ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2060/2016

Decizia nr. 2060/2016 Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei 1.1.

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 2 decembrie 2013, reclamanta SC „A.” SA a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, solicitând obligarea primului pârât la întocmirea documentației în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizate expediate de reclamantă în perioada noiembrie 2012 - septembrie 2013, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați reclamantă, precum și la plata efectivă a sumei de 372.669,20 RON, actualizată cu rata inflației, începând cu data de 20 a lunii pentru care sunt datorate și până la zi; obligarea Guvernului să inițieze rectificarea bugetară care se impune; obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare efectuării plății, sub sancțiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligației în termen ce 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța, conform art. 18 alin. (5), corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.2.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 65 din 7 martie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și l-a obligat pe acesta la plata sumei de 372.669,20 RON, reprezentând 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat persoanele pensionate transportate reclamantă, în perioada noiembrie 2012 - septembrie 2013, actualizată cu rata inflației până la data plății efective; a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat chematul în garanție să aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare în vederea efectuării plăților dispuse prin sentința de față; a fost obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 300 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin aceeași sentință, au fost respinse excepțiile netimbrării, inadmisibilității și tardivității acțiunii; de asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Guvernului României și a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu aceștia, pentru lipsa calității procesuale pasive. Totodată, prin Sentința nr. 157 din 27 mai 2014, instanța de fond a admis cererea formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și a completat Sentința civilă nr. 65 din 7 martie 2014, în sensul că a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Ministerul Transporturilor, în cuantum de 300 RON.

1.3. Cererile de recurs Împotriva Sentinței nr. 65 din 7 martie 2014, a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, și solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu această autoritate, ca nefondată. Împotriva Sentinței nr. 157 din 27 mai 2014, a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, criticile invocate putând fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., republicat; a solicitat casarea hotărârii atacate și respingerea cererii de completare a Sentinței nr. 65 din 7 martie 2014. În recursul său, Ministerul Transporturilor a arătat, în esență următoarele: Instanța de fond a soluționat în mod greșit excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii invocate de către Ministerul Transporturilor, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor legale și prin invocarea unor motive care nu au legătură cu cauza. Astfel, instanța a respins excepția inadmisibilități arătând că plângerea prealabilă nu este necesară în cazul refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri, cu toate că art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 asimilează refuzul nejustificat cu nepunerea în executare a actului administrativ.

Neplata de către Ministerul Transporturilor a sumelor pretinse de reclamantă nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 având în vedere că acestuia nu i-au fost alocate din bugetul de stat de către Ministerul Finanțelor Publice sumele necesare efectuării acestor plăți. Sumele de bani care decurg din aplicarea Legii nr. 147/2000, se suportă de la bugetul de stat, ministerul fiind doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei.

Ministerul Transporturilor plătește contravaloarea deconturilor depuse numai în măsura în care primește alocările bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum se prevede expres în art. 32 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 Pe de altă parte, instanța de fond este în eroare asupra instituției care dispune alocarea fondurilor bugetare, aceasta fiind Ministerul Finanțelor Publice care, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, în măsură să asigure sursa de finanțare pentru a se efectua plata pretențiilor reclamantei.

De asemenea, în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor la plata sumei pretinse, actualizată cu rata inflației, având în vedere că raportul existent între părți este unul administrativ și nu unul civil și că între reclamantă și Ministerul Transporturilor nu a fost încheiat niciodată vreun contract care să cuprindă obligații de plată, astfel că nu există nicio normă legală sau convențională care să prevadă vreo sancțiune pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor ce-i incumbă acestui minister din lege. Este criticabilă soluția primei instanțe și sub aspectul soluției privitoare la cheltuielile de judecată, în sensul că se impune obligarea și a chematului în garanție la plata sumelor de bani acordate cu acest titlu reclamantei.

