ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 438/2013

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin Sentința comercială nr. 7593 de la 2 iunie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA București, a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București la plata sumei de 4.543.341,16 RON reprezentând dobânda aferentă contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate în baza biletelor speciale de călătorie cu reducere 50% în perioada ianuarie 2007- noiembrie 2008 și a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată.

În motivare, instanța de fond a reținut că obligația de plată a serviciilor de transport subvenționate pentru beneficiarii Ordinului MTCT nr. 972/2003 revenea pârâtului conform art. 9 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea facilităților de transport pe calea ferată pentru elevii și studenții din învățământul universitar de stat și particular acreditat, cursuri de zi, nefiind aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 147/2000 potrivit cărora cheltuielile care decurg din aplicarea acestui act normativ se suportă de bugetul de stat. întrucât reclamanta și-a respectat obligația de efectuare a transportului pe calea ferată, subvenționat, fără a primi contravaloarea prestațiilor la termen, cererea formulată reprezentând dobândă legală pentru plata cu întârziere a fost considerată ca întemeiată, în cauză operând prezumția de comercialitate.

Prin Decizia comercială nr. 471 de la 7 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul, reținând că litigiul este de natură comercială, fiind generat de săvârșirea unui act de comerț, iar cheltuielile aferente facilităților acordate elevilor și studenților pentru transportul pe calea ferată se finanțează din bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, de la capitolul 60.01 „asistență socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații”, titlul “cheltuieli materiale și servicii”, conform prevederilor legii bugetului de stat și se efectuează lunar, textul necondiționând aceasta de data bugetarii sau creditării ministerului cu contravaloarea serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București a formulat recurs, solicitând, în principal, casarea hotărârilor pronunțate în primele grade de jurisdicție și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în fond la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca nefondată, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în condițiile în care recunoașterea creanței principale era susceptibilă a fi realizată numai în fața instanței de contencios administrativ prin obligarea autorităților publice cu atribuții în acest sens la întreprinderea demersurilor necesare pentru efectuarea plății către reclamantă, rezultă că pertinența pretențiilor intimatei-reclamante privind obligarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii la plata dobânzilor legale se impune a fi cercetată tot de instanța de contencios administrativ, potrivit principiului accesorium servitum principale. Totodată, față de dispozițiile ce reglementează regimul juridic al dobânzii legale este evident că fondul pretențiilor este lipsit de orice fundament legal, întrucât, nici prin voința părților, nici prin voința legiuitorului, obligația principală în speță nu a fost calificată ca fiind purtătoare de dobânzi.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la primul motiv de recurs privind respingerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, întrucât recurentul face o confuzie între prevederile art. 8 C. com. potrivit cărora „statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți” și cele ale art. 56 din același act normativ conform cărora „dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși, în ceea ce privește acest act, legii comerciale, cu excepția dispozițiilor privitoare la persoana comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Pornind de la faptul că statul săvârșește, pe lângă actele de autoritate, necesare funcționării serviciilor publice și acte cu caracter privat, rezultă că poate fi și subiect al raporturilor comerciale. Deci, cu toate că nu are calitatea de comerciant, statul poate săvârși anumite fapte de comerț și, ca urmare, raporturile juridice care iau naștere sunt supuse legilor comerciale. Așadar, codul comercial stipulează că statul nu poate avea calitatea și nu că nu poate fi parte a unui raport juridic comercial. Întrucât reclamanta este o societate comercială pe acțiuni cu capital integral de stat care are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători și desfășoară fapte de comerț potrivit art. 3 pct. 13 C. com., competența materială de soluționare a pricinii revine secției comerciale.

Al doilea motiv de recurs este, de asemenea nefondat, întrucât, în materia comercială, dobânda legală curge de plin drept, fără nicio notificare prealabilă sau punere în întârziere, conform art. 43 C. com. coroborat cu art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000. Sub aspectul existenței unui contract între cele două părți, Înalta Curte reține că raportul juridic dedus judecății s-a născut ope legis, nefiind nevoie de un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor părților; acestea sunt perfect evidențiate de actele normative care guvernează activitatea celor două persoane juridice, pentru serviciile de transport feroviar de călători prestate beneficiarilor Ordinului MTCT nr. 972/2003 intimata emițând facturi, care au consfințit existenta creanței acesteia.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București împotriva Deciziei civile nr. 471 din 7 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București împotriva Deciziei civile nr. 471 din 7 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG