ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1173/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018, la data de 06.09.2018, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, contestație împotriva Deciziei nr. 953/29.06.2018 emise de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând anularea deciziei și constatarea calității reclamantei A. de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul teren, situat in Mun. București, str. x (fosta str. x), în suprafață de 4.374,76 m.p., obligarea pârâtei să emită decizie cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru acest imobil, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 384/2019 din 4 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta, cu invocarea motivelor de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței, rejudecarea și admiterea contestatiei formulate impotriva Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 953/29.06.2018, astfel cum aceasta a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că sentința recurată este nemotivată, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., întreg silogismul juridic al primei instanțe fiind intemeiat pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2030/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, deși în cadrul acestui dosar s-a analizat în exclusivitate validitatea actului de donație, nu caracterul abuziv sau nu al preluării imobilului de către stat.

Instanța nu a realizat o analiză a caracterului abuziv sau nu al preluării imobilui (care să poată fundamenta soluția de respingere a contestatiei, în condițiile în care singurul argument al instanței de fond îl reprezintă invocarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un dosar care a avut drept obiect analizarea condițiilor de validitate a unui act juridic civil.

Concluzionând, susține că silogimul juridic al primei instanțe, fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta a arătat că sentința este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ.

În primul rând, prima instanță în mod nelegal a pus semnul egalității între analiza validității unui act juridic civil (dacă acesta întrunește toate cerințele legale pentru a fi perfectat în mod valabil) și analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil, doar această din urmă analiză fiind esențială în vederea soluționării contestațiilor formulate în baza O.U.G. nr. 83/1999 ori O.U.G. nr. 94/2000.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, analiza validității actului de donație (realizată în Decizia ICCJ nr. 2030/2015) și analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil sunt două operațiuni juridice distincte care presupun analizarea unor elemente de fapt și de drept fără legătură între ele. Mai exact, în timp ce un act de donație este valabil încheiat dacă acesta respectă cerințele de fond și formă impuse de normele de drept substanțial existente la data încheierii, caracterul abuziv sau nu al unei preluări presupune o analiză a contextului politic, economic și social care a marcat perioada regimului comunist. În susținerea acestui argument, are în vedere faptul că însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, în practica judecătoarească, a reținut:

Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999, existența unui titlu al statului asupra imobilului nu reprezintă și nici nu poate reprezenta un impediment legal în admiterea contestației formulate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, în condițiile în care acest act normativ, în art. 1 alin. (1), prevede că sunt restituibile imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale și care au fost preluate abuziv de statul român, indiferent dacă au fost preluate cu titlu sau nu.

Așadar, prin reținerea faptului că titlul statului este unul valabil și prin omisiunea de a analiza dacă preluarea a fost una abuzivă, soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a contestației formulate a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999, care instituie dreptul minorităților naționale de a cere restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

În al doilea rând, prima instanță a reținut cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999 că prezumția legală a caracterul abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietate statului prin acte de donație, consacrată de art. 1 alin. (1

În al treilea rând, distincția între validitatea unui act juridic și caracterul abuziv sau nu al unei preluări este esențială și în dovedirea nelegalității soluției instanței de fond de a reține puterea de lucru judecat a Deciziei ICCJ nr. 2030/2015. Mai exact, întrucât dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect anularea actului de donație, respectivele instanțe nu au fost învestite cu analiza caracterului abuziv sau nu a preluării, analiză care se află în strânsă legătură cu politica de abolire a proprietății private și de întărire a proprietății socialiste de stat, nu cu cerințele legale necesare pentru valabila încheiere a donatiei.

Dat fiind faptul că instanțele din dosarul x/2010 nu au fost învestite cu analizarea caracterului abuziv sau nu al preluării, în cuprinsul Deciziei nr. 2030/2015 nu există nicio mențiune cu privire la acest aspect care să poată fi opusă cu titlu de putere de lucru judecat. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, este esențial faptul că în dosarul nr. x/2010 instanțele au avut în vedere doar dispozițiile C. civ., speța ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 fiind una de civil pur, respectivele instanțe de judecată nu au fost învestite cu analizarea caracterului abuziv al preluării.

Sintetizând argumentele, solicită a se avea în vedere următoarele: existența unui titlu al statului nu exclude caracterul abuziv al preluării imobilului și nu reprezintă un impediment pentru admiterea unei cereri de restituire formulate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999; analiza validității unui act juridic este complet diferită și se raportează la alte elemente de fapt și drept decât analiza caracterului abuziv sau nu al preluării; legiuitorul a instituit o prezumție legală a caracterului abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietatea statului prin acte de donație, care nu poate fi răsturnată prin invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești unde s-a reținut doar validitatea titlului, nu caracterul abuziv al transferului dreptului de proprietate; dat fiind faptul că O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000 instituie cu titlu de cerință legală caracterul abuziv al preluării, nu se poate reține, în mod legal, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești unde s-a reținut doar validitatea titlului, nu caracterul abuziv al transferului dreptului de proprietate. În acest context, soluția instanței de fond de respingere ca neîntemeiată a contestației formulate este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000, în condițiile în care a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului, iar legea instituie o prezumție legală a caracterului abuziv al preluării, prezumție care nu a fost răsturnată în prezenta cauză.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

A arătat că recurenta-reclamantă invocă în mod netemeinic ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., în mod corect instanța a reținut în cuprinsul sentinței civile nr. 384/04.02.2019 faptul că nu a avut loc o preluare abuzivă a de către stat a imobilului, aspect dezlegat definitiv în litigiul care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2010, și, pe cale de consecință, nu se poate face abstracție de dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., instanța de fond analizat întregul material probator și a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999.

Față de argumentul privind prezumția legală a caracterului abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietatea statului prin acte de donație, a arătat că nu se aplică, având în vedere efectul puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești, în considerentele deciziei civile nr. 511/04.12.2014, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2030/08.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, instanța a constatat faptul că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru constatarea nulității actului de donație, deoarece imobilele nu au fost donate sub imperiul unei constrângeri psihice sau prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor puterii de stat. Drept urmare, în speța de față, cea de a doua instanță nu mai putea face evaluări proprii asupra caracterului abuziv al actului de donație și, implicit, al preluării abuzive, această chestiune constituind premisa demonstrată de la care trebuia să pornească și pe care nu o putea ignora.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) din C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată următoarele

Prin Decizia nr. 953/29.06.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, a fost respinsă, în temeiul art. 1 alin. (1), (3) și art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 formulată, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999, de reclamanta A., cu privire la imobilul situat în București, str. x, fostă str. x, având în vedere că imobilul nu a fost preluat în mod abuziv de statul român.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, reglementată de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii, în mod clar și precis, a situației de fapt, pe baza probelor administrate, a dispozițiilor legale, prezentarea motivelor pentru care a admis sau a respins cererile părților, analiza argumentelor relevante invocate de părți și expunerea concretă a motivelor de fapt și de drept. Obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată.

Hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care instanța le-a avut în vedere, cererea de chemare în judecată fiind examinată prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate și a dispozițiilor legale incidente; instanța a reținut situația de fapt privind imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat, respinsă prin decizia emisă de pârâtă, dispozițiile legale incidente, și a prezentat argumentele pentru care a constatat netemeinicia acțiunii.

Susține recurenta în mod nefondat că silogimul juridic al primei instante a fost fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat și nu s-a analizat caracterul abuziv sau nu al preluării imobilului.

Astfel, instanța de fond a reținut că este necesară dovedirea a două condiții cumulative pentru admiterea cererii de retrocedare, calitatea de proprietar și preluarea abuzivă a imobilului, a avut în vedere, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., efectul pozitiv al lucrului judecat anterior prin decizia civilă nr. 2030/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul civil nr. x/2010, care a dezlegat o chestiune litigioasă cu incidență directă în cauză, respectiv valabilitatea titlului statului prin raportare la valabilitatea contractului de donație, prin care s-a decis că actul de donație este valid și nu a existat o viciere a consimțământului la încheierea acestuia. A constatat că tocmai motivele invocate în cererea de chemare în judecată, cu privire la inexistența intenției de a gratifica din partea autorului donației, au fost analizate de instanțe în litigiul nr. x/2010***, nefiind aplicabile prevederile art. 1 alin. (1)

Modalitatea în care instanța de fond a aplicat dispozițiile legale urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., care privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ce va fi examinat în continuare.

Raportat la situația de fapt, rezultată din probele administrate, acest motiv de casare este nefondat, instanța a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale.

Instanța de fond a reținut din probatoriul administrat că imobilul a aparținut Comunității israelite de rit Spaniol din București, fiind dobândit de aceasta în baza actului de vânzare autentificat sub nr. x/1914 de către Tribunalul Ilfov, secția Notariat, transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. x/1914, și a trecut în anul 1951 în proprietatea statului român, în temeiul Contractului de donație autentificat sub nr. x/19.12.1951, completat de Actul adițional de donație autentificat sub nr. x/12.03.1952 de către Notariatul de Stat București.

A mai reținut că prin decizia civilă nr. 2030/08.10.2015, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2010, instanța de judecată a analizat actul de donație nr. 8949/19.12.1951, completat de actul adițional de donație autentificat sub nr. x/12.03.1952, reținând că "în cauză nu s-a făcut dovada alterării consimțământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar (…) în mod corect s-a constatat că actul de donație supus analizei a avut drept scop intenția de a gratifica o altă persoană".

Este corect faptul că analiza preluării presupune o analiză a contextului politic, economic și social care a marcat perioada regimului comunist, precum și faptul că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999, existența unui titlu al Statului asupra imobilului nu reprezintă și nici nu poate reprezenta un impediment legal în admiterea contestației formulate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, prin art. 1 alin. (1), prevede restituirea imobilelor, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu.

În mod greșit invocă recurenta, însă, că prin reținerea faptului că titlul statului este unul valabil a fost omisă analiza preluării abuzive și au fost aplicate greșit dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 și faptul că prima instanță a pus semnul egalității între analiza validității unui act juridic civil și analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil, operațiuni juridice distincte care presupun analizarea unor elemente de fapt și de drept fără legătură între ele.

Scopul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989.

Potrivit pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, "2. Sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu momentul preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere, dată în formă autentică, care să ateste acest lucru. Sunt considerate abuzive și preluările fără titlu valabil ale imobilelor care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, în perioada de referință, sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și preluările fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau administrației de stat".

În motivarea Deciziei nr. 953/29.06.2018 de respingere a cererii de retrocedare, s-au reținut următoarele:

Instanța de fond a reținut în mod corect că este necesară dovedirea a două condiții cumulative, calitatea de proprietar și preluarea abuzivă a imobilului.

Contrar susținerilor reclamantei, instanța de fond nu a pus semnul egalității între analiza validității unui act juridic civil și analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil.

Instanța de fond a reținut, în temeiul dispozițiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2030/2015, pronunțată în dosarul nr. x/2010, care se opune în privința constatării legalității donației, respectiv a faptului că nu a existat o preluare abuzivă de către stat a imobilului, faptul că nu a avut loc o preluare abuzivă de către stat a imobilului fiind dezlegat definitiv în acel litigiu.

Dispozițiile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, în sensul că hotărârea judecătorească care soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prevede efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în baza căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție între aceleași părți o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, astfel încât dezlegarea jurisdicțională precedentă să nu poată fi contrazisă.

Efectul pozitiv nu oprește judecata celui de-al doilea proces, iar valorificarea acestuia se realizează la soluționarea cauzei pe fond, astfel încât ceea ce s-a statuat printr-o hotărâre să nu mai poată fi contrazis printr-o hotărâre ulterioară. Efectul pozitiv urmărește, practic, ca dispozitivul sau considerentele unei hotărâri să nu contravină unei hotărâri care a rezolvat un aspect litigios care are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății.

Prin Decizia nr. 2030/2015, pronunțată în dosarul civil nr. x/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "instanța de apel a analizat actul de donație, a cărui nulitate absolută s-a solicitat să se constate, din perspectiva celor două elemente care compun cauza actului juridic, și anume scopul imediat și scopul mediat, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele legale în vederea aplicării sancțiunii nulității (...) nefiind îndeplinite cerințele legale pentru constatarea nulității actului de donație (...). bunurile donate se aflau în stare de degradare ori erau defectuos construite, scopul Comunității Evreiești fiind protejarea propriilor interese iar actul de donație fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la acel moment.

Raportat la aceste considerente, instanța de fond a reținut în mod corect că litigiul anterior, care a avut ca obiect anularea contractului de donație, a dezlegat o chestiune litigioasă cu incidență directă în cauza prezentă, respectiv valabilitatea titlului statului prin raportare la valabilitatea contractului de donație.

Recurenta apreciază că este nelegal considerentul instanței de fond privind faptul că nu ar fi incidentă prezumția legală a caracterul abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietate statului prin acte de donație, consacrată de art. 1 alin. (1

Este de observat că dispozițiile art. 1 alin. (1^1) invocate, care prevăd că " (1^1) Se prezumă ca fiind preluate în mod abuziv, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donație. Prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7)", prezumție care nu este aplicabilă în condițiile în care a fost analizată prin hotărâre judecătorească definitivă valabilitatea prin prisma acelorași argumente, nu se regăsesc în O.U.G. nr. 83/1999, acestea se regăsesc în O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, fiind introduse prin O.U.G. nr. 21/2015.

Art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 prevede că dispozițiile art. 1 alin. (4) - (7) și (11), art. 2, art. 3 alin. (5), (8) și (9), art. 4 alin. (2) - (5) și art. 5-11 din O.U.G. nr. 94/2000, care se referă, în general, la procedura de soluționare a cererilor de retrocedare, se aplică în mod corespunzător, și nu i-au fost aduse modificări prin O.U.G. nr. 21/2015.

Referitor la susținerea recurentei, anterior menționată, aceasta nu indică în mod concret elemente de fapt și de drept diferite care fie analizate, în condițiile în care prin hotărâre definitivă s-a decis că actul de donație este valid și nu a existat o viciere a consimțământului la încheierea acestuia, astfel că s-a reținut în mod întemeiat că asupra acestor chestiuni nu se mai poate interveni printr-o hotărâre pronunțată ulterior.

De asemenea, susține recurenta că, în dosarul nr. x/2010, instanțele nu au fost învestite cu analiza caracterului abuziv sau nu al preluării.

Analiza caracterului abuziv al preluării presupune verificarea respectării prevederilor legale existente la momentul preluării, a concordanței dintre actul de preluare și dispozițiile legale referitoare la proprietate în vigoare la data preluării. În cauză, imobilul a cărei retrocedare s-a solicitat a trecut în proprietatea statului român în temeiul Contractului de donație autentificat sub nr. x/19.12.1951, completat de Actul adițional de donație autentificat sub nr. x/12.03.1952 de către Notariatul de Stat București.

Contrar susținerile recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2030/2015, a reținut că instanța de apel a apreciat că "scopul Comunității Evreiești, la încheierea actului de donație, a fost acela de a dona, pentru protejarea propriilor interese, actul de donație fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la data respectivă în condițiile în care prin donarea acestor bunuri către organele puterii de stat urmează a se da la scădere toate impozitele, amenzile, cotizațiile și contribuțiile de orice fel datorate până în prezent oricăror organe ale puterii de stat, referitoare la imobilele donate prin prezentul act - astfel cum rezultă, în mod expres, din actul de donație", că "scopul mediat și subiectiv al actului de donație a fost acela de realizare a unor obiective pur pragmatice ale comunității Evreiești din anul 1952, iar mijlocul juridic general de realizare a acestor obiective personale a fost contractul de donație, având ca scop imediat și abstract, general, caracteristic oricărui act de donație, intenția de a gratifica o altă persoană", astfel că "nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru constatarea nulității actului de donație deoarece imobilele nu au fost donate sub imperiul unei constrângeri psihice sau prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor puterii de stat".

Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că "nu s-a făcut dovada alterării consimțământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar", astfel că "în mod corect s-a constatat că actul de donație supus analizei a avut drept scop intenția de a gratifica o altă persoană".

Instanța de fond a observat în mod corect că tocmai motivele invocate în cererea de chemare în judecată, cu privire la inexistența intenției de a gratifica din partea autorului donației, au fost analizate de instanțe în dosarul nr. x/2010, și s-a constatat irevocabil faptul că la încheierea contractului de donație a existat intenția de a gratifica, iar această chestiune nu mai poate fi repusă în discuție într-un litigiu ulterior.

Pe cale de consecință, cum statul deține un titlu valabil în baza căruia a dobândit imobilul, constituit de contractul autentic de donație, confirmat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nefiind dovedită preluarea abuzivă a imobilului, s-a constatat în mod corect că nu mai poate fi repus în discuție caracterul abuziv al preluării imobilului cu privire la care s-a formulat cererea de retrocedare.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a constatat legalitatea Deciziei nr. 953/29.06.2018 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamantă, recursul fiind nefondat.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.