De asemenea, este criticabilă soluția primei instanțe și în ceea ce privește taxa de timbru, deoarece potrivit dispozițiilor art. 30 din O.U.G. nr. 30/2013 cererea de chemare în judecată din prezenta cauză este scutită de obligația de a plătit taxe de timbru deoarece obiectul cauzei îl formează venituri publice, Ministerul Transporturilor fiind o instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat. La rândul său, recurentul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a arătat, în esență, următoarele: Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă nici de rea-credință și nici de un comportament neglijent care să determine instanța să oblige această autoritate publică la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc.

civ. Conform acestor prevederi partea care a pierdut procesul poate să fie obligată să suporte cheltuielile ocazionate de acel litigiu, or, în speță, partea care a pierdut procesul este Ministerul Transporturilor și nu Ministerul Finanțelor Publice. Cheltuielile privind angajarea unui apărător precum și cele privind administrarea probatoriului sunt cheltuieli obișnuite și nu se pot imputa părții adverse. Mai mult, indiferent de soluția ce se pronunță cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, aceasta trebuie să se regăsească în dispozitiv și, firesc, în motivarea considerentelor hotărârii. 2. Procedura de soluționare a recursului 2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din 3 noiembrie 2015, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursurile îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, le-a declarat ca fiind admisibile în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a acestora. 2.2. Analiza motivelor de casare invocate Recursurile sunt nefondate. În ceea ce privește recursul formulat de către Ministerul Transporturilor: Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile referitoare la modul în care prima instanță a soluționat excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii invocate de către Ministerul Transporturilor.

Astfel, în ceea ce privește excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, consecință a neparcurgerii procedurii administrative prealabile, în mod corect prima instanță a reținut că în cauză fiind vorba de un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei, privitoare la plata unei sume de bani în temeiul Legii nr. 147/2000, procedura administrativă amintită nu trebuie parcursă. Art. 7 din Legea nr. 554/2004 reglementează procedura prealabilă, condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ. Luând ca reper textul legal precitat, aceasta este o procedură extrajudiciară, obligatoriu de urmat, în cadrul căreia se solicită de către persoana vătămată în drepturile sale reformarea sau retractarea actului administrativ contestat.

Logic, dar și conform prevederii exprese din acest text de lege, procedura administrativă este obligatoriu de urmat doar în privința actelor administrative, nu și atunci când în discuție este refuzul nejustificat al unei autorități de rezolvare a unei cereri. Argumentul de text se găsește în art. 7 din Legea nr. 554/2004, această prevedere stipulând expres că persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia. Așadar, refuzul nejustificat nefiind un act administrativ, ci un fapt, procedura administrativă prealabilă nu trebuie urmată.

Cât privește excepția tardivității invocată de același pârât, și aceasta a fost corect soluționată de prima instanță, având în vedere că Ministerul Transporturilor a invocat tardivitatea procedurii administrative prealabile care în speță nu este obligatorie, astfel că orice discuție în legătură cu nerespectarea termenelor în care aceasta ar fi trebuit parcursă este lipsită de orice relevanță juridică. Cât privește caracterul „nejustificat” al refuzului Ministerului Transporturilor, acesta rezultă cu evidență în condițiile în care la data promovării acțiunii în justiție de către reclamanta SC A. SA Arad, pârâtul nu și-a executat obligația de întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei de la Ministerul Finanțelor Publice în vedere deschiderii creditelor bugetare aferente plății deconturilor lunare centralizate pentru perioada noiembrie 2012 - septembrie 2013 potrivit dispozițiilor art. 31 din H.G.

nr. 2403/2004. În condițiile în care Ministerul Transporturilor nu a efectuat viramente către operatorul de transport - reclamanta din prezenta cauză, pentru suma de 456.753,45 RON reprezentând 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorii auto de care au beneficiat pensionarii transportați de SC A. SA în perioada noiembrie 2012 - septembrie 2013, consecință directă a neîndeplinirii obligațiilor ce îi incumbau conform prevederilor art. 29 și 31 din H.G. nr. 2403/2004, acest pârât este în culpă procesuală, independent da faptul că, la rândul său, Ministerul Finanțelor Publice nu și-a îndeplinit propriile obligații ce se degajă din prevederile imperative și inderogabile ale H.G. nr. 2403/2004.

Finalmente, pârâtul este cel care are obligația, conform prevederilor art. 32 din H.G. nr. 2403/2004 să plătească operatorilor de transport sumele rezultate din aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, adică 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie de care beneficiază pensionarii transportați de acești operatori și, logic, acesta trebuie obligat de instanța de judecată la plata sumelor în discuție. Având în vedere că Ministerul Transporturilor nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din prevederile cuprinse în capitolul VI al H.G. nr. 2403/2004, în termen, aspect de altfel necontestat de către pârât, corect prima instanță l-a obligat la plata sumelor datorate actualizate cu rata inflației până la data plății efective.

