritate publică centrală, iar contractul neavând ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca acesta să intre în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu este unul între profesioniști, atrăgând incidența normelor de drept comun inclusiv în materie de competență, iar nu cele prevăzute de legea specială (a contenciosului administrativ), fiind greșit reținută prescripția acțiunii în temeiul unei norme legale inaplicabile.

Pe de altă parte, în speță, în raport cu valoarea despăgubirilor solicitate prin acțiunea introductivă de recurenta reclamantă (superioară pragului de 200.000 RON) și cu data formulării acesteia (21.07.2017), competența de soluționare pricinii revine tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., respectiv secției specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniști, în speță, competent fiind Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare pentru lipsă de competență, trimite cauza instanței competente potrivit legii, Înalta Curte - constatând că prezenta pricină a fost soluționată de o instanță necompetentă, va admite recursul reclamantei exclusiv pentru acest motiv, fără a mai proceda la analizarea celorlalte critici, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul Brașov -, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara împotriva sentinței nr. 47 din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția a II-a SCCAF.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.