ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2016

Decizia nr. 1022/2016

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4842 din 10 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, a fost admisă cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta SN A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2 990 630,19 lei, cu titlu de dobândă legală și suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. în contradictoriu cu intervenientul C., ca nefondată.

Asupra cererii de chemare în judecată, tribunalul a avut în vedere faptul că art. 969 C. civ. prevede forța obligatorie a contractelor iar art. 1088 C. civ. și 43 C. com. instituie dreptul creditorului profesionist al unei obligații de a da o suma de bani de a pretinde dobânda legală încă din ziua scadenței obligației de plată, fără a face dovada punerii în întârziere a debitorului.

Art. 1516 N.C.C. instituie dreptul creditorului de a obține îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației iar conform art. 1535 N.C.C. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până în momentul plății, în cuantumul prevăzut de lege. Raportat la prevederile art. 1523 alin. (1) lit. d) N.C.C., B. este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de decontare a facilităților la serviciul de transport pe calea ferată, acordate pensionarilor conform Legii nr. 147/2000 și OUG nr. 71/2004.

Conform art. 31 din Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004, până la data de 20 a lunii în care a primit de la SN A. SA deconturile aferente transporturilor pe calea ferată efectuate în beneficiul pensionarilor, B. are obligația de a întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

Întrucât B. nu a efectuat la timp decontarea facilităților de transport aferente perioadei decembrie 2010 - septembrie 2013 către reclamanta SN A. SA, în termenul prevăzut de art. art. 31 din Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004, acesta datorează reclamantei și dobânda aferentă.

Cuantumul sumei pretinse de reclamanta SN A. SA cu titlu de dobândă nu a fost contestat de B., iar valoarea dobânzii pretinse de reclamantă este de 2.990 630,19 lei.

Cauza de exonerare de răspundere de care s-a prevalat B., respectiv aceea că plățile nu au fost efectuate la timp pentru că nu au fost alocate sume de la bugetul de stat în acest scop nu a fost reținută de instanță, cât timp B. nu a susținut și probat demersurile făcute pe lângă C. în vederea obținerii în timp util a sumelor necesare pentru efectuarea către SN A. SA a decontărilor prevăzute de Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004.

În consecință, cererea de chemare în judecată a fost admisă iar B. obligat să plătească reclamantei SN A. SA, suma de 2 990 630,19 lei, cu titlu de dobândă.

Asupra cererii de chemare în garanție, tribunalul a reținut că B. a chemat în garanție C. pentru a solicita obligarea acestuia la creditarea bugetului B. cu sumele necesare pentru onorarea pretențiilor deduse judecății prin cererea principală.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004, facilitățile de transport pe calea ferată acordate pensionarilor se finanțează din bugetul B., iar B. este, conform actului administrativ propriu de organizare, ordonator principal de credite.

Totodată, potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și a legii bugetare anuale, ordonatorii principali de credite își elaborează propriile bugete pe care le transmit C. în vederea centralizării și a constituirii bugetului general consolidat. Drept urmare, prevederea în bugetul B. a sumelor necesare pentru decontarea facilităților de transport acordate pensionarilor este o obligație ce aparține chiar B., iar această obligație este independentă de orice conduită a C. Cum între cele două ministere, părți în cererea de chemare în garanție, există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice iar acestea nu pot genera în sarcina C. o obligație de garanție sau de despăgubire față de un alt ordonator principal de credite, cererea incidentală a fost respinsă.

În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă pentru soluționarea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din data de 19 septembrie 2014, tribunalul a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului București întemeiată pe natura litigiului, respectiv faptul că acesta ar fi fost unul de drept administrativ, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia pentru a exista un litigiu de contencios administrativ este necesar ca cel puțin una dintre părți să fie o autoritate publică, iar conflictul să se fi născut fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termen legal ori din refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. În cauză, deși una dintre părți este o autoritate publică, respectiv pârâtul, totuși conflictul dedus judecății nu s-a născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ, și nici din nesoluționarea în termen legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim, astfel încât una dintre condițiile prevăzute cumulativ de textul indicat nu este îndeplinită.

Prin încheierea din data de 03 octombrie 2014 tribunalul a respins excepțiile de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată și de prescripție a dreptului material la acțiune, având în vedere că acestea au fost invocate în considerarea faptului că litigiul este supus dispozițiile Legii nr. 554/2004, iar instanța, prin încheierea din data de 19 septembrie 2014, a stabilit că dispozițiile acestui act nu sunt aplicabile în cauză.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierilor din data de 19 septembrie 2014 și 03 octombrie 2014 a formulat apel B., solicitând admiterea acestuia, desființarea în tot a sentinței civile cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă sau prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 383 din 12 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul pârât B. împotriva sentinței civile nr. 4842 din 10 octombrie 2014 și a încheierilor din data de 19 septembrie 2014 și 03 octombrie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă SN A. SA și intimatul intervenient C., ca nefondat.

