ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1172/2016

Decizia nr. 1172/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 30 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.605.068,44 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate de reclamantă-beneficiarilor Legii nr. 210/20032 în perioada ianuarie 2009-iunie 2009, precum și la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru și timbru judiciar.

Prin sentința civilă nr. 1995 din 22 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța a admis cererea principală formulată de reclamanta SN A. SA, în contradictoriu cu pârâta B. și chemata în garanție C.; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.605.068,44 lei, cu titlu de dobândă legală și a sumei de 30.024,65 lei cheltuieli de judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B., în contradictoriu cu chematul în garanție C.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește cererea principală, prima instanță a reținut că reclamanta a eliberat în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009, permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal pentru salariații prevăzuți la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 210/2003 și pentru pensionarii și membrii lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (2) și art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege, se suportă din bugetul B. și Infrastructurii.

S-a constatat că reclamanta a eliberat permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal pentru beneficiarii Legii nr. 210/2003 și după întocmirea deconturilor a emis facturi fiscale în vederea suportările costurilor de către B. și Infrastructurii, astfel că pentru perioada ianuarie-iunie 2009 s-a emis un număr de 29 facturi fiscale în valoare totală de 104.370.992,90 lei, respectiv facturile din 15 ianuarie 2009, din 19 ianuarie 2009, din 23 ianuarie 2009, din 10 februarie 2009, din 17 februarie 2009, din 19 februarie 2009, din 19 februarie 2009, din 09 martie 2009, din 30 martie 2009, din 08 aprilie 2009, din 15 aprilie 2009, din 27 aprilie 2009, din 28 aprilie 2009, din 30 aprilie 2009, din 07 mai 2009, din 13 mai 2009, din 26 mai 2009, din 03 iunie 2009, din 29 iunie 2009, și din 29 iunie 2009, însoțite de deconturile aferente.

Întrucât facturile fiscale menționate au fost achitate cu întârziere, s-a constatat că reclamanta a calculat și a pretins dobânda legală aferentă în temeiul art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, în cuantumul total de 5.605.068,44 lei, modul de calcul, nu a fost contestat de pârât și a fost expus în cuprinsul tabelelor aflate la filele 12-14 dosar.

Au fost apreciate ca fiind neîntemeiate apărările pârâtului, întrucât prevederile art. 6 alin. (2) și art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, stabilesc în mod neechivoc că se suportă din bugetul B. și Infrastructurii contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege, astfel că nealocarea unor fonduri corespunzătoare nu este de natură a exonera pârâtul de îndeplinirea unor obligații legale.

Totodată, deși pârâtul a susținut că nu are nicio culpă pentru plata cu întârziere a sumelor datorate reclamantei în baza facturilor arătate, acesta nu a depus la dosar niciun înscris în dovedirea faptului că și-a îndeplinit obligația de a întocmi documentația pentru deschiderea de către C. a creditelor bugetare aferente și nici înscrisuri din care să rezulte că sumele datorate reclamantei au fost alocate cu întârziere de C.

În materie comercială, art. 43 C. com. stabilește regula potrivit căreia ’’datoriile comerciale lichide și plătibele în bani produc dobânda de drept din ziua în care devin exigibile’’.

Conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, în materie comercială, dobânda legală se stabilește la nivelul de referință a Băncii Naționale a României. Această dobândă se aplică în raporturile comerciale, indiferent dacă debitorul este sau nu comerciant.

Având în vedere că reclamanta este o societate al cărei comerț constă în efectuarea transportului de călători pe calea ferată, s-a apreciat că aceasta este îndreptățită să pretindă dobânda legală, conform prevederilor art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000.

În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 6 alin. (2) și art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000 instanța de fond a admis cererea principală și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de a sumei de 5.605.068,44 lei, reprezentând dobândă legală.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 30.024,65 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se, în esență, ca nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile legale invocate de pârât (art. 2 din Legea nr. 147/2000, art. 19 din Legea nr. 500/2002, H.G. nr. 386/2007, art. 2 lit. e) și f) din H.G. nr. 34/2009) nereglementând o obligație de garanție sau de despăgubire stabilită în sarcina C. și nedovedindu-se alocarea cu întârziere de către chematul în garanție a sumelor necesare plății facturilor emise în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul B. a declarat apel, care, prin Decizia

nr.

