ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1670/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, anularea Deciziei nr. 1199/28.02.2020 emisă de pârât și, în principal, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul situat în București, str. x - 11 (actual 5 - 7), corespondent cu str. x, fostă proprietate evreiască preluată abuziv de către statul român și restituirea în natură a acestui imobil, iar, în subsidiar, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură, a solicitat constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul anterior menționat și acordarea despăgubirilor pentru acesta.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1611 din 9 noiembrie 2021, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România, a anulat decizia nr. 1199/28.02.2020 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a obligat pârâta să emită o decizie prin care să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din București str. x, 11 corespondent cu str. x, cu adresa actuală str. x, 7 corespondent cu str. x și să dispună restituirea către reclamantă a acestui imobil, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.916,66 RON cu titlul de cheltuieli de judecată (din care 6.916,66 RON reprezentând onorariu avocat si 3.000 RON onorariu provizoriu expert) și a majorat onorariul expertului cu suma de 2.000 RON, onorariul expertului urmând a fi achitat de reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1-3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Normele metodologice corespunzătoare art. 4 din ordonanță. Potrivit alin. (4) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, în toate cazurile, cererile de restituire a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se depun în termenul util stabilit de comisie. Astfel, schimbarea destinației unui imobil presupune schimbarea obiectului cererii de retrocedare și, drept urmare, în mod corect a apreciat Comisia specială de retrocedare că pentru astfel de precizări ca cele comunicate prin adresa nr. x/25.02.2014 era necesară întocmirea, la momentul potrivit, a unei noi cereri. În opinia recurentei, în mod greșit a înțeles instanța de fond obligația Comisiei speciale de retrocedare de a analiza documentația aflată la dosarul aferent cererii nr. x/27.09.2004, întrucât această obligație nu presupune reconstituirea vechiului amplasament al imobilului solicitat, în baza unor planuri de situație, întrucât este necesar avizul unui expert autorizat de A.N.C.P.I. și drept urmare, nefiind investită în acest sens, Comisia specială de retrocedare nu poate întocmi astfel de rapoarte și nici nu poate face aprecieri asupra amplasamentelor imobilelor solicitate de către minoritățile naționale, în lipsa unor înscrisuri doveditoare, emise de experți și de instituțiile statul român. Decizia este corect motivată, argumentele care stau la baza respingerii cererii fiind invocate în tot cuprinsul acesteia și, totodată, niciun alt motiv de respingere nu a fost formulat în cadrul întâmpinării. Comisia specială de retrocedare s-a pronunțat asupra cererii inițiale, ca urmare a analizării cererii nr. x/27.09.2004. Reclamanta a încercat, în mod nepermis, să schimbe obiectul cererii inițiale și, drept urmare, în mod corect a constatat Comisia specială de retrocedare lipsa de la dosar a unor înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, dovada preluării abuzive a acestuia de la solicitantă, de către statul român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999, republicată, precum și lipsa notelor de reconstituire solicitate. Astfel, primul motiv de respingere este lipsa dovezii dreptului de proprietate, cel de-al doilea este lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, de la solicitantă, de către statul român, în perioada de referință a legii, respectiv 06.09.1940-22.12.1989, iar cel de-al treilea vine în completare, subliniind faptul că, nu numai că nu a depus înscrisurile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, dar nu a depus nici notele de reconstituire a vechiului amplasament. Imobilul în cauză, Sinagoga "B.", a fost solicitat și prin cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003, depusă în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, respinsă de către Comisia specială, prin Decizia nr. 5521/21.04.2016. Decizia a fost contestată, cauza formând obiectul dosarului nr. x/2016, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 4198/22.12.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1887/19.05.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea C.S.R la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicită respingerea sau, în cazul în care instanța va trece peste această solicitarea, să procedeze la diminuarea acestora. Astfel fiind, recurenta solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată și să se constate că nu se poate reține existența unui prejudiciu și cu atât mai mult o faptă ilicită a acesteia, săvârșită cu vinovăție și, în consecință, respingerea cererii privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 27.04.2004, A. s-a adresat pârâtei în baza O.U.G. nr. 83/1999 cu cererea de restituire a imobilului fostă proprietate evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român situată în București, adresa anterioară zona Hala Unirii - str. x în apropiere de C. și adresa actuală zona Hala Unirii -str. x în apropiere de C.. Cererea precizează tipul imobilului ca fiind sinagogă, și, de asemenea, conține precizarea "B.". Ulterior, A. a înregistrat la pârâtă sub nr. x/25.02.2014, referitor la cererea de retrocedare nr. x/27.04.2004, înscrisuri doveditoare, însoțite de precizarea potrivit căreia "obiectul solicitării îl reprezintă imobilul D. și E. situat în București, str. x, fosta Sf. Vineri nr. 9-11, atât la momentul constituirii (anul 1927), cât și în perioada persecuțiilor rasiale împotriva comunității evreiești." Prin Decizia nr. 1199 din 28.02.2020 Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România a respins cererea de retrocedare nr. x/27.04.2004 formulată de reclamantă motivat de faptul că "solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada proprietății asupra imobilului, acte din care să reiasă dovada preluării abuzive a acestuia în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999, respectiv în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, și nici note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat." Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, aceasta fiind admisă, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei contestate este temeinică și legală, fundamentată atât pe prevederile legale incidente cât și pe probele administrate în cauză. Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că indicațiile din cererea inițială și cererea precizatoare nu se exclud, ci dimpotrivă se completează, prima se referă la unul dintre scopurile în care imobilul a fost folosit, respectiv acela de sinagogă, fiind indicat numele conducătorului spiritual al acesteia, respectiv rabinul B., iar cea de-a doua la proprietarul imobilului, care a fost D. si E., așa cum rezultă din actele de proprietate depuse. De asemenea, temeinic s-a reținut faptul că unul dintre scopurile menționate în Statutul D. și E. era și acela de "instrucțiune" a persoanelor de rit mozaic, aceasta confirmând faptul că o parte din imobil avea destinația de sinagogă, astfel cum rezultă și din declarația martorului audiat în cauză, care a arătat că în perioada interbelică în imobilul din str. x exista o sinagogă, cunoscută sub numele rabinului, respectiv B.. Astfel fiind, în mod corect a reținut prima instanță că, prin cererea de retrocedare s-a indicat adresa imobilului - incompletă întrucât nu avea suficiente informații la acel moment - iar prin precizările din cuprinsul Adresei nr. x/25.02.2014, s-au complinit lipsurile din cererea de retrocedare și, în raport de informațiile dobândite de la autorități, ulterior formulării cererii, a indicat adresa completă, respectiv București, str. x, corespondent cu str. x. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că, în cauză, Comisia Specială de Retrocedare ar fi trebuit să aibă în vedere toate aspectele referitoare la adresa imobilului și nu la denumirea sa, și să analizeze temeinicia cererii prin raportare la locul situării imobilului și nu prin raportare la denumirea acestuia. Prin urmare, în mod temeinic a reținut prima instanța nelegalitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare din perspectiva interpretării greșite date de către aceasta obiectului cererii de retrocedare, în condițiile în care, pe de o parte, prin Adresa nr. x/25.02.2014 nu s-a solicitat un alt imobil decât cel indicat inițial prin cerere, ci doar s-a indicat adresa exactă și completă a acestuia, iar pe de altă parte, recurenta s-a raportat în mod greșit la o mențiune cu totul nerelevantă din cererea de retrocedare, respectiv denumirea imobilului, și a ignorat singurul element de identificare ce putea fi avut în vedere, respectiv adresa acestuia. Astfel, în ceea ce privește privește dreptul de proprietate asupra imobilului, în mod corect a reținut prima instanță că acesta a aparținut "D. și E.", intrând în patrimoniul acestei entități încă de la data înființării, ca și aport în natură al membrilor fondatori care, la rândul lor, au dobândit dreptul de proprietate în baza Ordonanței de adjudecare nr. 7271/1910. Ulterior, în baza Procesului-verbal din data de 29.11.1944 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, dreptul de proprietate al "D. si E." asupra imobilului din str. x - 11, corespondent în str. x a fost înscris în Cartea funciară. Preluarea imobilului, a fost una abuzivă și s-a realizat în baza Deciziei nr. 218/16.02.1960, emisă în aplicarea Decretului nr. 92/1950, imobilul regăsindu-se la pozițiile 46, 47 si 53 din Anexa la această Decizie. Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că la dosarul de retrocedare existau înscrisuri doveditoare din perspectiva amplasamentului si situației juridice a imobilului, respectiv planuri topografice pe care este evidențiat imobilul solicitat, adrese comunicate de autoritățile publice referitoare la situația juridica a imobilului, adrese comunicate de autoritățile publice referitoare la istoricul de număr poștal al imobilului. Pe de altă parte, în fața primei instanțe a fost administrată proba cu expertiza topo cadastrală, care a identificat imobilul, inclusiv din perspectiva amplasamentului acestuia. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că datorită faptului că acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, a avut ca obiect un alt act administrativ, cu totul diferit de cel din prezenta cauză, precum si faptul că acel litigiu s-a purtat cu o altă autoritate publică, diferită de cea din litigiul de față, iar aspectele puse în discuție au fost, desigur, diferite, soluția dispusă de instanțele judecătorești în dosarul nr. x/2016 nu prezintă vreo relevanță în prezenta cauză. Prin urmare, instanța de fond temeinic și legal reținând că reclamanta a probat că imobilul din București str. x, 11 corespondent cu str. x, cu adresa actuală str. x, 7 corespondent cu str. x, compus din terenul identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică realizat de expertul tehnic judiciar F., și două construcții, o construcție situată la adresa din str. x, având S+P+4E+M, și cealaltă construcție situată la adresa din str. x, având S+P+2Et+M, a fost proprietatea D. și E. și a fost preluată în mod abuziv de statul român, în baza Decretului nr. 92/1950, pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1, 2, 3 din O.U.G. nr. 83/1999 pentru a fi restituit imobilul către reclamanta A., a anulat decizia nr. 1199/28.02.2020 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România și a obligat pârâta să emită o decizie prin care să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din București str. x, 11 corespondent cu str. x, cu adresa actuală str. x, 7 corespondent cu str. x și să dispună restituirea către reclamantă a acestui imobil. În ceea ce privește motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitată de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunțate, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată acordate unei părți de către instanța de fond. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată sumă de 6.581,37 către intimata-reclamantă

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.