Instanța de apel

, în raport de temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată, în limitele căruia instanța de judecată este obligată a se pronunța conform principiului disponibilității ce guvernează procedura civilă, ținând seama de natura juridică a litigiului, a apreciat că sunt nefondate criticile apelantului cu privire la modalitatea de soluționare a excepțiilor de necompetență materială și funcțională a primei instanțe, precum și a excepțiilor inadmisibilității și a prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, contrar susținerilor apelantului și astfel cum a fost dedus judecății inclusiv sub aspectul temeiului său juridic, dreptul patrimonial pretins de către intimata-reclamantă SN A. SA nu derivă dintr-un act administrativ emis de către o autoritate publică în regim de putere publică în înțelesul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, conflictul juridic nefiind născut nici din presupusa nesoluționare în termen legal a unei cereri și nici din refuzul de-a soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

În plus, natura comercială nu este conferită în mod necesar de izvorul obligației principale care a determinat promovarea cererii de chemare în judecată având ca obiect plata dobânzilor pentru executarea cu întârziere a acesteia, ci trebuie avută în vedere atât calitatea de comerciant a intimatei SN A. SA, cât și limitele învestirii instanței. Reclamanta nu a solicitat instanței să analizeze pretențiile sale în raport de prevederile unui anumit act administrativ după cum nu a solicitat nici aplicarea prevederilor legii nr. 554/2004, ci, în considerarea naturii comerciale a litigiului prin prisma calității sale de comerciant, a solicitat aplicarea disp. art. 43 C.com., respectiv art. 1073-1075 C. civ., art. 1522-1535 N.C.C.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înființarea SN A. SA, aceasta este o societate comercială pe acțiuni cu capital integral de stat care are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători, iar potrivit art. 3 pct. 13 C. com., printre faptele de comerț se numără și astfel de activități. Totodată, se reține că art. 4 și 56 C. com. instituie o prezumție de comercialitate în privința actelor care, deși sunt comerciale numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși, în privința acestui act, legii comerciale.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut natura comercială a litigiului prin încheierea din data de 19 septembrie 2014, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul juridic invocat, precum și lipsa oricărui indiciu în sensul că în fapt conflictul juridic s-ar fi născut din presupusa nesoluționare în termen legal a unei cereri sau din refuzul de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

Totodată, în raport de natura comercială litigiului, curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanță prin încheierea din data de 03 octombrie 2014 a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității cererii de chemare în judecată, criticile privind modalitatea de soluționare a acestor excepții fiind pe cale de consecință nefondate. Aceasta întrucât, în susținerea ambelor excepții, apelantul-pârât B. a invocat argumente juridice vizând pertinența dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care astfel cum s-a reținut anterior, nu își găsesc aplicabilitatea în cauză.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat critica apelantului ca fiind într-o anumită măsură întemeiată, fără ca această împrejurarea să fie de natură a schimba însă legalitatea și temeinicia soluției pronunțate. S-a constatat că este întemeiat argumentul apelantului în sensul că în mod greșit instanța a acordat eficiență juridică dispozițiilor art. 969 C. civ., întrucât între părțile litigante nu a fost încheiat niciun contract. În plus, s-a reținut că acest text de lege nici nu a fost invocat de către intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aplicarea sa fiind străină de natura litigiului.

În fapt, izvorul juridic al pretențiilor astfel cum este identificat și în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată este reprezentat de disp. art. 43, art. 1073-1075 C. civ., respectiv art. 1522-1535 N.C.C.

Obligația accesorie de plată a dobânzilor legale pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea transporturilor efectuate de către intimata-reclamantă SN A. SA decurge din dispozițiile art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, respectiv art. 2 și 3 din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 43, art. 1073-1075 C. civ., respectiv art. 1522-1535 N.C.C. Izvorul obligației principale de plată nu trebuie să fie în mod necesar numai contractul, ci poate fi și legea. În acest sens, prevederile art. 1535 N.C.C. prevăd expres că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii în cuantumul prevăzut de lege, fără a fi nevoit să facă dovada unui prejudiciu. De asemenea, art. 43 C.com. prevede că datoriile comerciale lichide produc dobânzi de drept din ziua în care acestea devin exigibile, fără a diferenția în funcție de izvorul datoriei, respectiv legal sau contractual.

În ceea ce privește destinatarul obligației de plată a debitului principal și inclusiv a obligației de plată a accesoriilor reprezentate de dobânzi, contrar susținerilor apelantului acesta este chiar B.

