ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2060/2016

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2060/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2060/2016

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în

judecată

Prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, la data de 2 decembrie 2013, reclamanta SC „A.”

SA a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României,

solicitând obligarea primului pârât la întocmirea documentației în vederea

deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor

lunare centralizate expediate de reclamantă în perioada noiembrie 2012 -

septembrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de

călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați

reclamantă, precum și la plata efectivă a sumei de 372.669,20

RON, actualizată cu rata inflației, începând cu data de 20 a lunii

pentru care sunt datorate și până la zi; obligarea Guvernului să

inițieze rectificarea bugetară care se impune; obligarea Ministerului

Finanțelor Publice să aprobe finanțarea și să aloce

fondurile bănești necesare efectuării plății, sub

sancțiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea

obligației în termen ce 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii ce se va pronunța, conform art. 18 alin. (5), corelat cu

art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.2.

Soluția instanței de fond

Prin

Sentința nr. 65 din 7 martie 2014, Curtea de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea

formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii și l-a obligat pe acesta la plata

sumei de 372.669,20 RON, reprezentând 50% din contravaloarea cupoanelor de

călătorie auto de care au beneficiat persoanele pensionate

transportate reclamantă, în perioada noiembrie 2012 - septembrie 2013,

actualizată cu rata inflației până la data plății

efective; a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată

de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat

chematul în garanție să aprobe finanțarea și să aloce

fondurile bănești necesare în vederea efectuării

plăților dispuse prin sentința de față; a fost obligat

pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 300

RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin

aceeași sentință, au fost respinse excepțiile

netimbrării, inadmisibilității și tardivității

acțiunii; de asemenea, a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Ministerul

Finanțelor Publice și Guvernului României și a fost

respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu aceștia,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Totodată,

prin Sentința nr. 157 din 27 mai 2014, instanța de fond a admis

cererea formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și a

completat Sentința civilă nr. 65 din 7 martie 2014, în sensul că

a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecată către pârâtul Ministerul Transporturilor,

în cuantum de 300 RON.

1.3. Cererile

de recurs

Împotriva

Sentinței nr. 65 din 7 martie 2014, a declarat recurs pârâtul Ministerul

Transporturilor, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6

și 8 C. proc. civ., republicat, și solicitând modificarea

hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate în

contradictoriu cu această autoritate, ca nefondată.

Împotriva

Sentinței nr. 157 din 27 mai 2014, a declarat recurs Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Timișoara, criticile invocate putând fi încadrate

în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

republicat; a solicitat casarea hotărârii atacate și respingerea

cererii de completare a Sentinței nr. 65 din 7 martie 2014.

În recursul

său, Ministerul Transporturilor a arătat, în esență

următoarele:

Instanța

de fond a soluționat în mod greșit excepțiile

inadmisibilității și tardivității acțiunii

invocate de către Ministerul Transporturilor, printr-o interpretare

greșită a dispozițiilor legale și prin invocarea unor

motive care nu au legătură cu cauza. Astfel, instanța a respins

excepția inadmisibilități arătând că plângerea

prealabilă nu este necesară în cazul refuzului nejustificat de

soluționare a unei cereri, cu toate că art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004 asimilează refuzul nejustificat cu nepunerea în

executare a actului administrativ.

Neplata de

către Ministerul Transporturilor a sumelor pretinse de reclamantă nu

reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004

având în vedere că acestuia nu i-au fost alocate din bugetul de stat de

către Ministerul Finanțelor Publice sumele necesare efectuării

acestor plăți.

Sumele de

bani care decurg din aplicarea Legii nr. 147/2000, se suportă de la

bugetul de stat, ministerul fiind doar un intermediar în realizarea

pretențiilor reclamantei. Ministerul Transporturilor plătește

contravaloarea deconturilor depuse numai în măsura în care primește

alocările bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum se

prevede expres în art. 32 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.

147/2000

Pe de

altă parte, instanța de fond este în eroare asupra instituției

care dispune alocarea fondurilor bugetare, aceasta fiind Ministerul

Finanțelor Publice care, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea

finanțelor publice nr. 500/2002, este entitatea care asigură

administrarea bugetului de stat, în măsură să asigure sursa de

finanțare pentru a se efectua plata pretențiilor reclamantei.

De asemenea,

în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor

la plata sumei pretinse, actualizată cu rata inflației, având în

vedere că raportul existent între părți este unul administrativ

și nu unul civil și că între reclamantă și Ministerul

Transporturilor nu a fost încheiat niciodată vreun contract care să

cuprindă obligații de plată, astfel că nu există nicio

normă legală sau convențională care să prevadă

vreo sancțiune pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a

obligațiilor ce-i incumbă acestui minister din lege.

Este criticabilă

soluția primei instanțe și sub aspectul soluției privitoare

la cheltuielile de judecată, în sensul că se impune obligarea și

a chematului în garanție la plata sumelor de bani acordate cu acest titlu

reclamantei.

De asemenea,

este criticabilă soluția primei instanțe și în ceea ce

privește taxa de timbru, deoarece potrivit dispozițiilor art. 30 din

O.U.G. nr. 30/2013 cererea de chemare în judecată din prezenta cauză

este scutită de obligația de a plătit taxe de timbru deoarece

obiectul cauzei îl formează venituri publice, Ministerul Transporturilor

fiind o instituție publică finanțată integral de la bugetul

de stat.

La rândul

său, recurentul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor

Publice Arad a arătat, în esență, următoarele:

Ministerul

Finanțelor Publice nu a dat dovadă nici de rea-credință

și nici de un comportament neglijent care să determine instanța

să oblige această autoritate publică la plata cheltuielilor de

judecată, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Conform acestor prevederi

partea care a pierdut procesul poate să fie obligată să suporte

cheltuielile ocazionate de acel litigiu, or, în speță, partea care a

pierdut procesul este Ministerul Transporturilor și nu Ministerul

Finanțelor Publice. Cheltuielile privind angajarea unui apărător

precum și cele privind administrarea probatoriului sunt cheltuieli

obișnuite și nu se pot imputa părții adverse.

Mai mult,

indiferent de soluția ce se pronunță cu privire la acordarea

cheltuielilor de judecată, aceasta trebuie să se regăsească

în dispozitiv și, firesc, în motivarea considerentelor hotărârii.

de soluționare a recursului

2.1. Cu

privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul

întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.

proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat

părților în baza încheierii de ședință din data de 26

mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc.

civ., republicat.

Prin

încheierea din 3 noiembrie 2015, completul filtru a constatat, față

de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursurile

îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de

consecință, le-a declarat ca fiind admisibile în principiu, în

temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând

termen pentru judecata pe fond a acestora.

2.2. Analiza

motivelor de casare invocate

Recursurile

sunt nefondate.

În ceea ce

privește recursul formulat de către Ministerul Transporturilor:

Înalta Curte

constată că sunt nefondate criticile referitoare la modul în care

prima instanță a soluționat excepțiile

inadmisibilității și tardivității acțiunii invocate

de către Ministerul Transporturilor. Astfel, în ceea ce privește

excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, consecință a

neparcurgerii procedurii administrative prealabile, în mod corect prima

instanță a reținut că în cauză fiind vorba de un refuz

nejustificat de soluționare a cererii reclamantei, privitoare la plata

unei sume de bani în temeiul Legii nr. 147/2000, procedura administrativă

amintită nu trebuie parcursă. Art. 7 din Legea nr. 554/2004

reglementează procedura prealabilă, condiție de admisibilitate a

acțiunii în contencios administrativ. Luând ca reper textul legal

precitat, aceasta este o procedură extrajudiciară, obligatoriu de

urmat, în cadrul căreia se solicită de către persoana

vătămată în drepturile sale reformarea sau retractarea actului

administrativ contestat. Logic, dar și conform prevederii exprese din

acest text de lege, procedura administrativă este obligatoriu de urmat

doar în privința actelor administrative, nu și atunci când în

discuție este refuzul nejustificat al unei autorități de

rezolvare a unei cereri. Argumentul de text se găsește în art. 7 din

Legea nr. 554/2004, această prevedere stipulând expres că persoana

care se consideră vătămată printr-un act administrativ

individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau

autorității ierarhic superioare, în termen de 30 de zile de la data

comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Așadar, refuzul nejustificat nefiind un act administrativ, ci un fapt,