1535/2015 din 12 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București

,

secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat, reținându-se, în esență, că instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 43 C. com. și a art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000 obligând pârâtă la plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a sumelor datorate reclamantei.

Critica apelantei referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca nefondată, apreciindu-se îndeplinite condițiile textului de lege menționat, respectiv pârâta a căzut în pretenții, iar reclamanta a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată constând din taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.

Faptul că dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se plătesc în contul bugetului de stat și că achitarea de către

B. și Infrastructurii

a unor astfel de taxe cu titlu de cheltuieli de judecată ar fi lipsită de utilitate, deoarece banii luați din bugetul de stat ar reveni tot la bugetul de stat este lipsită de relevanță juridică atât în raport de dispozițiile imperative ale art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cât și în raport de faptul că plata taxei judiciare de timbru care s-a făcut de către reclamanta SN A. SA din bugetul propriu, ar trebui să se întoarcă în același buget.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel,

pârâtul B. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât critică decizia atacată pentru nelegalitate, apreciind că instanța de apel, întemeindu-și raționamentul juridic pe motive străine de natura pricinii, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și a pronunțat soluția cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține, în esență, că în raport de dispozițiile legale care guvernează raportul juridic dedus judecății

(Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căite ferate române și Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2065/2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căite ferate române, republicată), plata contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de intimata-reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 s-a efectuat conform acestor dispoziții legale în temeiul deconturilor depuse de SN A. SA la B. și nu în temeiul facturilor emise fără temei legal de intimata-reclamantă.

Totodată, arată recurentul, între instituția sa și intimata-reclamantă nu există niciun protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată.

Facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convențional, fiind străine raportului juridic dedus judecății, aspect ignorat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel care și-au

întemeiat în mod eronat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată tocmai pe cele 29 de facturi fiscale emise de intimata-reclamantă.

În opinia recurentului, în mod eronat prima instanță și instanța de apel au apreciat că

B. ar datora dobânzi legale intimatei-reclamante.

Între B. și SN A. SA nu a fost încheiat niciun contract,

decontarea legitimațiilor de călătorie fiind realizată exclusiv pe bază de deconturi centralizatoare întocmite de către SN A. SA, în temeiul legii.

Pe cale de consecință, în lipsa unor prevederi contractuale, consideră recurentul-pârât, instanța de fond trebuia să verifice actele normative incidente, în temeiul cărora se face decontarea legitimațiilor de călătorie în speță (Legea nr. 210/2003 și Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2065/2004) și să identifice acele dispoziții legale care prevăd ca obligația principală este purtătoare de dobânzi.

Însă, legislația specială care reglementează raporturile juridice dintre B. și SN A. SA și care reprezintă, totodată, fundamentul pretențiilor deduse judecății, respectiv Legea nr. 210/2003 și Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2065/2004, nu prevede obligația de plata a unei dobânzi sau a altor penalități în cazul în care există întârzieri în decontarea legitimațiilor de călătorie.

Pe cale de consecință, dând eficiență principiului specialia generalibus derogant, instanța de apel, precum și instanța de fond, ar fi trebuit să constate inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile ipotezei normei de reglementare și să respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Solicită instanței de recurs să facă distincția între debitul principal, care este reglementat prin actele normative la care a făcut referire și dobânzile pretinse de către intimata-reclamantă, să se aibă în vedere cu prioritate faptul că legislația aplicabilă în materie nu face deloc referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

Pe de altă parte, obligația de plată a dobânzilor nu rezultă din convenția părților sau din vreun contract încheiat între intimata-reclamantă și B.

Arată, totodată, că plata contravalorii deconturilor este condiționată de primirea creditelor bugetare de la C., moment la care devine exigibilă și creanța SN A. SA (contravaloarea deconturilor depuse la B. în temeiul Legii nr. 210/2003).

Sub un alt aspect, în opinia recurentului, instanța de apel a reținut în mod greșit culpa

B. pentru neplata la timp a sumelor datorate intimatei-reclamante, prin interpretarea greșită a actul juridic dedus judecății, schimbându-se natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Aceasta întrucât,

în raport de pretențiile intimatei-reclamante

motivate de efectuarea plăților cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată subvenționat pentru perioada ianuarie - iunie 2009 în temeiul Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căite ferate române, motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat B., acesta trebuind să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat.

Față de dispozițiile art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 literele e) și f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea C., respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 18/2009, C. este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare a pretențiilor intimatei-reclamante.

