ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 11/2015

Decizie nr. 11/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 22 iunie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "A." Călători SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, obligarea pârâtului la plata sumei de 18.502.583,66 lei, reprezentând debit și dobândă legală, creanțe datorate societății reclamante pentru neplata și pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că a eliberat în perioada 2006 - 2009 permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal pentru salariații prevăzuți la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 210/2003 și pentru pensionarii și membrii lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege.

Contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază aceste persoane se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, conform art. 6 alin. (2) și art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003.

Reclamanta a arătat că pentru anul 2007 au fost emise 59 facturi fiscale în valoare totală de 91.288.433,89 lei, achitate cu întârziere, dobânda legală fiind de 11.032.934,43 lei, pentru anul 2008 au fost emise 50 facturi fiscale, în valoare de 109.697.818,48 lei, achitate cu întârziere, dobânda legală fiind de 7.469.649,23 lei.

A mai precizat reclamanta că dobânzile au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 43 C. com. coroborate cu art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000.

Reclamanta a mai arătat că a îndeplinit procedura prealabilă a concilierii directe, dar pârâtul nu s-a prezentat la conciliere decât după ce reclamanta a revenit cu o notificare în vederea concilierii. În urma întâlnirii, pârâtul nu a recunoscut sumele datorate pentru achitarea cu întârziere a serviciilor prestate de reclamantă în perioada 2006 - 2009, iar pentru sumele datorate pe anul 2009 a arătat că intenționează demararea procedurilor inerente achitării contravalorii acestor deconturi din suma alocată pentru anul 2010 în bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

Pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale și funcționale a instanței, prescrierea dreptului la acțiune, inadmisibilitatea acțiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 16 martie 2011, pârâtul a depus cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat ca, în cazul în care cade în pretenții față de reclamantă, să fie obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumelor pretinse de reclamantă, respectiv 18.502.583,66 lei reprezentând dobânda legală.

La termenul de judecată din 13 aprilie 2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că suma de 18.502.583,66 lei reprezintă dobânda legală datorată, calculată conform O.G. nr. 9/2000.

Prin încheierea de ședință publică din 13 aprilie 2011, instanța a respins excepțiile necompetenței materiale și funcționale, prescripției și inadmisibilității, ca neîntemeiate.

Prin Sentința nr. 7566 din 01 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă cererea principală formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, a fost obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii să plătească reclamantei suma de 18.502.583,66 lei reprezentând dobânda legală, a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a fost obligat acesta la plata sumei de 18.502.583,66 lei către pârât, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul și chematul în garanție.

Apelul declarat de către pârât a vizat și încheierea din data de 13 aprilie 2011, prin care a fost respinsă excepția necompetenței materiale.

Prin Decizia civilă nr. 101 din 2 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Ministerul Finanțelor Publice, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, în cauză, nu este aplicabilă prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., întrucât raporturile juridice dintre părți nu sunt specifice dreptului privat, ci dreptului public, atâta timp cât drepturile și obligațiile părților s-au născut din emiterea unui act normativ, în regim de putere publică, este evident că aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de comerț.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "A." Călători SA, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 347 din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 101 din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, reținându-se că în speța de față, dreptul patrimonial pretins de reclamantă nu s-a născut în temeiul unui contract, izvorul dreptului de creanță îl constituie legea, respectiv Legea nr. 210/2003.

Pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2010*.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 1962 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției, ca neîntemeiate.

S-a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători A. Călători SA București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice București.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 18.502.583,66 lei, reprezentând dobânda legală aferentă contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată, prestate în baza Legii nr. 210/2003, în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008.

S-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 45.000 lei, reprezentând taxa timbru și 5 lei timbre judiciare, precum și la plata sumei de 15.000 lei reprezentând taxă timbru, în măsura în care va fi achitată de către reclamantă.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Dispozițiile Codului de procedură civilă în materia concilierii, la care face trimitere art. 7 din Legea nr. 554/2004, sunt prevăzute de art. 720

1

alin. (1) - (5), procedura reglementată de acesta fiind respectată de către reclamantă.

Astfel, reclamanta a făcut dovada convocării pârâtului la procedura concilierii cu adresele din 29 ianuarie 2010, ulterior fiind încheiat procesul-verbal de conciliere directă din 11 februarie 2010.