Pentru a concluziona în acest sens, instanța de apel a avut în vedere procedura de decontare prevăzută la art. 29-33 H.G. nr. 2403 din 21 decembrie 2004. Astfel, s-a reținut că operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare, pe care le va transmite Direcției generale economice și buget din cadrul B., D., o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. După verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, B., D. - Direcția generală economică și buget va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente. După aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la C., Direcția generală economică și buget din cadrul B., D. va efectua viramente către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin bugetul de stat al B., D.

Independent de formalitățile care cad în sarcina apelantului B. cu privire la efectuarea demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor necesare plăților, în fapt debitorul obligației de plată este chiar apelantul-pârât. Pe de altă parte, s-a reținut că apelantul nici nu a probat că ar fi efectuat plata la termen a decontului, culpa sa fiind prezumată cât timp nu a dovedit o cauză exoneratoare de răspundere, datorând dobânzile calculate conform O.U.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, fiind expusă de către intimata-reclamantă modalitatea de calcul, care de altfel nici nu a fost contestată. Contrar aserțiunilor apelantului, prima instanță nu a reținut că nu ar fi fost efectuată plata deconturilor ci că aceasta ar fi fost efectuată cu întârziere, concluzie în urma căreia a fost admisă cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește cauza exoneratoare de răspundere privind lipsa creditării apelantului cu sumele necesare din buget, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că nu poate fi acordată eficiență juridică corespunzătoare în sensul pretins de către apelant. Lipsa creditării cu sumele de bani necesare, respectiv întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente reprezintă o obligație a cărei neîndeplinire este imputabilă exclusiv apelantului B. În speță, acesta nu a probat întocmirea la timp a documentației necesare pentru deschiderea de către C. a creditelor bugetare, astfel încât pasivitatea sa a fost sancționată în mod corespunzător.

S-a mai reținut că adresele la care apelantul face referire în dezvoltarea motivelor de apel și care au fost anexate cererii nu probează faptul că acesta și-ar fi îndeplinit obligațiile menționate anterior.

Pe de o parte, aceste solicitări de suplimentare a bugetului nu pot avea în vedere sume de bani pe care B. le achitase anterior datelor la care s-a făcut cererea privind suplimentarea bugetului (respectiv anul 2012). S-a constatat că pretențiile reclamantei vizează dobânda legală pentru plata cu întârziere a facturilor emise în perioada 2010-2013, iar îndeplinirea obligației de plată a fost realizată de către B. în timpul exercițiului bugetar aferent anilor 2011-2013, la un interval de câteva luni de la data emiterii fiecărei facturi.

În raport de principiile execuției bugetare, reglementate de art. 11 din Legea nr. 500/2002 care prevede că "veniturile și cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exercițiului bugetar., toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului respectiv, fiind imposibil ca C. să aloce sumele prevăzute în bugetul B. pentru anul 2011, în următorul an.

Pe de altă parte, s-a constatat că adresele la care se face referire au un conținut general, fără a fi detaliate în raport de sumele de bani pe care apelantul le datora intimatei SN A. SA și care fac obiectul acestei cauze și fără anexarea nici unui document justificativ astfel încât să se poată stabili o conexiune între aceste demersuri și obiectul concret al cererii de chemare în judecată.

În concluzie, ceea ce apelantul pârât era obligat să probeze era că, odată cu primirea deconturilor de la intimatul-pârât, după verificarea acestora până la data de 20 a lunii în care au fost primite, a întocmit documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente, precum și faptul că această instituție a refuzat deschiderea creditelor bugetare cu întârziere fapt care a determinat-o să achite la rândul său cu întârziere sumele datorate reclamantei. Toate aceste circumstanțe astfel cum au fost detaliate nu au fost probate, astfel încât curtea de apel a apreciat că este corectă soluția instanței de fond.

În aceeași ordine de idei, s-a reținut că în mod corect prima instanță a respins și cererea de chemare în garanție formulată de B. împotriva C., motivul de apel fiind nefondat. În susținerea motivului de apel, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 500/2002.

Sub un prim aspect, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a subliniat că între cele două părți din cererea de chemare în garanție

există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, iar acestea nu pot genera în sarcina C. o obligație de garanție sau de despăgubire față de un alt ordonator principal de credite.

Pe de altă parte, instanța de apel a avut în vedere și calitatea de ordonator principal de credite a apelantului B. în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, acesta având obligația de a asigura în bugetul său, inclusiv sub aspectul dispozițiilor art. 21 alin. (1) și art. 22 alin. (1) din același act normativ, sumele aferente facilităților de călătorie acordate beneficiarilor Legii nr. 147/2000 (SN A SA fiind societate națională cu capital integral de stat aflată sub autoritatea acestei instituții).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din N.C.P.C.

