ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6514/2020

Ședința publică din data de 02 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6850/13.04.2017, emise de pârâtă, solicitând, în principal, anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea prevederilor legale incidente, iar în subsidiar, să i se constate calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, pentru imobilul situat în București și să se propună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 RON, estimată provizoriu, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1265 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici:

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru terenul aferent construcției, criticată prin contestația promovată, prima instanță nu a analizat motivele invocate prin acțiune vizând împrejurarea că terenul nu a trecut în proprietatea statului ci a fost dobândit de către B., conform manifestării exprese de voință a testatoarei C., astfel că hotărârea primei instanțe nu este motivată corespunzător.

Referitor la motivul de nulitate al deciziei contestate vizând încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, concluzia primei instanțe este greșită, întrucât nerespectarea dreptului de a susține cererea de retrocedare, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei cerințe extrinseci actului emis de Comisia Specială de Retrocedare iar, pe de altă parte, a cauzat reclamantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că s-a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de aceste norme legale, inclusiv calitatea de proprietar a B. în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri și pentru construcția demolată.

În ceea ce privește terenul situat în București, str. x, în mod eronat prima instanță a reținut că acest teren nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, trecând direct din patrimoniul fostului proprietar, C., în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Această concluzie este nelegală, întrucât terenul nu a intrat în patrimoniul statului, în condițiile în care preluarea în baza Legii nr. 58/1974 a fost realizată fără titlu valabil.

Referitor la calitatea de proprietar a B., imobilul in litigiu a făcut obiectul testamentului încheiat la data de 17.04.1975, voința defunctei C. fiind aceea de a transmite, prin succesiune testamentară, întreg imobilul, teren si construcție, situat în București.

Pe de altă parte, soluția primei instanțe încalcă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicabile în raport de prevederile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, având în vedere că, în speță, B. are calitatea de succesor testamentar al defunctei C..

Referitor la construcția veche, existentă pe teren la momentul preluării abuzive și ulterior demolată, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și prevederile pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, se impun a fi înlăturate susținerile primei instanțe în sensul că reclamanta ar fi trebuit să formuleze cerere în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care competența de soluționare a cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparținut cultelor religioase aparține, potrivit dispozițiilor exprese din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000, Comisiei Speciale de Retrocedare, înființate conform acestui act normativ.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă a susținut, în esență, că sentința recurată conține cerințele stipulate la art. 425 din C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, întrucât reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren și nici dovada preluării abuzive a acestuia de către statul român, nedovedind astfel calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000. În ceea ce privește construcția demolată, s-a constatat că propunerea acordării de măsuri compensatorii nu este posibilă, întrucât potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu prevederile pct. 3 din Normele metodologice aferente art. 1, construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Prin Decizia nr. 6850/13.04.2017 emisă de intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, contestată în prezenta cauză, a fost respinsă cererea înregistrată sub nr. x/04.02.2003, formulată de reclamanta A., privind retrocedarea imobilului teren situat în municipiul București, str. x, cu motivarea că terenul a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (art. 1 din decizie).

La art. 2 din aceeași decizie, a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul clădire, demolat, reținându-se că potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice aferente articolului menționat, construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Din parcurgerea considerentelor sentinței atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în privința deciziei contestate, reținându-se că motivul de casare cercetat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care reclamanta a înțeles să convingă instanța de judecată.

În aceste condiții, împrejurarea că prima instanță nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamantă sau a grupat și structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinței și nu poate conduce la incidența motivului de casare analizat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, este neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la termenul fixat în vederea analizării și soluționării cererii de retrocedare, este invitat să participe un reprezentant al cultului religios, respectiv al comunității minorității naționale solicitante, în vederea susținerii cererii, în baza documentelor legale prezentate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prevederile legale invocate nu instituie în mod expres sancțiunea nulității actului administrativ în situația în care în cursul procedurii, nu ar fi fost invitat un reprezentat al reclamantei pentru susținerea cererii de retrocedare a imobilului.

În mod judicios prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., sancțiunea nulității poate interveni în situația în care s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului atacat.

Cum în speță, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a formula toate criticile pe care le-a considerat pertinente în fața instanței învestite cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 6850/13.04.2017, nu se poate reține că reclamantei i-a fost cauzată o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea acestei decizii și pe cale de consecință, nu se poate constata nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei pe parcursul procedurii reglementate de H.G. nr. 1094/2005.

Criticile recurentei privind încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 la pronunțarea soluției de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, sunt neîntemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în temeiul acestui act normativ, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Rezultă astfel că premisa aplicării acestor dispoziții legale o constituie calitatea de proprietar la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, or, în cauză, în acord cu judecătorul fondului, se constată că imobilul teren situat în București, str. x, a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Împrejurarea că terenul aferent construcției a urmat regimul juridic prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974, este menționată în Certificatul de moștenitor nr. x/13.06.1985, prin care B. a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, terenul aferent acesteia fiind preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, C..

Prin urmare, este corectă concluzia instanței de fond în sensul că B. nu a avut calitatea de proprietar al terenului, acesta trecând direct în proprietatea statului român, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, situație în care nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

În contextul evidențiat, sunt lipsite de relevanță criticile recurentei-reclamante vizând caracterul abuziv al preluării, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului constituie premisa aplicării prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, premisă ce nu se regăsește în cauză.

Susținerile recurentei potrivit cărora soluția primei instanțe încalcă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că B. are calitatea de succesor testamentar al defunctei C., nu pot fi primite.

Dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la aplicare retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, astfel că nu sunt aplicabile nici Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurentă, sunt incidente doar în situația existenței unei cereri formulate în temeiul acestei legi și care urmează procedura reglementată de acest act normativ, or în speță, este supusă controlului de legalitate decizia prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamantă în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, prin care a solicitat restituirea imobilului teren și acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția demolată.