B. nu poate fi ținut responsabil pentru neplata dreptului pretins la termen deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie, activitatea instituției recurente este finanțată exclusiv de la bugetul de stat iar, în lipsa alocării fondurilor necesare, aceasta se afla în imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul său. Rezultă astfel că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 210/2003 este condiționată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

Astfel cum rezultă din ordinele de plată depuse la dosarul cauzei, contravaloarea deconturilor depuse de către intimata-reclamantă în aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale, a fost achitată la data la care bugetul B. a fost creditat în acest scop șl în măsura în care au fost alocate sume cu această destinație.

Pe cale de consecință, B., prin Direcția Economică și Administrativ, nu plătește facturi, ci deconturi întocmite conform normelor menționate, și, ca urmare, nu există o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări, iar prevederea legală stipulează că plata deconturilor se face în limita aprobată prin buget, iar deconturile care depășesc limita prevederilor bugetare aprobate, vot fi reportate în perioada următoare.

Nu în ultimul rând, critică hotărârea instanței de apel cu privire la respingerea cererii formulată de B., în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., privind cererea B. de chemare în garanție a C., răspunzător pentru alocarea prin legea anuală a bugetului de stat a unor sume insuficiente pentru achitarea tuturor deconturilor depuse la B., rezultate din transportul beneficiarilor de facilități, fiind C.

În consecință, având în vedere atribuțiile C. privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, rezultă cu evidență faptul că C. este instituția, care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății, în condițiile în care acestea vor fi admise.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, solicită instanței ca, în contextul casării Deciziei civile nr. 1535 din 12 octombrie 2015, fie prin admiterea excepțiilor invocate de B. sau prin respingerea cererii de chemare în judecată, să respingă și capătul de cerere privind obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în ipoteza în care se vor menține dispozițiile din sentința civilă nr. 1995 din 22 aprilie 2015 și din Decizia civilă nr. 1535 din 12 octombrie 2015 privind obligarea B. la plata pretențiilor către intimata-reclamantă, să se dispună obligarea chematului în garanție, C., la plata tuturor sumelor pe care recurentul a fost obligat să le plătească, inclusiv a cheltuielilor de judecată pe care acesta va fi obligat să le plătească.

Atât intimata-reclamantă SN A. SA, cât și intimatul-chemat în garanție

C.

au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei

SN A. SA

de obligare a pârâtului B. la plata

sumei de 5.605.068,44 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate de reclamantă-beneficiarilor Legii nr. 210/20032 în perioada ianuarie 2009-iunie 2009.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, soluția instanței de apel fiind perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Amplu argumentat și legal motivat, contrar susținerilor recurentului-pârât, ambele instanțe au reținut cu justețe că, în speță,

destinatarul obligației de plată a debitului principal și inclusiv a obligației de plată a accesoriilor reprezentate de dobânzi, este chiar B.

Cum în mod corect a arătat și instanța de control judiciar, dispozițiile art. 6 alin. (2) și art. 12

2

alin. (2) din Legea nr. 210/2003, prevăd în mod neechivoc faptul că suportarea contravalorii permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) și a pensionarilor și membrilor lor de familie prevăzuți la art. 5 alin. (1) din aceeași lege, se face din bugetul B.

Conform

art. 8 din Metodologie: „deconturile pentru autorizațiile de călătorie și permisele de călătorie în interes personal și pentru permisele de călătorie școlare vor fi întocmite trimestrial.

Regionalele de transport feroviar de călători vor transmite deconturile întocmite conform prezentei metodologii până la data de 10 a lunii următoare trimestrului respectiv SN A. SA va transmite la B. - Direcția Generală Economică și buget deconturile generale până la data de 20 a aceleiași luni”.

Art. 11 din același act normativ prevede „B. va întocmi cererea de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite”.

În cauză,

intimata-reclamantă a eliberat permise de călătorie pe căile ferate române beneficiarilor Legii nr. 210/2003.

Este de necontestat că, potrivit textelor de lege menționate, după primirea deconturilor, recurentul B. avea obligația conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) și art. 22 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 să întocmească toată documentația necesară și să înainteze cererea de deschidere a creditelor bugetare aferente, intimatului C.