Recurentul - pârât reiterează criticile din apel privind greșita soluționare a excepțiilor necompeteneței materiale și funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, recurentul consideră că în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut că determinarea competenței instanței se realizează în raport de temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată, în limitele căruia instanța de judecată este obligată a se pronunța conform principiului disponibilității ce guvernează procedura civilă.

Susține că atât instanța de fond cât și instanța de apel au soluționat această excepție cu încălcarea principiului de drept iura novit curia, potrivit căruia judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, el având obligația de a aplica acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte, de a verifica cu prioritate, pertinența pretențiilor prin prisma dispozițiilor legale aplicabile. Totodată, cum obligația principală de plată își are izvorul în prevederile dispozițiilor Legii nr. 147/2000 la care face referire și intimata reclamantă, dobânzile pretinse de intimata-reclamantă ca accesoriu al obligației principale, urmează fără niciun dubiu, regimul juridic al acesteia.

În opinia recurentului, din moment ce acțiunea vizează tocmai conflictul născut din presupusa nesoluționare în termenul legal sau refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, soluționarea acesteia intră în competența instanțelor de contencios administrativ fiind incidente dispozițiile art. 1 și ale art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „litigiile având ca obiect pretenții izvorâte din nesoluționare în termenul legal a unei cereri, de către o autoritate publică, pretinse în executarea legii, se soluționează de către instanța de contencios administrativ competentă".

Consideră că dispozițiile anterioare se coroborează și cu dispozițiile art. 2, alin (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 care definesc noțiunea de contencios administrativ ca reprezentând activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul juridic se naște fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal a unei cereri fie, în fine, din refuzul nejustificat de a rezolva cererea.

Totodată, deoarece pretențiile intimatei-reclamante sunt în contradictoriu cu recurentul, care este organ de specialitate al administrației publice centrale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 ale H.G. nr. 21/2015 privind organizarea și funcționarea B., cu modificările și completările ulterioare, este evident că în speță sunt aplicabile prevederile art. 10, alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 96, alineatul (1) C. proc. civ., potrivit cărora litigiile în care una dintre părți este autoritate publică centrală se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, în speță, secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București.

Un alt aspect care în opinia recurentului trebuie avut în vedere la stabilirea competenței instanței de judecată se referă la natura litigiului dedus judecății. Susține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 43 C. com. invocate de intimata-reclamantă. S-a solicitat să se constate că se exclude comercialitatea actelor și operațiunilor efectuate de minister pentru plata contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate de intimata-reclamantă, având în vedere că acestea sunt emise în regim de autoritate, în executarea unor dispoziții legale, că ministerul este instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat și că în lipsa alocării fondurilor necesare, aceasta se află în imposibilitate de a onora obligațiile statului care se derulează prin bugetul său. Mai mult chiar, din economia dispozițiilor Legii nr. 147/2000, coroborate cu cele ale Normelor metodologice de aplicare ale Legii nr. 147/2000, plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul acestei legi este condiționată de alocarea în bugetul apelantei, de la bugetul de stat, a sumelor necesare efectuării acestei plăți fapt ce face ca, actele și operațiunile inerente asigurării sumelor necesare plății către

SN A. SA

a contravalorii tichetelor de călătorie gratuită pe calea ferată utilizate de beneficiarii legii să fie emise în regim de autoritate, în executarea unor dispoziții legale, context în care verificarea legalității acestora se impune a fi realizată în fața instanțelor în specialitatea cărora intră, potrivit legii, competența cenzurării deficiențelor sub imperiul cărora au fost realizate astfel de acte/operațiuni administrative.

Chiar și raportat la dispozițiile art. 2, lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ce definesc actul administrativ, se poate observa faptul că, în ceea ce privește aceste acte, legiuitorul nu a indicat dreptul substanțial ce le guvernează efectele, menționând doar că acestea pot da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice, latto sensu. Caracterul lor administrativ rezidă din izvorul acestora - în executarea legii, și din calitatea emitenților, autorizați de lege în acest sens - emise de autorități publice, în regim de putere publică.

Arată că, față de cele anterior expuse, este evident că verificarea legalității unor asemenea acte și operațiuni administrative intră în sfera de competență a instanțelor specializate de contencios administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca instanța, în aprecierea pertinenței pretențiilor astfel deduse judecății sale, să facă aplicarea dispozițiilor legale ce guvernează, sub aspect substanțial, materia raportului juridic născut, modificat sau stins prin efectul actului administrativ contestat.

