ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4367/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 770/13.04.2017, emisă de pârâtă, solicitând, în principal, anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea prevederilor legale incidente, iar în subsidiar, să i se constate calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, pentru imobilul situat în București, Splaiul Unirii nr. 45, Sector 3 și să se propună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, teren și construcție, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 RON, estimată provizoriu, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

2.2. Prin încheierea pronunțată la data de 07 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prematurității capătului subsidiar de cerere, în ceea ce privește solicitarea de acordare a despăgubirilor pentru construcție și teren.

Împotriva sentinței civile nr. 84 din 12 ianuarie 2018 și a încheierii din 07 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici:

În ceea ce privește încheierea din 07 decembrie 2017, soluția de admitere a excepției prematurității capătului subsidiar de cerere, în ceea ce privește solicitarea de acordare a despăgubirilor pentru construcție și teren, este nelegală în condițiile în care a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile stabilite prin legea specială, respectiv pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, aceasta fiind una dintre soluțiile pe care, potrivit legii, Comisia Specială de Retrocedare le poate propune în ipoteza în care imobilul nu este restituibil în natură.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prima instanță nu a analizat motivele invocate prin acțiune vizând împrejurarea că terenul nu a trecut în proprietatea statului ci a fost dobândit de către B., conform manifestării exprese de voință a testatorului C., astfel că hotărârea primei instanțe nu este motivată corespunzător.

Referitor la motivul de nulitate al deciziei contestate vizând încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, concluzia primei instanțe este greșită, întrucât nerespectarea dreptului de a susține cererea de retrocedare, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei cerințe extrinseci actului emis de Comisia Specială de Retrocedare iar, pe de altă parte, a cauzat reclamantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, având în vedere că s-a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de aceste norme legale, inclusiv calitatea de proprietar a B. în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999, iar reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri și pentru construcția demolată.

În ceea ce privește terenul situat în București, Splaiul Unirii nr. 45, în mod eronat prima instanță a reținut că acest teren nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, trecând direct din patrimoniul fostului proprietar, C., în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Această concluzie este nelegală, întrucât terenul nu a intrat în patrimoniul statului, în condițiile în care preluarea în baza Legii nr. 58/1974 a fost realizată fără titlu valabil.

Referitor la calitatea de proprietar a B., imobilul în litigiu a făcut obiectul testamentului încheiat la data de 26.12.1974, voința defunctului C. fiind aceea de a transmite, prin succesiune testamentară, întreg imobilul, teren si construcție, situat în București, Splaiul Unirii nr. 45.

Pe de altă parte, soluția primei instanțe încalcă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicabile în raport de prevederile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, având în vedere că, în speță, B. are calitatea de succesor testamentar al defunctului C..

Referitor la construcția veche, existentă pe teren la momentul preluării abuzive și ulterior demolată, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) și art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, ale art. 1 alin. (6) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și prevederile pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999.

De asemenea, se impun a fi înlăturate susținerile primei instanțe în sensul că reclamanta ar fi trebuit să formuleze cerere în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care competența de soluționare a cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparținut cultelor religioase aparține, potrivit dispozițiilor exprese din cuprinsul O.U.G. nr. 83/1999, Comisiei Speciale de Retrocedare, înființate conform acestui act normativ.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă a susținut, în esență, că sentința recurată conține cerințele stipulate la art. 425 din C. proc. civ. și nu conține motive contradictorii.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, întrucât reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren și nici dovada preluării abuzive a acestuia de către statul român, nedovedind astfel calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999. În ceea ce privește construcția demolată, s-a constatat că propunerea acordării de măsuri compensatorii nu este posibilă, întrucât potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/1999, coroborate cu prevederile pct. 3 din Normele metodologice aferente art. 1, construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința și încheierea recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Prin Decizia nr. 770/13.04.2017, emisă de intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, contestată în prezenta cauză, a fost respinsă cererea înregistrată sub nr. x/27.09.2004, formulată de reclamanta A., privind retrocedarea imobilului teren situat în municipiul București, Splaiul Independenței nr. 45, fost Splaiul Unirii nr. 45, cu motivarea că terenul a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (art. 1 din decizie).

La art. 2 din aceeași decizie, a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul clădire, demolat, reținându-se că potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice aferente articolului menționat, construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Criticile recurentei-reclamante privind soluția de admitere a excepției prematurității capătului subsidiar de cerere pronunțată de instanța de fond prin încheierea din 07 decembrie 2017 sunt nefondate.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, actul normativ în temeiul căruia a fost formulată cererea de retrocedare în cauză, Comisia Specială de Retrocedare este autoritatea administrativă abilitată să analizeze pe fond cererea formulată de recurenta-reclamantă. Astfel, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune pentru acordarea despăgubirilor se naște după ce Comisia Specială de Retrocedare va da o soluție pe fond în privința despăgubirilor, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată de autoritatea administrativă, sub aspectul individualizării valorii despăgubirilor, iar în acest context, puterea judecătorească nu se poate substitui organului administrativ sub acest aspect.

