ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6/2021

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat in judecata pe pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, solicitând: anularea Deciziei nr. 808/16.06.2017 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate, formată din imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 49 mp, situat în municipiul București, strada x nr. 1, sector 3; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1013 din 7 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1013 din 7 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă a invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - caz de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că, prin contestația formulata, a solicitat anularea Deciziei nr. 308/16.06.2017, în raport de împrejurarea că, prin aceasta, intimata-pârâtă a dispus, pe de o parte, i) respingerea cererii de retrocedare motivat de faptul ca aceasta a fost demolată, iar pe de altă parte, (ii) în opinia acesteia, propunerea acordării de măsuri compensatorii nu ar fi posibilă față de prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, potrivit căruia construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

În motivarea actului administrativ contestat, intimata admite, pe de o parte, că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către Statul Roman în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999, iar, pe de altă parte, se arată în mod expres că acesta a fost preluat de la "solicitantă", respectiv de la A..

În raport de apărările formulate de către partea adversă, prima instanța a înțeles să reanalizeze dovada calității reclamantei de proprietar asupra imobilului solicitat, cât și preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, cu încălcarea principiului disponibilității, prevăzut expres de C. proc. civ., recurenta invocând încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.,precum și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului.

Așadar, deși Comisia Specială de retrocedare a tranșat această chestiune, prima instanță, reținând argumentele părții adverse din cuprinsul întâmpinării, a înțeles să se pronunțe și asupra dovezii calității de proprietar a reclamantei asupra imobilului solicitat și preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, deși această chestiune a fost tranșată în procedura administrativă.

Partea adversă, neavând calitatea de reclamantă, putea invoca apărările pe care le aprecia necesare în cuprinsul întâmpinării, însă nicidecum nu s-ar putea susține că era îndreptățită să revină asupra propriei poziții, în sensul de a arăta că, în realitate, nici nu ar fi fost proprietara imobilului preluat abuziv, situat în București.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că soluția instanței de fond de respingere a contestației a avut la bază, în principal, calificarea (interpretarea eronată dată de intimata-pârâtă obiectului cererii de retrocedare, care a apreciat în mod restrictiv, nelegal și netemeinic, faptul că cererea are ca obiect numai imobilul construcție, având destinația de locuință, în prezent demolată, nu și terenul aferent construcției, așa cum a solicitat.

Or, reclamanta nu avea niciun motiv să își limiteze cererea la construcția cu destinație de locuință, fără a solicita și restituirea terenului, interpretarea restrânsă a obiectului cererii fiind în mod limpede lipsită de sens.

De altfel, prin cererea de retrocedare a arătat că a solicitat în principal restituirea în natura a imobilului și doar în subsidiar acordarea de măsuri compensatorii.

Or, interpretarea restrânsă propusă de intimata-pârâtă este contrară regulii de logică juridică potrivit căreia actele trebuie interpretate în sensul în care acestea ar produce un efect și ar avea un sens, iar nu în cel în care nu ar avea niciunul.

În măsura în care intimata ar fi avut într-adevăr vreun dubiu cu privire la obiectul cererii, care potrivit interpretării sale ar fi unul absurd, prin prisma rolului acestei instituții, dar și a bunei-credințe, se impunea în mod evident clarificarea acestui aspect, prin solicitarea de lămuriri.

Or, intimata-pârâtă nu a solicitat nicio precizare cu privire la obiectul cererii de retrocedare, preferând, dimpotrivă, o abordare limitată, formală și cu totul lipsită de sens, în dezacord vădit cu rolul acesteia, așa cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999, înțelegând să adopte astfel o hotărâre nelegală.

Referitor la dovada calității de proprietar a Comunității Evreilor din România, în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1993, în mod nelegal a reținut prima instanță, din analiza coroborată a înscrisurilor administrate, că reclamanta nu ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Mun. București.

Referitor la teren, în mod cu totul eronat, a reținut instanța de fond că acesta nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, ci că ar fi trecut din patrimoniul fostului proprietar, B. în proprietatea statului, în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, chiar de la momentul decesului numitei B..

În raport de această motivare, a reținut prima instanță că, inclusiv în situația în care s-ar aprecia că cererea ar fi vizat și terenul, tot nu ar fi fost îndreptățită la restituire sau despăgubiri în temeiul O.U.G. nr. 83/1969, întrucât transferul realizat în anul 1975 de la defuncta-testatoare către Federația Comunităților Evreiești nu ar fi privit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 49 mp, ci doar un drept de folosință.

Așa fiind, instanța de fond a reținut că reclamanta nu putea revendica imobilul decât în nume propriu, de proprietar, adică numai dacă ar fi dovedit că ar fi avut la un moment dat proprietatea terenului, nefiind făcută, în opinia instanței, vreo dovadă în acest sens.