Prin urmare, reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile în condițiile legii, astfel încât această condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ este îndeplinită, urmând a fi respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la adresa din 29 ianuarie 2010, care reprezintă ultima revenire prin care pârâtul a fost notificat de către reclamantă cu privire la pretențiile formulate și care are natura unei plângeri prealabile, în sensul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din lege, având în vedere data introducerii acțiunii la Tribunalul București, respectiv 22 iunie 2010.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că, potrivit art. 6 alin. (2) și art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege, se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

În conformitate cu dispozițiile legale menționate, contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1), a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege, se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor.

Deși pârâtul a susținut că nu îi aparține nicio culpă privind plata cu întârziere a sumelor datorate reclamantei în baza Legii nr. 210/2003, nu a depus la dosar niciun înscris în dovedirea faptului că și-a îndeplinit obligația de a întocmi documentația pentru deschiderea de către Ministerului Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente și nici înscrisuri din care să rezulte că sumele datorate operatorului de transport au fost alocate cu întârziere de Ministerul Finanțelor Publice.

Având în vedere că pârâtul a achitat cu întârziere sumele pe care era obligat să le plătească în temeiul dispozițiilor legale anterior enunțate, acesta datorează reclamantei dobânda legală calculată conform O.G. nr. 9/2000, aferentă contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată, prestate în baza Legii nr. 210/2003, în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008, în cuantum total de 18.502.583,66 lei, modul de calcul nefiind contestat de pârât.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 76/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, ministrul transporturilor și infrastructurii conduce întreaga activitate a aparatului propriu al Ministerului Transporturilor și exercită întreaga autoritate asupra unităților aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea ministerului, iar conform alin. (2), ministrul transporturilor și infrastructurii este ordonator principal de credite bugetare.

Prin raportare la aceste dispoziții legale, prima instanță a apreciat că în ceea ce privește sumele necesare acoperirii cheltuielilor impuse de Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2065/2004 pentru aprobarea metodologiei de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, republicată, forma în vigoare la data respectivă, nu poate fi obligat la plată un alt ordonator principal de credite, pentru sume cuprinse în bugetul Ministerului Transporturilor.

Nu poate fi primită susținerea pârâtului potrivit căreia acesta reprezintă un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei și nici afirmația că ar fi achitat suma datorată către reclamantă la data la care bugetul i-a fost creditat în acest scop, fără a preciza care este data respectivă, pentru fiecare dintre anii 2007 și 2008.

Ordonatorii principali de credite își elaborează propriile bugete, în concordanță cu legea bugetului pe anul respectiv și a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, ulterior acestea sunt transmise Ministerului Finanțelor Publice în vederea centralizării și a constituirii bugetului general consolidat.

S-a mai reținut în considerentele sentinței recurate că este nefondat motivul invocat de către pârât vizând imposibilitatea de a efectua plățile în termen, întrucât acest minister trebuia să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la Cap. 68.01 "Asistență socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații", titlul "Cheltuieli materiale și servicii" din Legea bugetului de stat.

Prevederea acestor sume în bugetul propriu al Ministerului Transporturilor este o obligație care îi revine în exclusivitate acestuia. De altfel, între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Transporturilor există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind ființele publice.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul fiind partea care a căzut în pretenții, în raport de facilitatea acordată potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, a fost obligat către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 45.000 lei reprezentând taxă timbru și 5 lei timbre judiciare achitate, precum și la plata sumei de 15.000 lei reprezentând taxă timbru, în măsura în care va fi achitată de către reclamantă.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală bazată pe motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește măsura respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, recurentul a susținut că în speță reclamanta ar fi îndeplinit procedura prealabilă în condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în mod cu totul neîntemeiat, instanța de fond a dat eficiență invitației la conciliere realizată de intimata-reclamantă prin actul din 29 ianuarie 2010 prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, dispoziții care nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere faptul că izvorul obligației principale îl reprezintă legea, iar nu un contract administrativ.

