ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1346/2018

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "A." SA a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:

(i) obligarea primului pârât la întocmirea documentației în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizate expediate de reclamantă în perioada martie 2014 - septembrie 2014, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, precum și la plata efectivă a sumei de 290.391,25 RON, la care se va adăuga dobânda legală ce se va calcula începând cu data de 20 a lunii pentru care sunt datorate și până la data plății efective;

(ii) obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare efectuării plății;

(iii) îndeplinirea obligațiilor să se realizeze sub sancțiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligației în termen ce 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța, conform art. 18 alin. (5), corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 70 din 18 martie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei SC A. SA și, în consecință, a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada martie - septembrie 2014, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancțiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

A obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei de 161.761,75 RON, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în perioada martie - septembrie 2014, precum și la plata dobânzii legale cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 17.11.2014 și până la data plății efective, respingând în rest acțiunea față de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

A respins acțiunea reclamantei ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei 350 RON, cheltuieli de judecată.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva Ministerului Finanțelor Publice și a obligat chematul în garanție la alocarea fondurilor necesare și la plata către pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a sumelor cu care acesta a căzut în pretenții în prezenta cauză.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 70 din 18 martie 2015 au declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și pârâtul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

1.3.1. Pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu această autoritate, ca nefondată.

În motivarea recursului, s-a arătat, mai întâi, că recurentul a achitat integral datoria de 204.257,25 RON către SC A. SA, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente lunilor mai- septembrie 2014, rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000, cu modificările și completările ulterioare.

A mai susținut că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția inadmisibilității pentru capătul 2 de cerere, raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor iunie și iulie 2014 invocată de recurent, cu motivarea că acțiunea reclamantei se îndreaptă împotriva unui act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar față de dispozițiile art. 7 alin. (5) nu ar fi obligatorie formularea plângerii prealabile. Neplata de către recurent a sumelor pretinse de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu s-a datorat refuzului nejustificat al recurentului și nici abuzului de putere, ci faptului că acestuia nu i-au fost alocate din bugetul de stat sumele necesare efectuării acestor plăți de către Ministerul Finanțelor Publice.

Prima instanță în mod greșit a obligat recurentul la plata dobânzii legale în baza art. 1535 alin. (1) din C. civ., fără a argumenta aplicarea acestui articol, ceea ce echivalează practic cu o lipsă a motivării soluției.

Obligația de plată a subvențiilor este o obligație de plată asumată de Statul Român, iar nu de Ministerul Transporturilor, ceea ce nu conferă Ministerului calitatea de debitor al obligației, ci doar pe cea de intermediar, context în care nu se justifică concluzia instanței de fond că reclamanta este îndreptățită la plata dobânzii, ca daune-interese.

Obligația de plată care incumbă recurentului este condiționată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume, Ministerul Finanțelor Publice având calitatea de finanțator al pretențiilor deduse judecății, astfel încât nu poate fi reținută culpa ministerului pentru neplata acestor obligații.

Penalitățile acordate reclamantei nu au niciun fundament de drept, între reclamantă și Ministerul Transporturilor nu a fost încheiat niciodată vreun contract care să cuprindă obligații de plată, astfel că nu există nicio normă legală sau convențională care să justifice obligarea recurentului la plata dobânzii legale.

Apoi, deși a reținut în mod corect faptul că obligația de plată a Ministerului Transporturilor nu poate fi realizată decât după alocarea de către Ministerul Finanțelor Publice a fondurilor necesare efectuării plății, în mod contradictoriu obligă recurentul la plata dobânzii legale.

1.3.2. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a solicitat casarea sentinței recurate, și, în rejudecare, constatarea lipsei calității sale procesuale pasive, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție a M.F.P., formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

A invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că sumele necesare plăților solicitate de intimată se asigură din bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, ordonator principal de credite care are atribuții privind efectuarea plăților, și nu din bugetul Ministerului Finanțelor Publice

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, a argumentat, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 - 63 C. proc. civ., respectiv existența unei obligații de garanție sau despăgubire în sarcina recurentului.

Rolul Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește decontarea legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50% constă în aprobarea deschiderilor de credite bugetare, la solicitarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prevederea acestor sume în bugetul propriu al acestuia din urmă fiind o obligație ce revine în exclusivitate acestui minister.

A solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că plata sumelor de bani solicitate de intimată este limitată prin lege la suma creditelor bugetare aprobate prin legile anuale bugetare cu această destinație în bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, în limita creditelor bugetare aprobate.

1.4. Apărarea intimatei-reclamante

1.4.1 Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SA a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de pârâtul Ministerul Transporturilor, în subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat, argumentând, în esență, că în mod corect a fost obligat recurentul la plata dobânzii legale pentru sumele pe care nu le decontase în termen.

1.4.2. A solicitat anularea recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, susținând că motivele invocate de către acesta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

A mai solicitat, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, argumentând că, raportat la dispozițiile Cap. 6 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000, între Ministerul Transporturilor și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice, în baza cărora cererea de chemare în garanție este admisibilă.

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 7 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 12 decembrie 2017, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursurile îndeplinesc condițiile de admisibilitate, a respins excepția nulității recursurilor, invocată de intimata SC A. SA, și, pe cale de consecință, le-a declarat ca fiind admisibile în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a acestora.

2.2. Analiza motivelor de casare invocate

Examinând actele și înscrisurile cauzei, raportat la susținerile părților și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată recursurile nefondate și le va respinge, pentru următoarele considerente.