Ori, prin Decizia contestată, s-a reținut în mod expres ca imobilul a fost preluat de la solicitantă, respectiv de la recurentă, iar această soluție nu a fost contestată.

Depășind limitele învestirii sale și raportându-se strict la apărările părții adverse, care a revenit asupra propriei poziții, în mod nepermis, aprecierea primei instanțe asupra dovezii calității de proprietar este nelegală.

Trecând peste aceste argumente, din înscrisurile depuse la dosarul de retrocedare, precum și la dosarul instanței de fond, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul solicitat, compus din teren și construcție, a aparținut Federației Comunităților Evreiești din România, în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999.

Urmare a dezbaterii succesiunii deschise în urma decesului numitei B., a fost eliberat Certificatul de moștenitor nr. x/13.10.1975, emis de către Notariatul de Stat al Sectorului 4, București, "în care este menționat moștenitorul testamentar Comunitatea Evreilor din București căreia în calitate de legatară conform testamentului îi revine întreaga masă succesorală".

Potrivit Certificatului de moștenitor nr. x/13.10.1975, masa succesorala rămasă de pe urma defunctei B. era formată din cota indiviza de 1/3 din imobilul situat în București, str. x, compus din construcție cu doua camere și dependințe, având teren aferent de 49,24 mp.

Ulterior, imobilul sus-menționat, compus din construcție și terenul aferent, a trecut abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului de expropriere nr. x emis de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România în vederea demolării și sistematizării zonei și a edificării de blocuri de locuințe.

În ceea ce privește incidența Legii nr. 58/1974, acest act normativ contravenea art. 36 alin. (1) din Constituția din 1965 care garanta proprietatea privată.

În ce privește prevederile Legii nr. 213/1998, ce reglementează posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, aceste dispoziții nu sunt aplicabile, în cauza dedusă judecații fiind aplicabile prevederile speciale ale O.U.G. nr. 83/1999, în temeiul căreia a și fost formulată cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004.

Prin urmare, în mod greșit a reținut instanța de fond că terenul aferent construcției situate în Mun. București, str. x, în suprafață de 49 m.p. a urmat regimul art. 30 din Legea nr. 58/1974, arătând ca a fost preluat de stat direct din patrimoniul fostului proprietar, B..

Referitor la construcție, în mod greșit prima instanța a reținut ca nu s-ar fi referit și la împrejurarea că imobilele demolate sunt excluse de la aplicarea O.U.G. nr. 83/1999; dimpotrivă, contestația formulată, după cum rezultă inclusiv din petitul acțiunii, privește inclusiv această critică.

O.U.G. nr. 83/1999 este un act normativ cu caracter reparator având ca obiect de reglementare masurile reparatorii menite să compenseze prejudiciile suferite de persoanele îndreptățite, minoritățile din România, prin preluarea abuziva a unor imobile proprietatea acestora de către Statul Roman în perioada 1945-1990.

În ceea ce privește construcțiile preluate abuziv din proprietatea minorităților și care, ulterior, au fost demolate, sunt incidente următoarele dispoziții legale: art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 (aplicabile conform art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999).

Pentru a determina care sunt măsurile reparatorii și în ce condiții se acordă acestea pentru construcțiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase și care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează toate aceste aspecte.

În raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, mai exact în raport de momentul intrării în vigoare a unor astfel de acte normative, dar și în funcție de obiectul lor de reglementare și de conținutul lor specific, instanța de judecată este rugată să constate că în ceea ce privește categoria de construcții în discuție, legea specială este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., prin faptul că a prima instanța a înțeles să reanalizeze dovada calității reclamantei de proprietar asupra imobilului solicitat, cât și preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, în condițiile în care această chestiune a fost tranșată în procedura administrativă, Înalta Curte reține că nu este întemeiată.

În raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat dispozițiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Principiul prevăzut de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. este dezvoltat de prevederile art. 397 alin. (1) din cod, potrivit căruia instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Așadar, în baza principiilor enunțate anterior, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția respectării și aplicării principiului disponibilității.

În cauză, cadrul procesual a fost stabilit de reclamantă, care a indicat în mod expres care îi sunt pretențiile și motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează acestea.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate, formată din imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 49 mp, situat în municipiul București, strada x nr. 1.

Având obligația să analizeze pretențiile deduse judecății în modalitatea în care acestea au fost formulate, instanța de fond, după ce în principal a analizat și a constatat legalitatea Deciziei nr. 808/2017, a făcut aprecieri, în subsidiar, pentru situația în care s-ar aprecia că cererea reclamantei ar fi vizat și terenul, și asupra calității de persoană îndreptățită la retrocedare sau despăgubiri.

Prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Din interpretarea dispoziției normative anterior enunțate rezultă în mod indubitabil faptul că recurenta trebuia să aibă calitatea de proprietar al imobilului teren la data preluării acestuia în proprietatea statului. Doar în această situație, s-ar fi putut discuta caracterul abuziv al preluării. Or, în speța de față, imobilul teren a trecut în proprietatea Statului român în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în care se prevedea că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcții al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilite potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

Prin urmare, în mod corect prima instanță a concluzionat în sensul că Federația Comunităților Evreiești nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999.

De asemenea, în ceea ce privește susținerile reclamantei referitoare la faptul că preluarea prevăzută de Legea nr. 58/1974 ar fi una cu titlu nevalabil, invocând aplicabilitatea art. 6 din Legea nr. 213/1998, corect a reținut instanța de fond că acțiunea de față nu este o acțiune în revendicare, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 213/1998, ci prevederile speciale ale O.U.G. nr. 83/1999 în temeiul căreia a și fost formulată cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu există o încălcare a principiului disponibilității, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.

Înalta Curte nu poate reține nici incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 808/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 a imobilului care a avut destinația de locuință, situat în Municipiul București.

Pentru a respinge cererea de retrocedare, Comisia a constatat că imobilul locuință a fost demolat și că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Prima instanță a confirmat legalitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, soluție împărtășită de instanța de control judiciar.

Înalta Curte găsește neîntemeiate criticile recurentei cu privire la interpretarea eronată de către prima instanță a obiectului cererii de retrocedare formulate.

Prin cererea de retrocedare - dosarul de fond, A. a solicitat restituirea imobilului, fostă proprietate comunitară evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român, situat Municipiul București, str. x, indicând la tipul imobilului - Imobil (locuință).

Deci, obiectul cererii a fost cât se poate de clar, imobil-locuință, și nu terenul aferent construcției.

Înalta Curte apreciază că termenul de locuință în niciun caz nu poate fi asociat imobilelor-terenuri, ci imobilelor-construcții.

De asemenea, în cuprinsul cererii de retrocedare nu s-a făcut referire la faptul că se solicită imobilul compus din clădire și teren.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a precizat, cel puțin, suprafața terenului aferent, după cum a înțeles să indice prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a precizat că solicită obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare să propună acordarea de măsuri compensatorii în echivalent pentru fosta proprietate, formată din imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 49 mp .

Prin urmare, în mod temeinic și legal cererea de retrocedare a fost soluționată în raport cu obiectul acesteia, recurenta-reclamantă solicitând în mod evident restituirea imobilului locuință. Acordarea beneficiului legii și pentru terenul aferent construcției ar duce la o extindere tardivă a obiectului cererii de retrocedare.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, "Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (…)"

Relevante, în ceea ce privește construcțiile demolate, sunt și dispozițiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România: "Nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate."

Așadar, acestea sunt dispozițiile normative care au condus în mod corect la respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcție care a fost preluat abuziv, dar care a fost demolat.

Recurenta-reclamantă a mai invocat faptul că O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri ca măsuri reparatorii pentru construcțiile demolate și că dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri există, măsurile reparatorii prin echivalent urmând a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, ci potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în opinia sa, legea specială la care fac trimitere dispozițiile invocate este Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată eronată interpretarea recurentei-reclamante, având în vedere că art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 prevede cu claritate că sfera de aplicare a acesteia privește construcțiile existente în natură, fiind excluse construcțiile demolate, aspect întărit și de pct. 3 din normele metodologice, corespunzătoare articolului menționat.

Referitor la caracterul Legii nr. 10/2001 de lege specială, Înalta Curte reține că art. 8 alin. (3) din lege prevede următoarele:

"(3) Regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat este reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată."

Deci, nu se poate reține că Legea nr. 10/2001 ar fi legea specială, de vreme ce aceasta precizează expres situația particulară a imobilelor care au aparținut minorităților naționale din România, al căror regim juridic este reglementat de O.U.G. nr. 83/1999, act normativ care constituie, astfel, lege specială în materie.

De altfel, Înalta Curte reține că această problemă, a caracterului Legii nr. 10/2001 de lege generală în materia actelor normative cu caracter reparator, a fost lămurită și prin Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (9) și art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, precum și art. 1202 din C. civ. din 1864 și art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României Parte I nr. 72/2016.

Similar situației de față, instanța de contencios constituțional a constatat că,

"(...) Prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precizează în mod expres că regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase, preluate de stat, este reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, instituind astfel caracterul de "lex generali" al Legii nr. 10/2001, față de acest act normativ cu caracter special.".

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1013 din 7 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.