Mai mult decât atât, chiar și raportat la sursa de finanțare a acestora, respectiv bugetul de stat, caracterul comercial al acestor acte și operațiuni se exclude de plano.

De asemenea, a reținut instanța de apel în mod eronat incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 și 56 C. com. care instituie o prezumție de comercialitate în privința actelor care, deși sunt comerciale numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, în privința acestui act, legii comerciale, fără a ține cont însă că

SN A. SA

nu a încheiat niciun contract cu B. cu privire la pretențiile deduse judecății (astfel cum impune art. 56 C. com.) și nici nu suntem în prezența unor contracte sau obligațiuni ale unui comerciant, deoarece în cauză sunt supune analizei instanței "obligațiuni" ale B., care este necomerciant, (motive străine de natura pricinii).

Având în vedere cele prezentate mai sus se observă că atât instanța primului grad de jurisdicție, cât și instanța de apel au apreciat în mod eronat, prin prisma unor motive străine de natura pricinii și prin aplicarea greșită a normelor de drept material, că litigiul supus judecății în prezenta cauză nu se subordonează dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, și că acesta este de natură civilă, pronunțând astfel, o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în prim grad de jurisdicție, secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București, potrivit dispozițiilor art. 96 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul susține că întrucât natura litigiului dedus judecății în prezenta cauză este unul de drept administrativ, se impune în mod firesc analizarea pretențiilor intimatei-reclamante prin prisma dispozițiilor aplicabile în materie, respectiv ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, context în care s-a reiterat faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

De aceea, apreciază faptul că pretențiile intimatei-reclamante deduse judecații în speță, au fost formulate cu nerespectarea prevederilor legale imperativ prevăzute în materia contenciosului administrativ, rațiuni pentru care se impuneau a fi respinse ca inadmisibile.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, din coroborarea dispozițiilor art. 8, alin. (1) cu art. 11, lit. c) și d) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă faptul că, prin nesoluționarea cererii de decontare a facilităților acordate beneficiarilor Legii nr. 147/2000, intimata-reclamantă se putea adresa instanței de contencios administrativ și fiscal în condițiile Legii nr. 554/2004, pentru realizarea dreptului pretins. Or, cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost promovată la data de 20 februarie 2014, cu depășirea cu mult a termenelor prevăzute de legea contenciosului administrativ.

Ca urmare, față de pretențiile intimatei-reclamante cu privire la acordarea dobânzii legale aferente perioadei decembrie 2010 - septembrie 2013, având în vedere dispozițiile art. 11, alin. (1), lit. c) din Legea contenciosului administrativ, se impunea admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, respingerea acțiunii ca prescrisă.

Pe fondul cauzei, recurentul a învederat inexistența unei dispoziții legale, prevăzută de actele normative incidente raportului juridic dedus judecății, care să statueze că obligațiile bănești reclamate în contradictoriu cu B. sunt purtătoare de dobânzi.

Astfel, dobânda legală pretinsă de intimata-reclamantă în contradictoriu cu B., a fost solicitată și calculată în temeiul prevederilor art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, cu modificările și completările ulterioare (pentru perioada 18 februarie 2011 - 21 iulie 2011) și în temeiul prevederilor art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar, cu modificările și completările ulterioare (pentru perioada 19 octombrie 2011 - 23 februarie 2012, pentru anul 2012 și pentru anul 2013).

Recurentul consideră că aceste temeiuri legale au fost reținute, în mod corect de către instanța de apel, însă au fost aplicate în mod eronat raportului juridic dedus judecății.

Susține că este important de reținut faptul că între B. și

SN A. SA

nu a fost încheiat niciun contract (aspect reținut în mod judicios de instanța de apel), decontarea legitimațiilor de călătorie fiind realizată exclusiv pe baza de deconturi centralizatoare întocmite lunar de către

SN A. SA

în temeiul legii.

Pe cale de consecință, în lipsa unor prevederi contractuale, instanța de apel trebuia să verifice actele normative incidente, în temeiul cărora se face decontarea legitimațiilor de călătorie în speță (Legea nr. 147/200 și H.G. nr. 2403/2004) și să identifice acele dispoziții legale care prevăd ca obligația principală este purtătoare de dobânzi.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că legislația specială care reglementează raporturile juridice dintre B. și

SN A. SA

și care reprezintă totodată fundamentul pretențiilor deduse judecății, respectiv Legea nr. 147/2000 și H.G. nr. 2403/2004, nu prevede obligația de plată a unei dobânzi sau a altor penalități în cazul în care există întârzieri în decontarea legitimațiilor de călătorie.

Pe cale de consecință, dând eficiență principiului specialia generalibus derogant, instanța de apel ar fi trebuit să constate inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000 și nici cele ale art. 2 și art. 3 din O.G. nr, 13/2011, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile ipotezei normei de reglementare și sa respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

De asemenea, recurentul a invocat lipsa culpei B. pentru plata "cu întârziere" a contravalorii deconturilor depuse de intimata-reclamantă.

Astfel, deși în decizia recurată, instanța de apel a declarat că a avut în vedere procedura de decontare prevăzută la art. 29-33 din H.G. nr. 2403/2004, concluzia eronată potrivit căreia B. este responsabil pentru neefectuarea plății "la termen" a decontului, demonstrează faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită tocmai a normelor de drept material care reglementează procedura de decontare a legitimațiilor de călătorie.

Așadar, deși a reținut că obligația de plată a B. nu poate fi realizată decât după alocarea de către C. a fondurilor necesare efectuării plăților (art. 32 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 2403/2004) și deși B. a făcut dovada că în speță nu era îndeplinită această condiție suspensivă nici măcar la data introducerii cererii de chemare în judecată, în mod contradictoriu a obligat B. la plata dobânzii legale, reținând în mod neîntemeiat culpa B. pentru plata "cu întârziere" a deconturilor depuse de intimata-reclamantă.

În contextul celor anterior expuse, consideră că este evident că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în mod greșit culpa recurentului pentru neplata "la timp" a sumelor aferente deconturilor depuse de intimata-reclamantă.

Mai susține că motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite "la termen" nu poate fi imputat B., acesta trebuind să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la cap. 68.01 „ Asistență socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații", titlul „Cheltuieli materiale și servicii" din Legea bugetului de stat.

Față de dispozițiile art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2, lit. e) și f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea C., respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 11/2010, ale legii bugetului de stat nr. 286/2010, ale Legii bugetului de stat nr. 295/2011, ale Legii bugetului de stat nr. 5/2013, C. este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsura să asigure sursa de finanțare a pretențiilor intimatei-reclamante, învederează instanței de recurs faptul că, contravaloarea deconturilor depuse de intimata-reclamanta pentru anii 2010-2013, rezultată din aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor persoane pe calea ferată, a fost achitată la data la care bugetul B. a fost creditat la cap. 68.01 în acest scop, chiar și în cursul derulării litigiului.

Recurentul susține că în condițiile în care B. este doar un intermediar în realizarea pretențiilor intimatei-reclamante, nu poate fi ținut responsabil pentru plata "cu întârziere" a dreptului pretins, în condițiile în care această obligație este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat.

Pentru aceleași considerente învederează faptul că, în speță, nu poate fi angajată răspunderea B. întrucât, câtă vreme suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000 nu a fost aprobată în bugetul recurentului, nu poate fi reținută culpa ministerului pentru neplata acestor obligații.

Așadar, față de situația de fapt și de drept expusă, rezultă cu evidență faptul că, în speță, nu pot fi reținute ca fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a B., întrucât nu se poate reține vinovăția sa pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin prezenta acțiune.

Mai arată și faptul că, în concepția reclamantei, pretențiile deduse judecații își au izvorul în dispozițiile următoarelor acte normative, pe care înțelege să le invoce în apărare: Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern și Norma metodologică de aplicare a Legii 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004.

Susține faptul că B. efectuează plata către toți operatorii de transport în ordinea cronologică în care aceștia au depus la B. deconturile aferente în baza legilor de acordare a facilităților pentru transportul intern, cu încadrarea în bugetul aprobat.

Mai mult chiar, B. nu poate solicita C.

deschidere de

credite bugetare fără să existe sume disponibile a fi deschise în bugetul cap. 68 ianuarie, la nivelul trimestrului și lunii chiar dacă deconturile depuse de societățile de transport sunt corect întocmite și îndeplinesc condițiile solicitării de credite deoarece, procedura de aprobare a deschiderilor de credite la nivelul ordonatorului principal de credite (B.) impune existența vizelor Control Financiar Preventiv propriu și Control Financiar Preventiv delegat. Vizele respective nu se acordă decât după verificarea prevederilor bugetare disponibile a fi deschise din bugetul aprobat. Deci aceste operațiuni obligatorii nu se pot efectua în cazul anterior menționat.

Raportat la pretențiile intimatei-reclamante, arată că B. nu poate fi ținut responsabil pentru neplata dreptului pretins la termen deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie, activitatea recurentului - pârât este finanțată exclusiv de la bugetul de stat iar, în lipsa alocării fondurilor necesare, acesta se află în imposibilitatea onorării obligațiilor statului ce se derulează prin bugetul său. Rezultă astfel că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 147/2000 este condiționată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

Astfel cum rezultă din ordinele de plată depuse la dosarul cauzei, contravaloarea deconturilor depuse de către intimata-reclamantă în aplicarea legislației privind facilitățile acordate anumitor categorii sociale, a fost achitată la data la care bugetul B. a fost creditat în acest scop și în măsura în care au fost alocate sume cu această destinație.

