ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 347/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 347/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 7566 din 01 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, a fost admisă cererea principală, astfel cum a fost

precizată, formulată de reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA în contradictoriu cu

pârâtul M.T.I., obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.502.583,66

lei reprezentând dobânda legală; a fost admisă cererea de chemare în garanție a

M.F.P., obligând pe acesta la plata sumei de 18.502.583,66 lei către pârât; a

fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a

emis, în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008, permise de călătorie pe căile

ferate române în interes personal pentru salariații prevăzuți la art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 210/2003 și pentru pensionarii și membrii lor de familie

prevăzuți la art. 5 alin. (1) din același act normativ.

După întocmirea

deconturilor pentru permisele astfel eliberate reclamanta a emis către pârâtă

facturi fiscale.

Pârâtul a achitat facturile fiscale cu

întârziere, după cum rezultă din

înscrisurile depuse de reclamantă la

dosarul cauzei, emiterea facturilor, data achitării acestora și modul de calcul

al dobânzii legale prezentate de reclamantă nefiind contestate de pârât în

prezenta cauză, apărările acestuia fiind legate de punerea la dispoziție a

sumelor ce trebuiau plătite de către chematul în garanție M.F.P.

Conform art. 6 alin.

(2) și art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de

călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin.

(1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin.

(1) din aceeași lege, se suportă din bugetul M.T.I.

Având în vedere

că pârâtul a achitat cu întârziere sumele pe care era obligat să le plătească

în temeiul dispozițiilor legale anterior menționate, acesta datorează

reclamantei dobânda legală aferentă calculată conform art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000,

față de dispozițiile art. 43 C. com., respectiv 18.502.583,66 lei.

Pentru

considerentele de fapt și de drept reținute, instanța a admis cererea

principală astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul să plătească

reclamantei 18.502.583,66 lei reprezentând dobândă legală.

În ceea ce

privește cererea de chemare în garanție instanța a apreciat că aceasta este

întemeiată.

M.F.P. este

entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, iar față de

dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 3 lit.

e) și f) din H.G. nr. 34/2009 acesta asigură sursa de finanțare pentru

aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale

pe calea ferată, pârâtul fiind creditat la capitolul 68.01 în acest scop.

Întârzierea la plată a sumelor datorate de pârât reclamantei a intervenit din

cauza atitudinii chematului în garanție, care nu a pus la dispoziția pârâtului

la timp sumele datorate, astfel încât chematul în garanție este chemat să

suporte urmarea plăților eu întârziere, respectiv contravaloarea dobânzii

legale datorate.

Pentru aceste

motive, cererea de chemare în garanție a fost admisă, chematul în garanție a

fost obligat la plata către pârât a sumei de 18.502.583,66 lei dobândă legală.

Împotriva

acestei sentințe formulează apel atât pârâta, cât și chemata în garanție.

Apelul declarat

de către pârâtă vizează și încheierea din data de 13 aprilie 2011 prin care a

fost respinsă excepția necompetenței materiale.

Verificând

legalitatea sentinței atacate în raport de primul motiv de apel cererea

apelantului-pârât M.T.I., referitor la necompetența materială a primei

instanțe, Curtea a reținut următoarele:

Reclamanta S.N.T.F.C.

C.F.R. SA a

solicitat obligarea pârâtului M.T.I. la plata sumei de 18.502.583,66 lei

reprezentând debit și dobânda legală, creanțe datorate pentru neplata și pentru

plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de

către

reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003

pentru aprobarea O.G.

nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în

interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române în perioada

ianuarie 2007 - decembrie 2008.

Temeiul juridic

al cererii de chemare în judecată îl reprezintă O.G. nr. 112/1999 aprobată prin

Legea nr. 210/2003, act administrativ ce constituie izvorul dreptului de

creanță dedus judecății.

Potrivit art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în

;

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice.

Raporturile

juridice deduse judecății nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se

vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act

administrativ, O.G. nr. 112/1999, respectiv prin refuzul de plată și plata cu

întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului

normativ.

Potrivit art. 2

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative

unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un

drept sau la un interes legitim, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din

aceeași lege, este asimilată refuzului nejustificat de a soluționa o cerere și

nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării

favorabile a cererii.

În raport de

prevederile ari. 8 alin. (1) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004, este evident

că reclamanta trebuia să se adreseze instanței de contencios administrativ, în

calitatea sa de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, prin

nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei

cereri.

În cauză nu

este aplicabilă prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com.,

întrucât raporturile juridice dintre părți nu sunt specifice dreptului privat,

ci dreptului public, atâta timp cât drepturile și obligațiile părților s-au

născut din emiterea unui act normativ, în regim de putere publică, este evident

că aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de comerț.

Sursa de

finanțare a pretențiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat

astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidențiat și prin

dispozițiile art. 8 C. com., ce exclude statul și organele sale din sfera

raporturilor comerciale.

În consecință,

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 101 din

2 martie 2012, a admis apelurile formulate de apelanții M.T.I. și M.F.P.; a

anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă

instanță Curții de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.N.T.F

.

C. C.F.R. SA,

prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea

cererii de recurs, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Prin

dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că instanța de apel a

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus

judecății. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru achitarea cu întârziere a

facturilor fiscale aferente serviciilor de transport pe calea ferată prestate

de subscrisa beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999.

Deconturile

între reclamantă și pârâtă au fost plătite cu întârziere, criticile recurentei

fiind în legătură cu faptul că dobânzile au fost calculate în conformitate cu

prevederile art. 43 C. com., coroborate cu art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000.

În ceea ce

privește art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de

apel a încălcat dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea S.N.T.F.C.