procedura administrativă prealabilă nu trebuie urmată.

Cât

privește excepția tardivității invocată de

același pârât, și aceasta a fost corect soluționată de

prima instanță, având în vedere că Ministerul Transporturilor a

invocat tardivitatea procedurii administrative prealabile care în

speță nu este obligatorie, astfel că orice discuție în

legătură cu nerespectarea termenelor în care aceasta ar fi trebuit

parcursă este lipsită de orice relevanță juridică.

Cât

privește caracterul „nejustificat” al refuzului Ministerului

Transporturilor, acesta rezultă cu evidență în condițiile

în care la data promovării acțiunii în justiție de către

reclamanta SC A. SA Arad, pârâtul nu și-a executat obligația de

întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei de la

Ministerul Finanțelor Publice în vedere deschiderii creditelor bugetare

aferente plății deconturilor lunare centralizate pentru perioada

noiembrie 2012 - septembrie 2013 potrivit dispozițiilor art. 31 din H.G.

nr. 2403/2004.

În

condițiile în care Ministerul Transporturilor nu a efectuat viramente

către operatorul de transport - reclamanta din prezenta cauză, pentru

suma de 456.753,45 RON reprezentând 50% din contravaloarea cupoanelor de

călătorii auto de care au beneficiat pensionarii transportați de

SC A. SA în perioada noiembrie 2012 - septembrie 2013, consecință

directă a neîndeplinirii obligațiilor ce îi incumbau conform

prevederilor art. 29 și 31 din H.G. nr. 2403/2004, acest pârât este în

culpă procesuală, independent da faptul că, la rândul său,

Ministerul Finanțelor Publice nu și-a îndeplinit propriile

obligații ce se degajă din prevederile imperative și

inderogabile ale H.G. nr. 2403/2004. Finalmente, pârâtul este cel care are

obligația, conform prevederilor art. 32 din H.G. nr. 2403/2004 să

plătească operatorilor de transport sumele rezultate din aplicarea

prevederilor Legii nr. 147/2000, adică 50% din contravaloarea cupoanelor

de călătorie de care beneficiază pensionarii transportați

de acești operatori și, logic, acesta trebuie obligat de instanța

de judecată la plata sumelor în discuție.

Având în

vedere că Ministerul Transporturilor nu și-a îndeplinit

obligațiile rezultate din prevederile cuprinse în capitolul VI al H.G. nr.

2403/2004, în termen, aspect de altfel necontestat de către pârât, corect

prima instanță l-a obligat la plata sumelor datorate actualizate cu

rata inflației până la data plății efective. Indiferent

că raporturile juridice ce guvernează cauza de față sunt de

drept administrativ sau de drept privat, pentru neplata în termen a sumelor

datorate, se cuvine ca sumele în discuție să fie acordate luându-se

în considerare rata inflației, altfel s-ar ajunge ca operatorul de

transport să suporte el însuși, fără a avea vreo

culpă, eventuala devalorizare a monedei naționale, deși plata cu

întârziere a sumelor datorate este imputabilă autorităților

statului, respectiv Ministerul Transporturilor și Ministerul

Finanțelor Publice, care nu și-au îndeplinit obligațiile

prevăzute în H.G. nr. 2403/2004.