În opinia recurentului și în ceea ce privește măsura respingerii excepției prescrierii dreptului la acțiune, soluția instanței de fond este greșită, reclamanta promovând acțiunea cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Fără a fi de acord cu raționamentul instanței de fond care a echivalat invitația la conciliere directă cu plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, recurentul a arătat că în mod eronat prima instanță a avut în vedere data de 29 ianuarie 2010, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, termen care trebuia calculat de la prima invitație la conciliere, înregistrată la Ministerul Transporturilor sub nr. 20547 din 18 noiembrie 2009.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că, în pronunțarea soluției sale, instanța de fond a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 6, ale art. 16 alin. (1) lit. a) și ale art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

A mai arătat recurentul că, în raport de dispozițiile ce reglementează regimul juridic al dobânzii legale, și anume prevederile art. 2 din O.G. nr. 9/2000 și, ulterior, prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, fondul pretențiilor este lipsit de orice fundament legal, întrucât nici prin voința părților nici prin voința legiuitorului, obligația principală nu a fost calificată ca fiind purtătoare de dobânzi. Obligația de plată a Ministerului Transporturilor se naște la data bugetarii instituției cu contravaloarea serviciilor de transport pe calea ferată.

De asemenea, recurentul a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

A arătat că, atâta timp cât potrivit dispozițiilor legale incidente, obligația instituției recurente la plata contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate în temeiul Legii nr. 147/2000 este condiționată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume, efectuarea plății cu întârziere generată de bugetarea tardivă a instituției creează premisele unui regres legal împotriva entității din partea căreia plata s-a efectuat cu întârziere.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește criticile recurentei în privința soluției de respingere a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte reține că acestea nu sunt de natură a combate corectitudinea aspectelor reținute și a argumentației primei instanțe.

Astfel, în mod întemeiat, prin sentința recurată a fost respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor, reținându-se în mod just că plângerea prealabilă a fost realizată prin adresele din 29 ianuarie 2010 făcute de reclamantă către Ministerul Transporturilor, acestea cuprinzând cereri identice cu cele din prezenta acțiune, iar această procedură este corespunzătoare specificului raporturilor de drept administrativ.

Și excepția prescripției dreptului la acțiune a fost corect respinsă de instanța de fond, care a statuat în mod judicios că raportat la ultima adresă prin care reclamanta a notificat pârâtul cu privire la pretențiile formulate, și anume adresa din 29 ianuarie 2010, acțiunea a fost formulată cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, instanța de control judiciar constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate, prevederile art. 6 alin. (2) și art. 12

2

alin. (2) din Legea nr. 210/2003 stabilind în mod neechivoc că se suportă din bugetul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege, astfel că nealocarea unor fonduri corespunzătoare nu este de natură a exonera pârâtul de îndeplinirea unor obligații legale.

Deși recurentul-pârâtul a susținut că nu are nicio culpă pentru plata cu întârziere a sumelor datorate reclamantei, în mod corect a reținut instanța de fond că acesta nu a depus la dosar niciun înscris în dovedirea faptului că și-a îndeplinit obligația de a întocmi documentația pentru deschiderea de către Ministerul Finanțelor Publice a creditelor bugetare aferente și nici înscrisuri din care să rezulte că sumele datorate reclamantei au fost alocate cu întârziere de Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta fiind astfel îndreptățită să pretindă dobânda legală, potrivit O.G. nr. 9/2000.

De asemenea, și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice este corectă, Înalta Curte constatând că prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 2 lit. e) și f) din H.G. nr. 34/2009 nu pot reprezenta fundamentul unui raport juridic obligațional între recurentul pârât și chematul în garanție.

Ministerului Finanțelor Publice îi revine doar obligația de a viza documentația transmisă de pârât în vederea deschiderii creditelor bugetare, astfel încât nu are nicio răspundere privind neachitarea sumelor solicitate de reclamantă.

Având în vedere obiectul acțiunii care vizează plata unor drepturi datorate de Ministerul Transporturilor, ca ordonator special de credite, revine în sarcina acestuia verificarea deconturilor, centralizarea, avizarea, obținerea aprobării finanțării și repartizarea fondurilor obținute de la bugetul de stat, fiind lipsit de relevanță faptul că Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât acesta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor de credite.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de Ministerul Transporturilor, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva Sentinței nr. 1962 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2015.

Procesat de GGC - NN