ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2689/2021

Ședința publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România contestație împotriva Deciziei nr. 807/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să i se constate calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din București, str. x, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea 165/2013, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1270 din 19 martie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că prima instanță nu a înțeles să analizeze niciunul dintre motivele invocate, mulțumindu-se să rețină doar faptul că terenul nu s-a aflat niciodată în proprietatea reclamantei, întrucât a trecut direct în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 53/1974.

Or, criticile vizau tocmai aceasta împrejurare, respectiv că terenul nu a trecut în proprietatea statului, ci a fost dobândit de către Federație conform manifestării exprese de voință a testatoarei B..

În opinia recurentei, în speță, lipsesc cu desăvârșire motivele pentru care prima instanță a înțeles să înlăture criticile referitoare la împrejurarea că terenul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul statului, dimpotrivă, a intrat în patrimoniul Federației Comunităților Evreiești din România conform intenției exprese a testatoarei B..

Sub acest aspect, respingând cererea de acordare de despăgubiri, prima instanță a încălcat și dispozițiile art. 1 art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999.

Se mai susține că, în mod cu totul eronat, a reținut instanța de fond că acest teren nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, acesta trecând direct din patrimoniul fostului proprietar, B., în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Această concluzie a primei instanțe este vădit nelegală, terenul neintrând niciodată în patrimoniul statului în condițiile în care preluarea în baza Legii nr. 58/1974 a fost făcută fără titlu valabil.

Recurenta consideră că Legea nr. 58/1974 contravenea art. 36 alin. (1) din Constituția din 1965, care garanta proprietatea privată. Totodată, acest act normativ nesocotea și dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului din decembrie 1948, care la art. 17 alin. (1) și (2) prevedea că nici o persoană nu poate fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa.

Prin urmare, fiind nesocotite prevederile actelor normative interne cât și internaționale, preluarea terenurilor de către stat în baza dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost, în mod evident, făcută fără titlu valabil, astfel încât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul statului.

În acest context, concluzia primei instanțe în sensul că terenul a trecut direct în patrimoniul statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, este vădit nelegală și se impune a fi cenzurată de către instanța de recurs.

În ceea ce privește calitatea de proprietar a Federației Comunităților Evreiești din România, recurenta precizează că imobilul în litigiu a făcut obiectul testamentului încheiat la data de 3108.1970, voința defunctei B. fiind aceea de a transmite prin succesiune testamentară, întreg imobilul -teren și construcție.

Față de cuprinsul lipsit de echivoc al testamentului, este evident că voința reală a părților a fost în sensul transmiterii dreptului de proprietate atât asupra construcției, cât și asupra terenului aferent acesteia.

Or, din cuprinsul testamentului încheiat la data de 31.08.1970, rezultă, fără putință de tăgadă, intenția testatoarei B. de a transmite Federației Comunităților Evreiești din România întreaga sa avere, instituind-o legatar universal.

Prin urmare, contrar celor reținute de către prima instanță, Federația Comunităților Evreiești din România a dobândit în proprietate inclusiv terenul din București, str. x, îndreptățirea A. la măsuri reparatorii pentru acesta fiind în realitate dovedită.

În raport de aceasta împrejurare, rezultă că, în speță, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, acestea având caracter de complinire în raport cu prevederile O.U.G. nr. 83/1999 ca și act normativ reparator anterior, prevederi care tind să înlăture de la restituire/măsuri reparatorii în echivalent terenurile preluate de stat în baza dispozițiilor Legii nr. 58/1974.

Referitor la construcția veche, existentă pe teren la momentul preluării abuzive și ulterior demolată, recurenta arată că sub acest aspect, în mod greșit prima instanță a reținut că imobilele demolate sunt excluse de la aplicarea O.U.G. nr. 83/1999 și a respins contestația pe acest considerent.

O.U.G. nr. 83/1399 este un act normativ cu caracter reparator, având ca obiect de reglementare măsurile reparatorii menite să compenseze prejudiciile suferite de persoanele îndreptățite, minoritățile naționale din România, prin preluarea abuzivă a unor imobile proprietatea acestora de către Statul Roman în perioada 1945-1990

Pentru a determina care sunt măsurile reparatorii și în ce condiții se acordă acestea pentru construcțiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase și care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează toate aceste aspecte.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși este invocat, acest motiv de recurs nu este însoțit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerința imperativă a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-reclamantă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurentă cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor recurentei doar o aparență de motivare, însă nu este un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 87/16.06.2017 emisă de către Comisia Specială de Retrocedare, a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004, formulată de către reclamanta A. cu privire la retrocedarea imobilului locuință situat în Municipiul București, fosta str. x, aceasta nefiind posibilă întrucât respectiva construcție a fost demolată.

