Decizia nr. 808/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, următoarele: - obligarea pârâtului la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizate și expediate de reclamantă în perioada noiembrie 2013 - februarie 2014, conform prevederilor Legii nr. 147/2000 și H.G. nr. 2403/2004. - obligarea pârâtului la plata sumei de 172.445,50 lei, la care se adaugă dobânda legală și rata inflației, începând cu data de 20 a lunii pentru care sumele sunt datorate și până la data plății efective - îndeplinirea obligațiilor dispuse de instanță să se realizeze sub sancțiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligației în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 6 din 21 ianuarie 2015, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate, întocmite de reclamantă pentru perioada noiembrie 2013 - februarie 2014, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancțiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 172.445,50 lei, precum și la plata dobânzii legale cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 5 iunie 2014 și până la data plății efective. Prin aceeași sentință, a respins în rest acțiunea reclamantei, și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei 350 lei cheltuieli de judecată. De asemenea, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva Ministerului Finanțelor Publice și a obligat chematul în garanție la alocarea fondurilor necesare și la plata către pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a sumelor cu care acesta a căzut în pretenții în prezenta cauză.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. 3.1. În motivarea căii de atac, pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: - a achitat datoria de 172.446,50 lei, către intimata-reclamantă; - în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2015, instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția inadmisibilității pentru capătul 2 de cerere al acțiunii raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor noiembrie 2013 - ianuarie 2014; - în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Transporturilor la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse de reclamantă în baza art. 1535 C. civ., întrucât obligația de plată a subvențiilor este o obligație asumată de Statul Român iar nu de Ministerul Transporturilor, acest aspect fiind reținut în mod corect și de instanța de fond prin sentință. Faptul că aceste sume de bani se achită de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor nu conferă ministerului calitatea de debitor al acestei obligații, ci doar calitatea de intermediar, ceea ce nu poate justifica concluzia instanței de fond că reclamanta este îndreptățită la plata dobânzii sub formă de daune interese care i se cuvin fără justificarea vreunei pagube de către debitor, în conformitate cu dispozițiile art. 1535 C. civ. 3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, rejudecându-se cauza, în principal, constatarea lipsei calității procesuale pasive a sa și respingerea, ca inadmisibilă și neîntemeiată, a chemării sale în garanție. În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat, în esență, că sumele se asigură din bugetul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și nu al Ministerului Finanțelor Publice, care nu poate face niciun fel de plăți pentru acoperirea unor astfel de cheltuieli ale ordonatorului de credite Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă, SC A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, legalitatea soluției pronunțate de prima instanță.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 16 iunie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 20 octombrie 2016. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor II.1 Recursul declarat de Ministerul Transporturilor Înalta Curte apreciază drept fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. din perspectiva îndeplinirii de către recurentul menționat a obligației de plată a sumei de 172.445,50 lei, reprezentând contravaloarea deconturilor solicitate de reclamantă în temeiul Legii nr. 147/2000, aferente perioadei noiembrie 2013 - februarie 2014. Astfel, după cum rezultă din adresa nr. 4.266 din 04 februarie 2015 și din ordinele de plată atașate, suma menționată a fost achitată reclamantei în două tranșe, la datele de 20 noiembrie 2014 și 17 decembrie 2014, deci anterior pronunțării sentinței atacate. Ca urmare, atâta timp cât Ministerul Transporturilor și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de normele de aplicare a legii menționate, nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al acestei autorități de a soluționa o cerere în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, atâta timp cât cererea era rămasă fără obiect la data pronunțării sentinței recurate. Cât privește celelalte critici, Înalta Curte le apreciază drept neîntemeiate. Astfel, nu este fondată critica prin care se susține că acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă pentru sumele aferente perioadei noiembrie 2013 - ianuarie 2014, ca efect al formulării tardive a plângerii prealabile pentru perioada menționată. Înalta Curte are în vedere că obiectul acțiunii deduse judecății nu îl constituie anularea unui act administrativ, ci obligarea autorității publice pârâte să efectueze operațiunile administrative prevăzute de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, ca efect al pretinsului refuz nejustificat al acesteia de a se conforma dispozițiilor menționate. Or, potrivit art. 7 alin. (5) raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul acțiunilor în contencios administrativ întemeiate pe refuzul nejustificat de a soluționa o cerere. Nu este întemeiată nici susținerea recurentului pârât privind greșita sa obligare la plata dobânzii legale, atâta timp cât îi revine obligația de efectuare a viramentelor către operatorii de transport, conform art. 32 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, iar dispozițiile art. 1535 alin. (1) din Noul C. civ. (dreptul comun aplicabil daunelor moratorii în cazul obligațiilor bănești) nu condiționează obligația de plată a dobânzilor de existența unei culpe a debitorului, neexistând nici dispoziții legale în sensul că obligația de efectuare a viramentelor mai sus menționată nu ar fi purtătoare de dobânzi. II.2 Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara. Înalta Curte apreciază drept fondate criticile acestui recurent în privința soluției date cererii de chemare în garanție, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Astfel, prin Decizia nr. 10/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul competent să soluționeze recursul în interesul legii s-a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 60 C. proc. civ. raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 și art. 1 - 4 din O.G. nr. 22/2002, că cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de Legea nr. 315/2006 privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege. În opinia Înaltei Curți, argumentele ce au fundamentat această decizie sunt aplicabile mutatis mutandis și în speță dedusă judecății, urmând a fi expuse în cele ce urmează. Instituția cererii de chemare în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire și poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convențional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părți, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire. În speță însă, pretențiile solicitate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, dat fiind că între Ministerul Transporturilor (chemat în judecată pentru plata sumelor de bani reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de reclamantă) și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, neexistând nicio obligație de garanție sau de despăgubire în procedura de decontare a contravalorii reducerilor acordate pensionarilor pentru transportul intern, prevăzute în Legea nr. 147/2000. Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia. Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are obligația legală de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat, obligație ce se aduce la îndeplinire prin intermediul atribuțiilor prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002 și respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6 - 8, 11 și 13 din H.G. nr. 34/2009. În consecință, din interpretarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1 - 4 din O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că acestea nu pot reprezenta temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine Ministerului Finanțelor Publice în cazul unor obligații de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice. În concluzie, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 72 alin. (1) C. proc. civ. Față de aceste considerente și văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (2) Noul C. proc. civ., recursurile vor fi admise, va fi casată în parte sentința atacată și vor fi respinse ca rămase fără obiect capetele de cerere privind obligarea Ministerului Transporturilor la întocmirea documentației și la plata sumei de 172.445, 50 lei către intimata-reclamantă; de asemenea, va fi respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de Ministerul Transporturilor. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.