Critica

privitoare la modul în care instanța de judecată a obligat la pata

cheltuielilor de judecată, este nefondată. Ministerul Transporturilor

critică hotărârea recurată pentru motivul că nu a fost

obligat și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la

plata acestor cheltuieli. Prin Sentința civilă nr. 157 din 27 mai

2014 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă cererea

formulată de acest pârât, având ca obiect completarea sentinței

pronunțate în primă instanță în dosarul de față

(Sentința civilă nr. 65 din 7 martie 2014 a Curții de Apel

Timișoara) și a fost completată sentința în sensul că

a fost obligat și chematul în garanție la plata cheltuielilor de

judecată către Ministerul Transporturilor. Prin urmare, critica nu se

verifică.

În fine, nu

este fondată nici critica privitoare la taxa de timbru, deoarece textul

legal invocat de către Ministerul Transporturilor în susținerea

argumentației sale în această chestiune nu este incident în

cauză. Astfel, pârâtul invocă art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 care

prevede că sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile în

justiție promovate de autoritățile publice și

instituțiile publice enumerate în textul respectiv, or, în

speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată de o

societate comercială cu capital privat, iar nu de o instituție

publică, pe de o parte, iar pe de altă parte obiectul cererii nu îl

reprezintă venituri publice și, prin urmare, nu operează

scutirea de plată a taxei de timbru.

În ceea ce

privește recursul declarat de către Ministerul Finanțelor

Publice.

În

esență, chematul în garanție critică soluția primei

instanțe în privința obligării acestuia la plata cheltuielilor

de judecată, considerând că nu a dat dovadă nici de rea

credință și nici de un comportament neglijent, care să

determine instanța să-l oblige la plata acestor cheltuieli.

Consideră recurentul că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de ar. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu acest minister a

pierdut procesul, ci Ministerul Transporturilor, și nu are o culpă

procesuală care să fi determinat acest tip de cheltuieli pe care le-a

făcut reclamanta. În fine, obligarea la plata cheltuielilor de

judecată trebuie să fie prevăzută în dispozitivul

hotărârii, iar motivele care au condus la această soluție

trebuie, firesc, să se regăsească în considerentele sentinței

pronunțate de prima instanță.

Înalta Curte constată

că sunt neîntemeiate criticile formulate de către chematul în

garanție. În cuprinsul Sentinței civile nr. 65 din 7 martie 2014, la

fila 7 din această hotărâre, judecătorul fondului a arătat

în ce constă culpa procesuală a chematului în garanție, degajată

din nerespectarea prevederilor imperative ale art. 32 din H.G. nr. 2403/2004,

în conformitate cu care acest minister trebuia să aprobe finanțarea

și deschiderea creditelor bugetare pentru plata către operatorul de

transport SC A. SA Arad a sumelor cuvenite acestuia din aplicarea prevederilor

Legii nr. 147/2000. Nerespectarea acestor dispoziții legale de către

chematul în garanție, alături de neîndeplinirea de către

Ministerul Transporturilor a propriilor obligații rezultate din

același act normativ, a condus la declanșarea litigiului de

față. Cum prima instanță a pronunțat o hotărâre

judecătorească împotriva acestui minister, obligându-l să aprobe

finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare în

vederea efectuării plăților, rezultă că această

parte litigantă a pierdut procesul, fiind incidente pe deplin în

cauză prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, în

Sentința civilă nr. 157 din 27 mai 2014, care completează

Sentința civilă nr. 65 din 7 martie 2014, ambele ale Curții de

Apel Timișoara, se motivează de ce chematul în garanție trebuie

să suporte cheltuielile de judecată și să fie obligat în

acest sens către pârâtul Ministerul Transporturilor. Obligația de

plată a cheltuielilor de judecată în sensul arătat se

regăsește, de asemenea, în dispozitivul hotărârii primei

instanțe.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiile art. 496 C. proc.

civ., va respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâtul Ministerul

Transporturilor și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva

sentinței civile nr. 65 din 7 martie 2014 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Respinge

recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva Sentinței

civile nr. 157 din 27 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 iunie 2016.

Procesat de

GGC - LM