Recurenta-reclamantă invocă în mod netemeinic ca motiv de recurs încălcarea de către instanță a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, în sensul că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că terenul nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, acesta trecând direct din patrimoniul fostului proprietar, B., în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 și că imobilele demolate sunt excluse de la aplicarea O.U.G. nr. 83/1999.

Înalta Curte constată că imobilul (construcție și teren) a făcut obiectul unui testament olograf, lăsat de către o persoană fizică în favoarea Federației Comunităților Evreiești în anul 1975.

Dezbaterea succesiunii rămase de pe urma respectivei persoane fizice s-a făcut la data de 21 noiembrie 1977, în Certificatul de moștenitor nr. x/1977, emis de către Notariatul de Stat local al sectorului 3, București, fiind reținut că Federației Comunităților Evreiești (Mozaice) în calitate de legatară universală îi revine construcția, situată în București, str. x, mai puțin terenul pe care se află acestă construcție. Suprafața de teren de 200 m.p. aferentă construcției a trecut în proprietatea Statului Român conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Prin urmare, terenul a trecut direct din proprietatea doamnei B. în proprietatea statului, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din Legea nr. 58/1974.

Federația Comunităților Evreiești a dobândit, în calitate de moștenitor testamentar, dreptul de proprietate numai în ceea ce privește construcția existentă pe terenul situat în București, str. x.

Terenul, care face obiectul acțiunii, aferent construcției moștenite prin testament de reclamantă, a trecut direct în proprietatea statului la momentul deschiderii moștenirii de pe urma defunctei B..

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condițiile esențiale pentru ca restituirea imobilului să devină posibilă în contextul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și anume aceea ca respectivul imobil să se fi aflat în proprietatea cultului religios, la momentul preluării abuzive.

Instanța de fond reține, în mod temeinic, împrejurarea că terenul aferent construcției situate în București, str. x, în suprafață de 190 m.p., a urmat regimul art. 30 din Legea nr. 58/J974, aspect, de altfel, menționat în certificatul de moștenitor nr. x/1977 din 21.11:1977, prin care reclamantei i s-a confirmat calitatea de proprietar numai asupra construcției, menționându-se că terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar C..

Totodată, instanța de fond în mod temeinic și legal a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 alin: (1) clin O.U.G, nr. 83/1999 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, comunitățile minorităților naționale care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

De asemenea, în mod corect, s-a reținut că sunt lipsite de relevanță susținerile reclamantei referitoare la caracterul abuziv al preluării, cât timp reclamanta nu a avut niciodată calitatea de proprietar al terenului, aceasta fiind premisa aplicării prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999.

Recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare de către instanță a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în sensul că în măsura în care acest act normativ nu reglementează posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru clădiri demolate, devin aplicabile, în completare, dispozițiile legii speciale, care în speța de față sunt dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, O.U.G. nr. 83/1999, ca act normativ special în domeniul retrocedării imobilelor, a fost adoptată de legiuitor tocmai pentru a crea cadrul legal necesar restituirii bunurilor imobile care au aparținut comunităților minorităților naționale și au fost preluate abuziv de statul român.

Astfel, legiuitorul a urmărit soluționarea respectivelor cereri printr-o procedură administrativă specială, în baza unei legi speciale care, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", derogă de la regulile prevăzute de legile generale, iar interpretarea dispozițiilor acestui act normativ trebuie făcută atât în litera, cât și în spiritul acestuia.

Dispozițiile adoptate de către legiuitor prin O.U.G. nr. 83/1999 rezultă în mod clar din acest act normativ, iar orice interpretare a dispozițiilor acestora trebuie făcută atât în litera, cât și în spiritul legii respective.

În speță, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcția care a fost demolată și care nu mai există în natură la data formulării cererii de restituire.

În sensul prevăzut de Ordonanța de urgență nr. 83/1999, nu sunt imobile decât "construcțiile existente în natură", iar nu și cele demolate.

În raport de cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1270 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2021.