Indiferent că raporturile juridice ce guvernează cauza de față sunt de drept administrativ sau de drept privat, pentru neplata în termen a sumelor datorate, se cuvine ca sumele în discuție să fie acordate luându-se în considerare rata inflației, altfel s-ar ajunge ca operatorul de transport să suporte el însuși, fără a avea vreo culpă, eventuala devalorizare a monedei naționale, deși plata cu întârziere a sumelor datorate este imputabilă autorităților statului, respectiv Ministerul Transporturilor și Ministerul Finanțelor Publice, care nu și-au îndeplinit obligațiile prevăzute în H.G. nr. 2403/2004. Critica privitoare la modul în care instanța de judecată a obligat la pata cheltuielilor de judecată, este nefondată.

Ministerul Transporturilor critică hotărârea recurată pentru motivul că nu a fost obligat și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor cheltuieli. Prin Sentința civilă nr. 157 din 27 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă cererea formulată de acest pârât, având ca obiect completarea sentinței pronunțate în primă instanță în dosarul de față (Sentința civilă nr. 65 din 7 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara) și a fost completată sentința în sensul că a fost obligat și chematul în garanție la plata cheltuielilor de judecată către Ministerul Transporturilor. Prin urmare, critica nu se verifică. În fine, nu este fondată nici critica privitoare la taxa de timbru, deoarece textul legal invocat de către Ministerul Transporturilor în susținerea argumentației sale în această chestiune nu este incident în cauză.

Astfel, pârâtul invocă art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 care prevede că sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile în justiție promovate de autoritățile publice și instituțiile publice enumerate în textul respectiv, or, în speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată de o societate comercială cu capital privat, iar nu de o instituție publică, pe de o parte, iar pe de altă parte obiectul cererii nu îl reprezintă venituri publice și, prin urmare, nu operează scutirea de plată a taxei de timbru. În ceea ce privește recursul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice. În esență, chematul în garanție critică soluția primei instanțe în privința obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu a dat dovadă nici de rea credință și nici de un comportament neglijent, care să determine instanța să-l oblige la plata acestor cheltuieli.

Consideră recurentul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de ar. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu acest minister a pierdut procesul, ci Ministerul Transporturilor, și nu are o culpă procesuală care să fi determinat acest tip de cheltuieli pe care le-a făcut reclamanta. În fine, obligarea la plata cheltuielilor de judecată trebuie să fie prevăzută în dispozitivul hotărârii, iar motivele care au condus la această soluție trebuie, firesc, să se regăsească în considerentele sentinței pronunțate de prima instanță. Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de către chematul în garanție. În cuprinsul Sentinței civile nr. 65 din 7 martie 2014, la fila 7 din această hotărâre, judecătorul fondului a arătat în ce constă culpa procesuală a chematului în garanție, degajată din nerespectarea prevederilor imperative ale art. 32 din H.G.

nr. 2403/2004, în conformitate cu care acest minister trebuia să aprobe finanțarea și deschiderea creditelor bugetare pentru plata către operatorul de transport SC A. SA Arad a sumelor cuvenite acestuia din aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000. Nerespectarea acestor dispoziții legale de către chematul în garanție, alături de neîndeplinirea de către Ministerul Transporturilor a propriilor obligații rezultate din același act normativ, a condus la declanșarea litigiului de față. Cum prima instanță a pronunțat o hotărâre judecătorească împotriva acestui minister, obligându-l să aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare în vederea efectuării plăților, rezultă că această parte litigantă a pierdut procesul, fiind incidente pe deplin în cauză prevederile art. 453 alin. (1) C. proc.

civ. De asemenea, în Sentința civilă nr. 157 din 27 mai 2014, care completează Sentința civilă nr. 65 din 7 martie 2014, ambele ale Curții de Apel Timișoara, se motivează de ce chematul în garanție trebuie să suporte cheltuielile de judecată și să fie obligat în acest sens către pârâtul Ministerul Transporturilor. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sensul arătat se regăsește, de asemenea, în dispozitivul hotărârii primei instanțe. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiile art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâtul Ministerul Transporturilor și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței civile nr. 65 din 7 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva Sentinței civile nr. 157 din 27 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2016. Procesat de GGC - LM