În consecință, nefiind identificate motive de casare a încheierii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 07 decembrie 2017, ca nefondat.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la sentința atacată, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Din parcurgerea considerentelor sentinței atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în privința deciziei contestate, reținându-se că motivul de casare cercetat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care reclamanta a înțeles să convingă instanța de judecată.

În aceste condiții, împrejurarea că prima instanță nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamantă sau a grupat și structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinței și nu poate conduce la incidența motivului de casare analizat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, este neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la termenul fixat în vederea analizării și soluționării cererii de retrocedare, este invitat să participe un reprezentant al cultului religios, respectiv al comunității minorității naționale solicitante, în vederea susținerii cererii, în baza documentelor legale prezentate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prevederile legale invocate nu instituie în mod expres sancțiunea nulității actului administrativ în situația în care, în cursul procedurii, nu ar fi fost invitat un reprezentat al reclamantei pentru susținerea cererii de retrocedare a imobilului.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., sancțiunea nulității poate interveni în situația în care s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului atacat.

Cum în speță, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a formula toate criticile pe care le-a considerat pertinente în fața instanței învestite cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 770/13.04.2017, nu se poate reține că reclamantei i-a fost cauzată o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea acestei decizii și pe cale de consecință, nu se poate constata nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei pe parcursul procedurii reglementate de H.G. nr. 1094/2005.

Criticile recurentei privind încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 la pronunțarea soluției de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, sunt neîntemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în temeiul acestui act normativ, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Rezultă astfel că premisa aplicării acestor dispoziții legale o constituie calitatea de proprietar la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, or, în cauză, se constată că imobilul teren situat în București, Splaiul Independenței nr. 45, fost Splaiul Unirii nr. 45, a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Împrejurarea că terenul aferent construcției a urmat regimul juridic prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974, este menționată în Certificatul de moștenitor nr. x/29.12.1975, prin care B. a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, terenul aferent acesteia fiind preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, C..

Prin urmare, este corectă concluzia instanței de fond în sensul că B. nu a avut calitatea de proprietar al terenului, acesta trecând direct în proprietatea statului român, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, situație în care nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999.

În contextul evidențiat, sunt lipsite de relevanță criticile recurentei-reclamante vizând caracterul abuziv al preluării, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului constituie premisa aplicării prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, premisă ce nu se regăsește în cauză.

Susținerile recurentei potrivit cărora soluția primei instanțe încalcă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că B. are calitatea de succesor testamentar al defunctului C., nu pot fi primite.

Dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la aplicare retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, astfel că nu sunt aplicabile nici Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurentă, sunt incidente doar în situația existenței unei cereri formulate în temeiul acestei legi și care urmează procedura reglementată de acest act normativ, or în speță, este supusă controlului de legalitate decizia prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamantă în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 83/1999, prin care a solicitat restituirea imobilului teren și acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția demolată.

Instanța de control judiciar împărtășește opinia primei instanțe și în ceea ce privește respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru construcția existentă la momentul preluării abuzive, pe terenul situat în București, Splaiul Independenței nr. 45, fost Splaiul Unirii nr. 45.

Analizând dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, precum și prevederile pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, în mod corect instanța de fond a reținut că nu intră sub incidența actului normativ menționat construcțiile demolate, situație existentă în cauză, astfel cum reiese din adresa nr. x/12.05.2015, emisă de Municipiul București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora intimata-pârâtă avea obligația, fie să soluționeze cererea în baza Legii nr. 10/2001, norme speciale la care fac trimitere dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, fie să înainteze dosarul autorității competente să aplice prevederile Legii nr. 10/2001, urmează a fi înlăturate.

În speță, așa cum s-a reținut anterior, reclamanta s-a adresat pârâtei cu cerere de retrocedare formulată în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 83/1999, iar decizia contestată a fost emisă în baza acestui act normativ, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Mai mult, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclude retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Totodată, instanța de control judiciar constată că nicio dispoziție legală nu instituie obligația pârâtei de a înainta dosarul administrativ autorității competente să aplice dispozițiile Legii nr. 10/2001, potrivit principiului disponibilității, reclamanta fiind cea care avea obligația de a sesiza autoritatea competentă să soluționeze cererile întemeiate pe dispozițiile legale mai sus enunțate.

Se observă că prin prezentul demers judiciar, recurenta-reclamantă critică, în fapt, lipsa unui act normativ care să prevadă măsuri pentru acordarea de despăgubiri în cazul construcțiilor demolate, omisiune legislativă ce nu poate face obiectul analizei instanței de judecată, constatându-se că potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al Parlamentului.

Alături de argumentele prezentate anterior, este de menționat că practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal este în sensul respingerii cererilor de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile demolate care au aparținut cultelor religioase și care au fost preluate în perioada regimului comunist (decizia nr. 128 din 15 ianuarie 2010, decizia nr. 3402 din 18 octombrie 2018, decizia nr. 1116 din 05 martie 2019, decizia nr. 3572 din 03 iulie 2019).

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 84 din 12 ianuarie 2018 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 07 decembrie 2017 și a sentinței civile nr. 84 din 12 ianuarie 2018 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.