Instanța de control judiciar împărtășește opinia primei instanțe și în ceea ce privește respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru construcția existentă la momentul preluării abuzive, pe terenul situat în București.

Analizând dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și prevederile pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în mod corect instanța de fond a reținut că nu intră sub incidența actului normativ menționat construcțiile demolate, situație existentă în cauză, astfel cum reiese din adresa nr. x/11.12.2006 emisă de Municipiul București - Administrația Fondului Imobiliar.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora intimata-pârâtă avea obligația, fie să soluționeze cererea în baza Legii nr. 10/2001, norme speciale la care fac trimitere dispozițiile art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, fie să înainteze dosarul autorității competente să aplice prevederile Legii nr. 10/2001, urmează a fi înlăturate.

În speță, așa cum s-a reținut anterior, reclamanta s-a adresat pârâtei cu cerere de retrocedare formulată în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, iar decizia contestată a fost emisă în baza acestui act normativ, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Mai mult, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclude retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Totodată, în mod judicios instanța de fond a constatat că nicio dispoziție legală nu instituie obligația pârâtei de a înainta dosarul administrativ autorității competente să aplice dispozițiile Legii nr. 10/2001, potrivit principiului disponibilității, reclamanta fiind cea care avea obligația de a sesiza autoritatea competentă să soluționeze cererile întemeiate pe dispozițiile legale mai sus enunțate.

Se observă că prin prezentul demers judiciar, recurenta-reclamantă critică, în fapt, lipsa unui act normativ care să prevadă măsuri pentru acordarea de despăgubiri în cazul construcțiilor demolate, omisiune legislativă ce nu poate face obiectul analizei instanței de judecată, constatându-se că potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al Parlamentului.

Alături de argumentele prezentate anterior, este de menționat că practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal este în sensul respingerii cererilor de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile demolate care au aparținut cultelor religioase și care au fost preluate în perioada regimului comunist (decizia nr. 128 din 15 ianuarie 2010, decizia nr. 3402 din 18 octombrie 2018, decizia nr. 1116 din 05 martie 2019, decizia nr. 3572 din 03 iulie 2019).

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1265 din 19 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 decembrie 2020.

Cu opinie separată în sensul că:

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1265 din 19 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată în sensul admiterii acțiunii formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluția ce se impunea a fi pronunțată este de admitere a recursului declarat de reclamanta A., cu consecința admiterii acțiunii.

O.U.G. nr. 94/2000 are ca obiect de reglementare măsurile reparatorii menite să compenseze prejudiciile suferite de persoanele îndreptățite, cultele religioase din Romania, prin preluarea abuzivă de către Statul Român, în perioada 1945-1989, a unor imobile aflate în proprietatea acestora.

Art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Contrar celor reținute de către prima instanță, recurenta reclamantă a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de normele legale anterior citate, inclusiv calitatea de proprietar a B. asupra imobilului teren și construcție, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, fiind astfel îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii inclusiv pentru construcția demolată ulterior deschiderii succesiunii.

Referitor la terenul din București, str. x, s-a reținut de către instanța de fond incidența Legii nr. 58/1974, act normativ care, în opinie minoritară, contravenea art. 36 alin. (1) din Constituția din 1965 care garanta proprietatea privată dar și dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului din decembrie 1948, care la art. 17 alin. (1) și (2) prevedea că nici o persoană nu poate fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa.

Prin urmare, apreciez că preluarea terenurilor de către stat în baza dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost făcută fără titlu valabil, astfel încât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul acestuia.

Pe de altă parte, potrivit art. 651 din vechiul C. civ., succesiunile se deschid prin moarte, iar conform art. 688 din același cod efectul acceptării se suie până la ziua deschiderii succesiunii.

În speță, așa cum reiese din certificatul de moștenitor depus în copie la dosarul de fond, d-na C. a decedat la data de 16 octombrie 1984, moștenitoare fiind B., iar din actele dosarului nu reiese că imobilele construcții ce fac obiectul testamentului ar fi fost demolate la data decesului. Dimpotrivă, masa succesorală astfel cum apare ea descrisă în actul succesoral cuprinde, imobilul din București, str. x, compus din teren în suoprafață totală de 111 m.p., construcția existentă pe el,,

Prin Decizia nr. 1/1997 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent constructiei dobandite prin cumparare sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrate.

Prin analogie, în conditiile în care intenția numitei C. a fost aceea de a transmite întreaga sa avere, respectiv întreg imobilul din București și nu doar fracțiuni din acesta, rezultă ca B. a avut în patrimoniu, la momentul preluarii abuzive, atât construcția cât și terenul aferent.

In ipoteza in care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice din 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilește că regimul juridic al terenului rămâne supus incidenței Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia in proprietatea statului sau a moștenitorilor acestuia, deoarece dobanditorul construcției demolate nu mai are dreptul de a obține titlul de proprietate pentru terenul aferent construcției în condițiile Legii nr. 18/1991.

Totodată, potrivit prevederilor art. 3, 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la masuri reparatori există in favoarea proprietarului terenului la data trecerii acestuia in proprietatea statului, de prevederile legii beneficiind si moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice indreptatite.

Or, potrivit Testamentului defunctei C., B. a avut calitatea de moștenitoare testamentara a defunctei atât asupra construcției cat si asupra terenului pe care aceasta era edificată. Referitor la construcția veche, existentă pe teren la momentul preluării abuzive și ulterior demolată, sunt elocvente dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Rezultă așadar că O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul categoriei de construcțiilor anterior menționate, nefiind așadar suprimat, de plano dreptul persoanei îndreptatite la despăgubiri, masurile reparatorii prin echivalent urmând a fi acordate "potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor", conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.