ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 438/2013

Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, prin Sentința comercială nr. 7593 de la 2 iunie 2011,

a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport

Feroviar de Călători CFR Călători SA București, a obligat pârâtul Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii București la plata sumei de 4.543.341,16 RON

reprezentând dobânda aferentă contravalorii serviciilor de transport pe calea

ferată prestate în baza biletelor speciale de călătorie cu reducere 50% în

perioada ianuarie 2007- noiembrie 2008 și a respins cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată.

În motivare, instanța

de fond a reținut că obligația de plată a serviciilor de transport

subvenționate pentru beneficiarii Ordinului MTCT nr. 972/2003 revenea pârâtului

conform art. 9 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea facilităților

de transport pe calea ferată pentru elevii și studenții din învățământul

universitar de stat și particular acreditat, cursuri de zi, nefiind aplicabile

prevederile art. 2 din Legea nr. 147/2000 potrivit cărora cheltuielile care

decurg din aplicarea acestui act normativ se suportă de bugetul de stat.

întrucât reclamanta și-a respectat obligația de efectuare a transportului pe

calea ferată, subvenționat, fără a primi contravaloarea prestațiilor la termen,

cererea formulată reprezentând dobândă legală pentru plata cu întârziere a fost

considerată ca întemeiată, în cauză operând prezumția de comercialitate.

Prin Decizia

comercială nr. 471 de la 7 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, a respins ca nefondat apelul, reținând că litigiul este de natură

comercială, fiind generat de săvârșirea unui act de comerț, iar cheltuielile

aferente facilităților acordate elevilor și studenților pentru transportul pe

calea ferată se finanțează din bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor

și Turismului, de la capitolul 60.01 „asistență socială, alocații, pensii,

ajutoare și indemnizații”, titlul “cheltuieli materiale și servicii”, conform

prevederilor legii bugetului de stat și se efectuează lunar, textul

necondiționând aceasta de data bugetarii sau creditării ministerului cu

contravaloarea serviciilor de transport pe calea ferată subvenționate.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București a

formulat recurs, solicitând, în principal, casarea hotărârilor pronunțate în

primele grade de jurisdicție și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

în fond la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și

fiscal, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca nefondată,

invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în condițiile în care

recunoașterea creanței principale era susceptibilă a fi realizată numai în fața

instanței de contencios administrativ prin obligarea autorităților publice cu

atribuții în acest sens la întreprinderea demersurilor necesare pentru

efectuarea plății către reclamantă, rezultă că pertinența pretențiilor

intimatei-reclamante privind obligarea Ministerului Transporturilor și

Infrastructurii la plata dobânzilor legale se impune a fi cercetată tot de

instanța de contencios administrativ, potrivit principiului accesorium servitum

principale.

Totodată, față de

dispozițiile ce reglementează regimul juridic al dobânzii legale este evident

că fondul pretențiilor este lipsit de orice fundament legal, întrucât, nici

prin voința părților, nici prin voința legiuitorului, obligația principală în

speță nu a fost calificată ca fiind purtătoare de dobânzi.

Analizând recursul

declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Cu privire la primul

motiv de recurs privind respingerea excepției necompetenței materiale a

Tribunalului București, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat,

întrucât recurentul face o confuzie între prevederile art. 8 C. com. potrivit

cărora „statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți” și cele

ale art. 56 din același act normativ conform cărora „dacă un act este comercial

numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși, în ceea ce

privește acest act, legii comerciale, cu excepția dispozițiilor privitoare la

persoana comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Pornind de la faptul

că statul săvârșește, pe lângă actele de autoritate, necesare funcționării

serviciilor publice și acte cu caracter privat, rezultă că poate fi și subiect

al raporturilor comerciale. Deci, cu toate că nu are calitatea de comerciant,

statul poate săvârși anumite fapte de comerț și, ca urmare, raporturile

juridice care iau naștere sunt supuse legilor comerciale.

Așadar, codul

comercial stipulează că statul nu poate avea calitatea și nu că nu poate fi

parte a unui raport juridic comercial. Întrucât reclamanta este o societate

comercială pe acțiuni cu capital integral de stat care are ca obiect principal

de activitate transportul feroviar de călători și desfășoară fapte de comerț

potrivit art. 3 pct. 13 C. com., competența materială de soluționare a pricinii

revine secției comerciale.

Al doilea motiv de

recurs este, de asemenea nefondat, întrucât, în materia comercială, dobânda

legală curge de plin drept, fără nicio notificare prealabilă sau punere în

întârziere, conform art. 43 C. com. coroborat cu art. 2 și 3 din O.G. nr.

9/2000.

Sub aspectul

existenței unui contract între cele două părți, Înalta Curte reține că raportul

juridic dedus judecății s-a născut ope legis, nefiind nevoie de un înscris

constatator al drepturilor și obligațiilor părților; acestea sunt perfect evidențiate

de actele normative care guvernează activitatea celor două persoane juridice,

pentru serviciile de transport feroviar de călători prestate beneficiarilor

Ordinului MTCT nr. 972/2003 intimata emițând facturi, care au consfințit

existenta creanței acesteia.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București împotriva Deciziei

civile nr. 471 din 7 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București

împotriva Deciziei civile nr. 471 din 7 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG