ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3372/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/59/2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României, solicitând:

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al MFP, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizate și expediate în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de S.C. A. S.A., conform art. 31 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000;

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata efectivă și imediată a sumei de 202.269,75 RON, la care se va adăuga dobânda legală ce se va calcula începând cu data de 20 a lunii pentru care sumele în cauză sunt datorate până la data plății efective. Suma reprezintă 50% din c/valoarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de S.C. A. S.A. în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, conform art. 32 din normele metodologice;

- obligarea Guvernului României să inițieze rectificarea bugetară care se impune, în vederea asigurării plăților solicitate și să o supună spre aprobare Parlamentului, asigurând totodată, potrivit competenței sale, executarea actului normativ adoptat în acest sens - conform art. 11 din Legea nr. 90/2001;

- obligarea Ministerului Finanțelor Publice sa aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare de la bugetul de stat în scopul efectuării plății către reclamantă a contravalorii a 50% din cupoanele de călătorie, în condițiile descrise la petitele anterioare - conform art. 32 din N.M.;

- îndeplinirea obligațiilor dispuse de instanța autorităților publice să se realizeze sub sancțiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligației în termen ce 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în cauza - conform art. 18 alin. (5) corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Ministerului Finanțelor Publice, prin DRGFP Timișoara a formulat întâmpinare și a invocat:

- excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice;

- respingerea ca inadmisibilă și neîntemeiată a unei eventuale cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii;

- în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată și să fie admisă chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pârâtul Guvernul României a formulat Întâmpinare și a invocat excepția nulității acțiunii pentru lipsa timbrajului, excepția inadmisibilității acțiunii față de acest pârât pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile și în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, iar, pe fond, respingerea cererii reclamantei.

Prin încheierea din 14.05.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și excepția de inadmisibilitate a petitului 3 din acțiune, invocată de pârâtul Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 173/2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea promovată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâților Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României.

A fost obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancțiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

A obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei de 202.269,75 RON, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, precum și la plata dobânzii legale cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 11.02.2014 și până la data plății efective și a respins în rest acțiunea față de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Totodată, a respins ca inadmisibilă acțiunea față de pârâtul Guvernul României și ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei 350 RON, cheltuieli de judecată.

A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva Ministerului Finanțelor Publice și obligat chematul în garanție la alocarea fondurilor necesare și la plata către pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a sumelor cu care acesta a căzut în pretenții în prezenta cauză.

Ulterior, a fost formulată de către pârâtul pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii o cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 173/2014 ce a fost respinsă prin sentința civilă nr. 221/17.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva încheierii de ședință din 14.05.2014, a sentinței civile nr. 173 din 11.06.2014 și a sentinței civile nr. 221 din 17.09.2014 ale Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, iar împotriva sentinței civile nr. 173/2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs și DGRFP Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.

I. Recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva încheierii din 14.05.2014

Recursul împotriva încheierii de ședință din 14.05.2014 a vizat greșita soluționare a excepției inadmisibilității pentru capătul 2 de cerere al acțiunii raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor iunie, iulie, august și septembrie 2013, prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale și prin invocarea unor motive care nu au legătură cu cauza (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.).

Recurentul a arătat că prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 definesc refuz nejustificat de a soluționa o cerere, dar neplata de către Ministerul Transporturilor a sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu s-a datorat refuzului nejustificat al instituției recurente și nici abuzului de putere, ci faptului că Ministerului Transportului nu i-au fost alocate din bugetul de stat sumele necesare efectuării acestor plăți de către Ministerului Finanțelor Publice.

S-a solicitat admiterea recursului Ministerului Transporturilor împotriva încheierii din 14.05.2014, astfel cum a fost formulat și să fie admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările aferente lunilor iunie, iulie, august și septembrie 2013 și să fie respinse pretențiile reclamantei ca inadmisibile.

Recursul declarat de Minsiterul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 173 din 11.06.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal

Prin hotărârea atacată instanța de fond a obligat Ministerul Transporturilor să întocmească documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

Recurentul a precizat că nu poate solicita deschiderea de credite bugetare fără să existe sume disponibile a fi deschise în bugetul Cap. 68.01, la nivelul trimestrului și lunii, deoarece procedura de aprobare a deschiderilor de credite la nivelul ordonatorului principal de credite, adică impune existența vizelor controlului financiar preventiv propriu și controlului financiar preventiv delegat de la Ministerul Finanțelor, însă vizele respective nu se acordă decât după verificarea prevederilor bugetare disponibile.

Obligarea la întocmirea documentației în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere este contrară dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 554/2004.

De aceea, s-a solicitat admiterea recursului Ministerului Transporturilor și să se respingă ca nefondat petitul 1 al acțiunii.

O altă critică a vizat soluția instanței de fond de obligare a Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 202.269,75 RON în baza art. 1535 C. civ.

Recurentul a arătat că obligația de plată a subvențiilor este o obligație asumată de Statul român, iar nu de Ministerul Transporturilor, dar faptul că aceste sume de bani se achită de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, nu conferă ministerului calitatea de debitor al acestei obligații, ci doar calitatea de intermediar, ceea ce nu poate justifica obligarea la plata dobânzii sub formă de daune interese.

Angajarea răspunderii ministerului în calitatea sa de ordonator principal de credite se poate face numai în limita creditelor bugetare repartizate și aprobate și pentru că suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000 nu a fost aprobată în bugetul instituției, atunci nici nu poate fi obligat la plata dobânzii.

Penalitățile reclamate în speță nu au niciun fundament de drept pentru că între părțile litigante, nefiind încheiat niciun contract, nu au fost stabilite convențional astfel de sancțiuni.

Nici prin voința părților, nici prin voința legiuitorului, obligația principală în speță nu a fost calificată ca fiind purtătoare de dobânzi.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. e) și f) din H.G. nr. 34/2009, Ministerului Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure suma de finanțare pentru a se efectua plata pretențiilor reclamantei, iar plata de către Ministerului Transporturilor a sumelor s-a efectuat doar parțial pentru că, prin legea bugetului de stat și prin legile de rectificare a acestuia, au fost alocate sume insuficiente pentru această destinație.

S-a solicitat admiterea recursului și respingerea soluției de fodn prin care Ministerul Transporturilor a fost obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 202.269,75 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

A fost invocată scutirea de la plata taxei de timbru a recursului declarat de Ministerul Transporturilor.

Recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 221 din 17.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal

S-a arătat că instanța învestită cu soluționarea cererii de completare dispozitiv a apreciat că este evident că instanța de fond a statuat inclusiv în sensul obligării chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata către Ministerul Transporturilor a cheltuielilor de judecată, ca o consecință firească a admiterii cererii de chemare în garanție.

În vederea înlăturării oricărui dubiu în aplicarea dispozitivului sentinței civile nr. 173/2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal s-a considerat că se impune completarea dispozitivului, cu mențiunea expresă privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice și la suportarea cheltuielilor de judecată, ca o consecință firească a admiterii cererii de chemare în garanție.

S-a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost promovat și să fie completată sentința civilă nr. 173/2014, în sensul obligării Minsietrului Finanțelor Publice și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 350 RON.

II. Recursul declarat de DGRFP Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe cale de consecință, în principal, pe cale de excepție, constatarea lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, respingerea ca inadmisibilă și neîntemeiată a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și, în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, a fost invocat art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În principal, pe cale de excepție, s-a solicitat să se constate lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, deoarece sumele necesare plății se asigură din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și nu din bugetul Ministerului Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice nu poate face niciun fel de plăți pentru acoperirea unor astfel de cheltuieli ale ordonatorului de credite Ministerului Transporturilor, întrucât nu dispune de astfel de fonduri bugetare repartizate cu această destinație prin legea anuală a bugetului de stat.

În ceea ce privește cheltuielile bugetare, Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de ordonator principal de credite bugetare exclusiv în limita creditelor bugetare aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, iar nu pentru alte cheltuieli aparținând altor ordonatori de credite bugetare.

Au fost invocate prevederile O.G. nr. 22/2002, modificată și completată prin Legea nr. 110/2007 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere faptul că plata acestor sume de bani este limitată prin lege la suma creditelor bugetare aprobate prin legile anuale bugetare cu această destinație în bugetul Ministerului Transporturilor, în limita creditelor bugetare aprobate.

S-a solicitat, pe cale de excepție, respingerea ca inadmisibilă a unei eventuale cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, având în vedere faptul că Ministerul Finanțelor Publice este chemat în judecată de către reclamant în calitate de pârât și, ca urmare, nu poate avea în același timp și calitatea de chemat în garanție a unui pârât.

Pe fondul cererii de chemare în garanție, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acesteia având în vedere că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de C. proc. civ., respectiv faptul că instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire, obligație care însă în speță nu există în sarcina Ministerului Finanțelor Publice față de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Transporturilor nu există nicio obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite Ministerul Transporturilor, prin ministru, nu a achitat aceste cheltuieli, nu îi conferă nicio garanție legală din partea unui alt ordonator principal de credite bugetare (Ministerul Finanțelor Publice) pentru eventualele alte sume.

Pentru toate aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe cale de consecință, admiterea excepțiilor invocate, cu finalitatea respingerii cererii de chemare în judecată față de Ministerului Finanțelor Publice și a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

DGRFP Timișoara a formulat întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva încheierii din 14.05.2014 și a sentinței civile nr. 173/2014 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, și s-a solicitat, în principal, pe cale de excepție, constatarea lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, respingerea ca inadmisibilă și neîntemeiată a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și, în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Intimata S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat menținerea sentinței civile nr. 173/2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare la recursul promovat de DGRFP și a solicitat să se constate că prin încheierea din 14.05.2014 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerului Finanțelor Publice și, de aceea, nu mai poate fi invocată aceeași excepție.

Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice s-a solicitat a fi respinsă ca nefondată, dar și solicitarea recurentului de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție.

DGRFP Timișoara a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Ministerul Transporturilor la recursul declarat de aceasta și la întâmpinarea formulată de S.C. A. S.A., iar Ministerul Transporturilor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de S.C. A. S.A.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 14.10.2015 s-a dispus comunicarea acestuia, iar părțile au depus puncte de vedere la acest raport.

Prin încheierea din 6.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost admise în principiu recursurile declarate și s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva încheierii de ședință din 14.05.2014 prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere și împotriva sentinței civile nr. 221 din 17.09.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, dar va admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Transporturilor și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 173 din 11.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.A. Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizate expediate de reclamantă în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, obligarea Guvernului României să inițieze rectificarea bugetară ce se impune, în vederea asigurării plăților solicitate și să o supună spre aprobare Parlamentului, obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare de la bugetul de stat în scopul efectuării plății către reclamantă.

S-a solicitat ca îndeplinirea obligațiilor dispuse de instanță autorităților publice să se realizeze sub sancțiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligației în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța conform art. 18 alin. (5) cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de fond de admitere în parte a acțiunii a fost criticată de recurenții-pârâți Ministerului Transporturilor și DGRFP Timișoara, dar sunt fondate criticile formulate de DGRFP Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și parțial criticile depuse de pârâtul Ministerul Transporturilor.

I. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor

a) recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 14.05.2014

Prin încheierea de ședință din 14.05.2014, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității pentru capătul 2 de cerere al acțiunii raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor iunie, iulie, august și septembrie 2013.

Instanța de fond a respins această excepție pentru că a apreciat că prin acțiunea de față reclamanta se îndreaptă împotriva unui act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocându-se nesoluționarea de către Ministerul Transporturilor a cererilor sale de plată a sumelor pretinse pe baza deconturilor lunare centralizatoare, iar pentru acțiunea având un atare obiect nu este necesară plângerea prealabilă.

Criticile recurentului față de această soluție sunt nefondate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 "refuzul nejustificat de a soluționa o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

Conform art. 7 alin. (5) din același act normativ "În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a funcționarilor publici sau al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă".

Așa cum rezultă din aceste prevederi, în cazul în care se atacă în fața instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, nu este necesară efectuarea plângerii prealabile.

Din modul în care este redactată critica recurentului rezultă faptul că acesta contestă existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii în condițiile în care a precizat că neplata sumelor pretinse nu s-a datorat refuzului nejustificat, ci pentru că Ministerului Transporturilor nu i-au fost alocate din bugetul de stat sumele necesare efectuării acestor plăți de către Ministerul Finanțelor Publice.

b) recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 173 din 11.06.2014

Prin sentința atacată a fost obligat Ministerul Transporturilor la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancțiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

A fost obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei de 202.269,75 RON, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, precum și la plata dobânzii legale cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 11.02.2014 și până la data plății efective.

Din modul în care au fost formulate criticile în recurs se constată că nu se contestă obligația de plată către reclamantă a sumei de 202.269,75 RON reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, astfel că această soluție a instanței de fond a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacată de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Referitor la criticile din recurs ce vizează obligarea Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 202.269,75 RON se constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scandență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul cuvenit de părți, sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Cum art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că dispozițiile legii contenciosului administrativ se completează cu dispozițiile C. civ. și cum recurentul nu a susținut că nu datorează suma de 202.269,75 RON pentru că sumele nu au fost plătite conform Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000, recurentul în mod legal a fost obligat la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

Nu pot fi reținute susținerile recurentului că nici prin voința părților, nici prin voința legiuitorului, obligația principală nu a fost calificată ca fiind purtătoare de dobânzi în condițiile în care, chiar dacă Legea nr. 147/200 nu prevede acordarea de dobânzi pentru plata cu întârziere a deconturilor, se aplică dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 1535 C. civ. ce se referă tocmai la plata de daune moratorii.

Nu prezintă relevanță nici faptul că Ministerul Transporturilor a făcut toate demersurile necesare pentru alocarea sumelor achitării c/valorii biletelor de transport, deoarece art. 1535 alin. (1) C. civ. prevede acordarea de daune moratorii pentru creditor, în cazul în care suma de bani nu este plătită la scadență, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârziere plății ar fi mai mic.

În privința criticilor recurentului Ministerului Transporturilor referitoare la obligarea acestuia la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie în termen de 30 de zile de la data săvârșirii definitive a hotărârii și sub sancțiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, se constată că acestea sunt fondate, iar hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale.

În condițiile în care prin hotărârea judecătorească s-a stabilit în sarcina Ministerului Transporturilor plata unei sume, atunci sunt pe deplin aplicabile prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată a instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ:

"Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă", iar conform art. 2:

"Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului".

Mai mult, art. 5 prevede că "Creditorul și debitorul pot conveni asupra altui termen decât cel prevăzut la art. 2, precum și asupra unor alte condiții de îndeplinire a oricăror obligații stabilite prin titlul executoriu."

Pentru a putea obține deschiderea de credite bugetare și pentru a întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat este necesar să existe sume disponibile în buget cu destinația respectivă.

De aceea, în raport de aceste prevederi, nu se poate dispune obligarea Ministerului Transporturilor la întocmirea documentației în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, așa cum a considerat instanța de fond.

Nici aplicarea sancțiunii unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere nu poate fi menținută.

Pe de o parte, pentru că nu a fost menținută obligația de întocmire a documentației în termen de 30 de zile, și, pe de altă parte, art. 25 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 prevede că, dacă ar fi stabilită o obligație în sarcina unei autorități publice într-un termen, sancțiunile și despăgubirile prevăzute de art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv, se acordă, de instanța de executare, la cererea reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, va fi admis recursul declarat de Ministerul Transporturilor și va fi respins capătul de cerere privind obligarea acestuia la întocmirea documentației în vederea deconturilor lunare centralizate pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive, cu obligarea la plata unei amenzi.

Pentru că recunoaște că are obligația de plată principală iar prin hotărârea judecătorească va fi obligat și la plata dobânzilor aferente, Ministerul Transporturilor va fi obligat să facă demersurile necesare, pentru a-și îndeplini obligația de plată și să obțină fondurile necesare achitării obligațiilor, conform O.G. nr. 22/2002.

Recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 221 din 17 septembrie 2014.

Prin această sentință a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. x din 11.06.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal prin care s-a solicitat completarea dispozitivului acestei sentințe în sensul obligării chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 350 RON, iar instanța de fond a apreciat că nu a omis a se pronunța asupra petitului din cererea de chemare în garanție care vizează cheltuielile de judecată și a apreciat că cererea este lipsită de obiect.

În raport de soluția instanței de recurs în privința cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice de către Ministerul Transporturilor, se constată că nu se mai impun a fi analizate criticile recurentului Ministerul Transporturilor împotriva sentinței nr. 221/2014, astfel că recursul va fi respins ca nefondat.

II. Recursul declarat de DGRFP Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice

Instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Transporturilor împotriva pârâtului Ministerului Finanțelor Publice și a fost obligat la alocarea fondurilor necesare și la plata către pârâtul căzut în pretenții a sumelor la care acesta din urmă a fost obligat, cu motivarea că art. 31 și 32 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000 prevede obligația necondiționată a Ministerului Finanțelor Publice de aprobare a finanțării și de alocare a creditelor bugetare în vederea decontării a 50% din tariful cupoanelor de călătorie, fiind făcute trimiteri și la art. 2 din Legea nr. 147/2000, art. 19 din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice.

În motivele de recurs s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, dar această susținere va fi respinsă ca lipsită de interes deoarece acțiunea reclamantei a fost respinsă față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, soluție ce nu a fost recurată de către reclamantă, astfel că acest capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are interes să mai invoce excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Criticile recurentului în privința soluției date cererii de chemare în garanție sunt fondate.

Instituția cererii de chemare în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire și poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convențional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părți, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.

Totodată, pretențiile reclamantului împotriva pârâtului și ale acestuia din urmă împotriva chematului în garanție generează două procese distincte, iar avantajul instituției chemării în garanție este acela al evitării unui proces ulterior, întrucât instanța rezolvă atât cererea principală, cât și cererea de chemare în garanție, printr-o singură hotărâre, cu excepția reglementată de art. 63 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv atunci când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, situație în care instanța poate dispune disjungerea ei spre a fi judecate în mod separat.

Pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță.

Între instituția pârâtă chemată în judecată pentru plata sumelor de bani reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă (Ministerul Transporturilor) și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituția pârâtă respectivă nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligațiilor ce îi incumbă în baza Legii nr. 147/2000.

Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.

Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 și 13 din H.G. nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În plus, art. 3 din O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile C. proc. civ. și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie.

În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.

Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.

În consecință, din interpretarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că acestea nu reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine Ministerului Finanțelor Publice în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice prin titluri executorii.

În concluzie, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată, și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din C. proc. civ.

De altfel, în același sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - RIL, prin Decizia nr. 10/2011, pronunțată în dosar nr. x/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 786 din 04 noiembrie 2011.

Față de aceste considerente, recursul declarat de DRGFP Timișoara, în numele Ministerului Finanțelor Publice, va fi admis, va fi casată sentința atacată și va fi respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de Ministerul Transporturilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva încheierii de ședință din 14.05.2014 prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere și împotriva sentinței civile nr. 221 din 17.09.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Transporturilor și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 173 din 11.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de Ministerul Transporturilor, ca nefondată.

Respinge capătul de cerere privind obligarea Ministerului Transporturilor la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2016.