Nu în ultimul rând subliniază faptul că B. a efectuat în mod repetat demersuri la C. pentru alocarea sumelor necesare plații sumelor cuvenite transportatorilor, în speță și intimatei-reclamante.

Sub acest aspect, reiterează demersurile întreprinse de B. în vederea asigurării sursei de finanțare necesare pentru achitarea contravalorii deconturilor depuse de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 147/2000 și a Normei metodologice.

Astfel, afirmațiile instanței de apel din cuprinsul deciziei recurate, că B. nu a susținut și probat demersurile făcute pe lângă C. în vederea obținerii în timp util a sumelor necesare pentru efectuarea către

SN A. SA

a decontărilor prevăzute de Legea nr. 147/2000, sunt complet eronate, fiind contrazise de actele depuse la dosar.

Altă critică se referă la faptul că instanța de apel a reținut în mod neîntemeiat că B. nu a contestat modalitatea de calcul a dobânzilor pretinse.

Cu privire la modalitatea de calcul a dobânzilor, arată că raportat la dispozițiile legale incidente (Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern și Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004), facturile pe care intimata-reclamantă le-a invocat în dovedirea pretențiilor sale, nu pot face dovada nici cu privire la existența creanței și nici cu privire la întinderea acesteia (obligația principală), cu consecință asupra existenței și a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate.

Mai mult decât atât, în facturile întocmite de intimata-reclamantă, la rubrica cumpărător a fost trecut B., însă, solicită să se aibă în vedere faptul că recurentul nu este beneficiarul niciunui serviciu prestat de

SN A. SA

.

În contextul celor expuse, rezultă faptul că facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convențional, fiind străine raportului juridic dedus judecății, aspecte ignorate atât de instanța de fond cât și de instanța de apel.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 29 și următoarele din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004, B., prin Direcția economică și administrativ, nu plătește facturi ci deconturi întocmite conform normelor menționate.

Prin urmare, nu există o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări, iar prevederea legală stipulează că plata deconturilor se face în limita aprobată prin buget.

De aici rezultă în mod evident că legislația aplicabilă speței nu prevede un termen până la care ministerul trebuie să achite sumele respective și pe cale de consecință, nici nu poate fi vorba de dobânzi sau penalități de întârziere, cu atât mai mult cu cât nici legislația și nici părțile nu au prevăzut un cuantum al acestora.

Pe cale de consecință, întrucât potrivit prevederilor legale incidente, B. plătește contravaloarea deconturilor depuse de intimata-reclamantă și nu contravaloarea unor facturi, astfel cum în mod eronat a apreciat instanța de apel, nu există nicio dată fixă de la care să se poată calcula eventuale dobânzi și penalizări. Mai mult chiar, prevederile legale aplicabile menționează că plata deconturilor se face în limita aprobată în buget.

Sub acest aspect trebuie făcută distincția între: obligația B. de a întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegai al C. în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente, obligație ce trebuie îndeplinită până la data de 20 a lunii în care au fost primite deconturile; obligația de a efectua viramentele, obligație ce se îndeplinește după primirea creditelor bugetare de la C., fără a fi prevăzută o dată certă la care această obligație urmează a fi executată.

Ca urmare, rezultă că obligarea recurentului la plata dobânzilor nu este deloc fundamentată pe de o parte iar, pe de altă parte, nu există niciun temei pentru stabilirea cuantumului dobânzilor pretinse la nivelul solicitat de intimata-reclamantă. Pe cale de consecință, B. nu este de acord și nu recunoaște sumele solicitate ca dobândă pentru plata "cu întârziere" a deconturilor. Dobânda calculată pentru plata "cu întârziere" a deconturilor nu poate fi plătită deoarece în legea bugetului de stat precum și în art. 31 și 32 din H.G. nr. 2403/2004 de aplicare a Legii nr. 147/2000, nu există fundamentate și deci prevăzute sume cu această destinație.

Aceste aspecte au fost învederate și în fața instanței de apel, însă în cuprinsul deciziei recurate, în mod cu totul superficial se limitează să consemneze că B. nu a contestat cuantumul sumei pretinse de

SN A. SA

cu titlu de dobândă, ceea ce este în mod fundamental eronat.

În contextul celor menționate, obligarea B. la plata sumelor reprezentând dobânda legală apare ca netemeinică.

