ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1809/2022

Ședința publică din data de 25 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.06.2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, în termenul legal de 30 de zile, în conformitate cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România republicată, cu modificările și completările ulterioare, a formulat contestație prin care a solicitat:

- anularea, ca nelegală și netemeinică, a Deciziei nr. 771/13.04.2017 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cetățenilor aparținând minorităților naționale din România,

- obligarea acestei Comisii la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită

- și să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta sa proprietate, formată din cota parte de 29/36, respectiv 283,5 mp din imobilul teren în suprafață de 352 mp, situat în municipiul București, strada x nr. 11, sector 3; în temeiul art. 453 Noul C. proc. civ.,

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă in legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 65 din 26 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată recurenta că reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de către instanța de fond este eronată atâta vreme cât nu este îndeplinită condiția triplei identități, arătând recurenta că cele două procedurii privind acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent sunt distincte atât în raport de cadrul legal aplicabil dar și în raport de entitatea investită să soluționeze cererile de retrocedare, pentru cultele religioase fiind constituită Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, iar pentru minoritățile naționale fiind constituită Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, arată recurenta că dezlegările date de prima instanță problemelor de drept analizate nu reprezintă rezultatul propriei analize juridice, acestea fiind preluate integral din cuprinsul sentinței civile nr. 4074/14.122.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critica recurentei vizează interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999.

Arată în esență că au fost îndeplinite condițiile impuse de această normă juridică, respectiv calitatea de proprietar a Comunității Evreilor din România în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999, și respectiv preluarea abuzivă a imobilului de către Statul român, iar instanța de fond la pronunțarea soluției de respingere a avut la bază interpretarea restrictivă dată obiectului cererii de retrocedare dată de intimata-pârâtă, respectiv faptul că cererea are ca obiect doar imobilul construcție având destinația de locuință, în prezent demolată, nu și terenul aferent construcției, așa cum s-a solicitat prin cerere.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, arată în esență, că obiectul celor două cereri de retrocedare, formulate în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 și O.U.G. nr. 83/1999 este identic, respectiv imobilul locuință situat în mun. București, str. x, iar intimata analizând cererea de retrocedare a constatat faptul că imobilul solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 nu mai există, fiind demolat.

Arată, de asemenea, că prin Decizia nr. 5656/31.05.2016 a fost soluționată cererea de retrocedare x/26.02.2003 depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare respingând cererea de restituire a imobilului locuință cu motivarea că respectiva construcție a fost demolată iar conform art. 1 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000 construcțiile demolate nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000. Se arată că a fost respinsă și propunerea acordării de măsuri compensatorii.

Legalitatea Deciziei nr. 5656/31.05.2016 a fost constată de instanța de judecată prin sentința civilă nr. 4047/14.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel București rămasă definitivă prin Decizia nr. 4879/17.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate, apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de recurenta reclamantă A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 771/13.04.2017 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Prin acest act administrativ, autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare motivat de faptul că imobilul locuință, reprezentând construcția veche preluată de la solicitantă, a fost demolat, iar potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată coroborat cu pct. 3 din normele metodologice ale acestui articol "construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ", iar în ce privește terenul s-a arătat ca acesta nu s-a aflat în proprietatea solicitantei și nici nu a fost preluat în mod abuziv de la aceasta, întrucât terenul a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniului testatorului, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată parte a garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la analiza motivelor de anulare invocate de reclamantă, aspect ce se poate observa din parcurgerea hotărârii, care, în fapt, reprezintă o reproducere a sentinței civile nr. 4074 din 14 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, fără a prezenta propriul raționament juridic raportat la situația de fapt dedusă judecății și la dispozițiile legale aplicabile.

Deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, argumentele expuse de părți, acesta limitându-se, practic, la a prelua considerentele sentinței civile nr. 4074 din 14 decembrie 2016.

Mai mult, prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a invocat ca temei de drept dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar instanța de fond nu a făcut nicio referire la îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de acest act normativ.

Obligația instanței de fond era aceea de a analiza cererea de chemare în judecată în raport de condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, analiză ce lipsește cu desăvârșire, motivarea sentinței recurate efectuându-se prin raportare la un alt temei de drept, străin de natura cauzei, respectiv O.U.G. nr. 94/2000.

În aceste condiții, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze părților dovada că susținerile și mijloacele de apărare pe care le-au formulat în cauza dedusă judecății au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei.

În consecință, Înalta Curte, constatând că nu a avut loc o cercetare efectivă a fondului cauzei, situație de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al părților, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, va reține ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Față de motivul de casare reținut, constată că nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate în cererile de recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 65 din 26 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2022.