2.2.1. Referitor la recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice

Criticile recurentului circumscrise motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 nu pot fi primite, în raport cu prevederile art. 60 din C. proc. civ., potrivit cărora poate fi chemată în garanție persoana împotriva căreia se poate îndrepta cel căzut în pretenții.

În sistemul normativ instituit de Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, de H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, autoritățile publice cu atribuții în administrarea și utilizarea fondurilor alocate de la bugetul de stat sunt Ministerul Transporturilor - Direcția Generală Economică și Buget, în ceea ce privește verificarea deconturilor, centralizarea, avizarea, obținerea aprobării finanțării și repartizarea fondurilor obținute de la bugetul de sat și Ministerul Finanțelor Publice, în privința aprobării finanțării și repartizării creditelor bugetare către Ministerul Transporturilor.

Art. 32 din H.G. nr. 2403/2004 prevede că "după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, Direcția generală economică și buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului va efectua viramente către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin bugetul de stat al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului."

Față de acestea, se constată că soluția dată de prima instanță cererii de chemare în garanție reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.2.2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Ministerul Transporturilor (i) Verificând, mai întâi, sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul Ministerul Transporturilor, Curtea constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, în speță fiind respectate exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se, atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Din simpla lecturare a hotărârii recurate, nu poate fi reținută contradictorialitatea considerentelor în sensul invocat de recurent, în ceea ce privește soluția de acordare a dobânzilor. Judecătorul fondului s-a raportat la dispozițiile art. 1.535 alin. (1) din C. civ. și a stabilit culpa recurentului prin prisma dispozițiilor art. 31 și 32 din H.G. nr. 2403/2004, pe când responsabilitatea Ministerului Finanțelor Publice în procedura de decontare a constituit temeiul admiterii cererii de chemare în garanție.

(ii) În continuare, examinând motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzut de 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, mai întâi, că critica recurentului privind modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere este nefondată.

Astfel, obiectul judecății este dat de refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor de soluționare a cererii reclamantei de acordare a contravalorii deconturilor aferente perioadei martie - septembrie 2014 privind prestațiile efectuate în baza cupoanelor pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000.

Refuzul de soluționare a cererii reprezintă act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar într-o astfel de situație plângerea prealabilă sesizării instanței nu este necesară, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din aceeași lege, așa cum a reținut și instanța de fond.

În consecință, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile este neîntemeiată.

(iii) În ceea ce privește fondul acțiunii, criticile recurentului sunt de asemenea neîntemeiate, motivarea primei instanțe fiind suficientă sub acest aspect.

Intimata-reclamantă a prestat activități de transport auto, inclusiv pentru persoane care beneficiază de facilități potrivit Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern. Pentru aceste persoane a întocmit borderourile și situațiile centralizatoare și le-a depus la Ministerul Transporturilor.

Instanța de control judiciar are în vedere prevederile art. 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2004, aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, potrivit cărora, după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor - Direcția Generală Economică și Buget va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare, iar după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, aceeași direcție va efectua viramente către operatorii de transport feroviari, rutieri și navali, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin buget la Ministerul Transporturilor.

Prin urmare, afirmațiile Ministerului Transporturilor referitoare la împrejurarea că are calitatea de intermediar în operațiunile de decontare nu pot fi reținute, în condițiile în care H.G. nr. 2403/2004 stabilește în mod clar procedura de decontare, astfel încât rectificarea bugetară se face la inițiativa Ministerului Transporturilor în calitate de ordonator special de credite, așa cum este prevăzut și reglementat de dispozițiile legale în vigoare.

Așadar, Ministerul Transporturilor are atribuția de a efectua viramentele pentru decontarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 147/2000, acesta fiind titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontare prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 2403/2004.

În condițiile în care Ministerul Transporturilor nu a efectuat viramente către operatorul de transport - reclamanta din prezenta cauză, consecință directă a neîndeplinirii obligațiilor ce îi incumbau conform prevederilor art. 29 și 31 din H.G. nr. 2403/2004, acest pârât este în culpă, independent de faptul că, la rândul său, Ministerul Finanțelor Publice nu și-a îndeplinit propriile obligații ce se degajă din prevederile imperative și inderogabile ale H.G. nr. 2403/2004.

Recurentul este cel care are obligația, conform prevederilor art. 32 din H.G. nr. 2403/2004, să plătească operatorilor de transport sumele rezultate din aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, adică 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie de care beneficiază pensionarii transportați de acești operatori.

Administrația publică nu se poate sustrage de la executarea unor obligații legale prin invocarea lipsei fondurilor deoarece, într-o astfel de situație, dispozițiile legale ar fi lipsite de efect, iar drepturile rezultate din lege ar fi teoretice și iluzorii.

Având în vedere că Ministerul Transporturilor nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din prevederile cuprinse în capitolul VI al H.G. nr. 2403/2004, în termen, în mod corect prima instanță l-a obligat la plata dobânzii legale aferente, începând cu data de 20 a lunii pentru care sumele sunt datorate și până la data achitării efective.

Dobânda acordată reprezintă o sancțiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor - respectiv societatea intimată - care a fost în imposibilitatea de a dispune de sumele respective, ca urmare plății cu întârziere a sumelor datorate, întârziere imputabilă autorităților statului, respectiv Ministerul Transporturilor și Ministerul Finanțelor Publice, care nu și-au îndeplinit obligațiile prevăzute în H.G. nr. 2403/2004. Faptul acest drept rezultă din lege și nu din contract, așa cum susține recurentul, este lipsit de relevanță.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiile art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Ministerul Transporturilor și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 70 din 18 martie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2018.

Procesat de GGC - GV