De asemenea, nu în ultimul rând, critică hotărârea instanței de apel cu privire la respingerea cererii formulată de B., în temeiul art. 72 și urm. C. proc. civ., privind cererea B. de chemare în garanție a C., pentru a fi obligat la plata către B., adică la creditarea bugetului B., cu valoarea pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, în situația admiterii cererii de în judecată formulată de

SN A. SA

, respectiv la plata către B. a sumei de 2.990.630,19 lei reprezentând dobânda legală și la plata către B. a cheltuielilor ocazionate cu acest litigiu.

Având în vedere dispozițiile art. 2 din Legea nr. 147/2000, care prevăd că "cheltuielile care decurg din aplicarea acestei legi se suportă din bugetul de stat", coroborate cu cele ale art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/200, și cele ale art. 1, alin. (2), literele e) și f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea C., C. va aloca din bugetul de stat sumele necesare pe baza cererilor de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite de la B., prin Direcția Economică și Administrativ.

În acest sens menționează faptul că, așa cum rezultă și din adresele depuse la dosar, B. și-a îndeplinit obligația de a întocmi cererea de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite de la intimata-reclamantă, astfel cum este prevăzut în art. 31 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004.

Prin urmare, având în vedere atribuțiile C. privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, rezultă cu evidență faptul că C. este instituția, care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății, în condițiile în care acestea vor fi admise.

Având în vedere faptul că B. doar a intermediat realizarea pretențiilor deduse judecății, iar C. gestionează, potrivit legii, bugetul de stat, solicită instanței de recurs casarea deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în garanție a C.

Intimata-reclamantă SN A SA și intimatul-intervenient C. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și de susținerile din întâmpinări, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei SN A SA de obligare a pârâtului B. la plata sumei de 2.990.630,19 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate de reclamantă în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, în perioada decembrie 2010- septembrie 2013, în baza biletelor speciale de călătorie.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Recurentul critică decizia pronunțată de curtea de apel, în ce privește respingerea excepției necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susținând, în esență, că s-a reținut greșit că obiectul cererii de chemare în judecată este constituit din obligații rezultate dintr-un contract comercial, câtă vreme acestea își au izvorul în lege, în cauză nu au aplicabilitate dispozițiile art. 43 C. com., iar calitatea de societate comercială a intimatei-reclamante nu are nicio relevanță, fiind evident că, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv a dispozițiilor art. 96 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, competența soluționării cauzei în primă instanță aparținea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și nu Tribunalului București.

Această critică nu este fondată, întrucât instanțele care s-au pronunțat în cauză au reținut judicios că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe un drept patrimonial de natură comercială, născut în baza unui contract de transport de persoane, dintr-o faptă de comerț obiectivă și anume, din prestarea unor servicii de transport pentru beneficiarii biletelor speciale de călătorie a căror contravaloare este susținută de la bugetul de stat, în temeiul dispozițiilor art. 31 din Norma Metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, potrivit cărora: „după verificarea deconturilor până la data de 20 ale lunii în care au fost primite, B., D. - Direcția generală economică și buget va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.”

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului formulate sub acest aspect, se constată că, în cauză, s-a reținut corect obiectul cererii cu care reclamanta a investit instanța de judecată, precum și aplicabilitatea temeiurilor de drept pe care aceasta le-a invocat, în virtutea principiului disponibilității, respectiv art. 1073-1075 C. civ., art. 1522-1535 N.C.C. și art. 43 C. com., cât și a dispozițiilor art. 4 și art. 56 C. com., care instituie o prezumție relativă de comercialitate referitoare la toate actele și operațiunile unui comerciant, în sensul că „dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți comercianții sunt supuși, în ce privește acest act, legii comerciale.”

Tot corect s-a apreciat și că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, întrucât așa cum rezultă din cele mai sus arătate, reclamanta nu și-a întemeiat pretențiile pe aceste dispoziții legale și nu a invocat vătămarea drepturilor sale sau a unor interese legitime printr-un act administrativ, ci a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.990.630,19 lei cu titlu de dobândă legală datorată pentru neplata în termen a contravalorii biletelor emise în baza Legii nr. 147/2000, prin invocarea temeiurilor de drept, considerate corect aplicabile.

De asemenea, nu poate fi primită trimiterea recurentului la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, atâta timp cât prin aceste dispoziții legale este reglementată competența judecării unor litigii distincte cauzei de față (litigii privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei și litigii privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei).

Prin urmare, excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat detaliat decizia pronunțată, analizând criticile formulate în apel, argumentând motivele pentru care litigiul suspus judecății nu se subordonează dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât în raport de obiectul pretenției și temeiul juridic invocat Legea nr. 147/2000 are natura unei cereri în despăgubiri, suma pretinsă fiind egală cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000.

Repararea pagubei cauzate, solicitată pe cale separată, în situația inexistenței une