Astfel, B. îi revine în exclusivitate îndatorirea realizării drepturilor prevăzute de actele normative în materie, obligația de plată născându-se în sarcina C. abia la data bugetării acestei instituții cu contravaloarea serviciilor de transport pe căile ferate române subvenționate.

Obligația B. de plată a contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 210/2003, precum și obligația accesorie de plată a dobânzilor legale pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea transporturilor efectuate de către SN A. SA își au izvorul din lege.

Este întemeiată critica recurentului în sensul că între părțile litigante nu a fost încheiat niciun contract, izvorul juridic al pretențiilor fiind reprezentat de actele normative în materie, însă acest argument nu este de natură a schimba legalitatea soluției pronunțate și nici nu justifică invocarea motivului instituit de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia

hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Este de necontestat că raporturile dintre părți își au izvorul în lege, respectiv în Legea nr. 210/2003

pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române.

Cum obligația de plată

a contravalorii

tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 210/2003

pentru perioada de referință ianuarie 2009 - iunie 2009 a fost executată de recurentul-pârât B. cu întârziere, în mod legal, ambele instanțe au aplicat dispozițiile art. 43 C. com. și ale art. 2, 3 din O.G. nr. 9/2000 obligând pârâtul la plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a sumelor datorate intimatei-reclamante.

Lipsa creditării

cu sumele de bani necesare, de care se prevalează recurentul B., reprezintă o obligație a cărei neîndeplinire este imputabilă exclusiv acestuia, întrucât are obligația întocmirii la timp a documentației necesare pentru deschiderea de către C. a creditelor bugetare, astfel încât pasivitatea sa a fost sancționată în mod corespunzător.

Întrucât B. și-a îndeplinit cu întârziere obligațiile care îi reveneau în calitate de ordonator principal de credite, evident că C. a asigurat cu întârziere fondurile necesare satisfacerii creanțelor reclamantei, așa încât culpa recurentului-pârât, nu poate fi transferată în sarcina intimatului-chemat în garanție.

În ceea ce privește motiv de recurs circumscris soluționării greșite a cererii de chemare în garanție a C., criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu impun concluzia acestuia în sensul că cererea de chemare în garanție este întemeiată pe obligația legală a C. de alocare a sumelor necesare achitării deconturilor depuse de agenții economici transportatori.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în Secțiunea a II-a din Legea nr. 500/2002 referitoare la competențe și responsabilități în procesul bugetar, principalele atribuții ale C. în domeniul finanțelor publice constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anual, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului anual de execuție.

Proiectele legilor bugetare anuale se întocmesc de C. pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate de ordonatorii principali de credite care sunt obligați să furnizeze toate documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor de buget anuale.

Prin urmare, din prevederile legale susmenționate rezultă obligația B., în calitate de ordonator principal de credite, de a-și previziona necesarul de cheltuieli pentru îndeplinirea obligațiilor patrimoniale stabilite de lege în sarcina sa.

Nu se poate face abstracție de calitatea de ordonator principal de credite a recurentului B.

în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, acesta având obligația de a asigura în bugetul său, inclusiv sub aspectul dispozițiilor art. 21 alin. (1) și art. 22 alin. (1) din același act normativ, sumele aferente facilităților de călătorie acordate beneficiarilor Legii

nr. 210/2003.

Astfel, în măsura în care sumele datorate agenților de transport feroviar în perioada de referință nu au fost incluse în fundamentarea proiectelor de buget de către B. în calitate de ordonator de credite, nealocarea acestor sume de la bugetul de stat nu poate fi imputată C., cum în mod greșit susține recurentul, motiv pentru care, cererea de chemare în garanție a fost în mod legal respinsă, fiind evident că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., deoarece în speță nu există o obligație de garanție ce ar putea fi stabilită în sarcina acestui minister, pentru a atrage aplicabilitatea acestor dispoziții legale.

Este lipsită de temei legal solicitarea recurentului-pârât de a dispune obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată chiar și în contextul menținerii dispozițiilor deciziei recurate, întrucât cerințele dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. au fost îndeplinite în cauză, respectiv pârâtul a căzut în pretenții, iar reclamanta a solicitat în primă instanță obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată constând din taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență dispozițiilor legale incidente speței.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât B., în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva

Deciziei nr.

1535/2015 din 12 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București

,

secția a V-a civilă

,

menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva

Deciziei nr.

1535/2015 din 12 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București

,

secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 iunie 2016.