C.F.R. SA, potrivit căreia subscrisa este o societate comercială pe acțiuni, cu

capital integrai de stat și are ca obiect principal de activitate transportul

feroviar de călători.

Potrivit art. 3 pct. 13 C. com., sunt considerate

fapte de

comerț întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri

pe apă sau pe uscat, iar comercialitatea acestor acte rezultă din lege. De

asemenea, potrivit art. 4 C. com., se socotesc „ca fapte de comerț celelalte

contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau

dacă nu rezultă din însuși actul”.

De altfel,

litigiul dedus judecății arată recurenta nu este unul de natură contencioasă,

fiind un litigiu evaluabil în bani, vizând pretenții comerciale izvorâte din

contractul de transport.

Art. 1 din

Legea nr. 554/2004 reglementează subiectele de sezină a instanței de judecată,

dar în speța dedusă judecății reclamanta nu este o persoană, vătămată de către

o autoritate publică într-un drept sau interes legitim printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

În susținerea

calității de comerciant, recurenta invocă și prevederile art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 26/1990 coroborat cu art. 7 C. com.:

În consecință,

recurenta a considerat greșit că instanța de apel a reținut greșit faptul că

sursa de finanțare a pretențiilor solicitate de către reclamantă este bugetul

de stat astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidențiat

și prin dispozițiile art. 8 C. com., ce exclude statul și organele sale din

sfera raporturilor comerciale.

Faptul că,

contravaloarea permiselor de călătorie este reglementată de Legea nr. 210/2003

pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 nu schimba natura raportului juridic dedus

judecății, care rămâne comercial.

Comercialitatea

litigiului rezultă și din contractele de transport încheiate între reclamantă

și beneficiarii Legii nr. 210/2003 și nu dintr-un contract de transport

încheiat între-subscrisa și pârâtă.

S-a mai reținut

că prevederile art. 8 C. com., au fost greșit interpretate, în acest sens

instanța de apel nu a ținut cont de pretențiile reclamantei care nu se

întemeiază pe un act administrativ emis de o autoritate publică și nici pe un

contract administrativ. Deci, natura litigiului este dată de obiectul acțiunii,

care este o dobândă penalizatoare produsă de o datorie comercială exigibilă.

Intimata pârâtă

a formulat întâmpinare împotriva cererii de recurs, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod întemeiat instanța de

apel a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției de

contencios administrativ și fiscal.

Examinând cererea de recurs prin prisma motivelor

de nelegalitate

invocate, respectiv art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele

considerente:

Prealabil

examinării criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte face precizarea că

acțiunea de față a fost introdusă pe rolul instanțelor

judecătorești la data de 22 iunie 2010, deci anterior intrării în

vigoare a

Noului C. civ., fiind supusă legilor în vigoare la data

formulării acțiunii, fiind incidente și dispozițiile C. com., referitoare la

prezumția de comercialitate.

Trecând la

analiza cererii de recurs, Înalta Curte arată că acțiunea formulată de

reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA a avut ca obiect obligarea pârâtului M.T.I. la

plata unei creanțe reprezentând debit și dobânda legală aferentă acesteia,

pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate

de către reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr.

112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes

personal pe căile ferate române în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008.

Pornind de la

obiectul acțiunii este de observat că raportul juridic dedus judecății nu este

comercial, iar prezența în litigiu a unei societăți comerciale nu este de

natură să atragă competența instanței comerciale, întrucât reglementările

comerciale nu sunt rezervate persoanelor ci

actelor

și faptelor de comerț. Cu alte cuvinte se urmărește

comercialitatea

raportului juridic în raport de criteriul obiectiv și nu de cel subiectiv care

este dat de calitatea persoanei.

În speța de

față, s-a pus în discuție refuzul de plată și plata cu întârziere a serviciilor

de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ reprezentat de

O.G. nr. 112/1999.

Potrivii art. 2

pct. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative în

sensul prezentei legi și drepturile și obligațiile născute din emiterea actului

normativ sus evocat, în regim de putere publică.

Revenind la

criticile formulate de către recurentă, prin care a susținut prezența în cauză

a unui comerciant, care desfășoară fapte de comerț, fiind supus normelor de

drept comun în materie comercială, acestea nu sunt de natură a atrage prezumția

de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. și aplicarea prevederilor art. 56

C. com.

Acest criteriu

subiectiv susținut de către recurentă nu poate fi reținut, litigiul de față

vizând o operațiune care se referă la raporturi născute în regim de putere

publică.

Argumentul

instanței de apel în ceea ce privește sursa de finanțare a pretențiilor,

aceasta fiind bugete de stat care exclude comercialitatea pretențiilor este

corect, trimiterea la dispozițiile art. 8 C. com., excluzând statul și organele

sale din sfera raporturilor comerciale.

Criticile

recurentei prin care se susține că natura litigiului este determinată de

obiectul prezentei acțiuni care privește o datorie comercială devenită

exigibilă, sunt de asemenea nefondate.

Astfel,

stabilirea naturii juridice a unui litigiu are în vedere normele juridice

aplicabile raporturilor dintre părți, în funcție de izvorul dreptului de

creanță dedus judecății.

În speța de

față, dreptul patrimonial pretins de reclamantă nu s-a născut în temeiul unui

contract, izvorul dreptului de creanță îl constituie legea, respectiv Legea nr.

210/2003.

În consecință,

constatând că instanța de apel a stabilit în mod corect natura litigiului și

competența instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiului de

față, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge; recursul

reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta

S.N.T.F.

C.

C.F.R. SA împotriva deciziei civile nr. 101 din 2 martie 2012 a Curții de Apel

București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.