ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 920/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 04.11.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 1.969.425,37 RON, reprezentând dobânda legală datorată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată pe care le-a prestat în perioada octombrie 2013- septembrie 2015, în baza legitimațiilor de călătorie, beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, calculată de la data scadenței până la 25.11.2015, precum și la plata daunelor-interese, conform art. 1.535 C. civ., calculate de la data introducerii acțiunii până la plata integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La 02.12.2016 reclamanta a precizat că valoarea dobânzii legale aferente sumei de 1.969.425,37 RON, calculată de la 04.11.2016 până la 22.11.2016, este de 9.968,20 RON.

La 22.03.2017, pârâtul a formulat o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 15.09.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 683/26.03.2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1659/25.05.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.969.425,37 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.969.425,37 RON, calculată de la 28.03.2017 până la data achitării integrale a acesteia. A respins celelalte pretenții ca neîntemeiate și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 23.299,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că Ministerului Transporturilor îi revenea sarcina de a întocmi documentația necesară și de a înainta cererea de deschidere a creditelor bugetare către Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, a apreciat că pârâtului îi incumbă obligația de a asigura realizarea drepturilor reglementate de Legea nr. 44/1994.

În continuare, a mai reținut că obligația de plată ce îi revenea, potrivit legii, Ministerului Transporturilor a fost îndeplinită cu întârziere, aspect necontestat de pârât, astfel încât a considerat că devin incidente prevederile legale care reglementează regimul general al obligațiilor (art. 1.535 C. civ.) și art. 2 și 3 din O.G. nr. 13/2011, pârâtul datorând dobânda legală penalizatoare în valoare totală de 1.969.425,37 RON, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la 28.03.2017 până la data achitării integrale a debitului.

Împotriva acestei sentințe, Ministerul Transporturilor a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2025/A/27.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, a notat, în esență, că "prima instanță a reținut că izvorul obligației de plată a contravalorii serviciilor de transport este legea, că intimata-reclamantă a prestat aceste servicii și a urmat procedura de decontare prevăzute de actele normative aplicabile, în timp ce apelantul-pârât nu și-a îndeplinit obligația de plată a deconturilor decât cu întârziere. Ca atare, argumentele apelantului-pârât referitoare la lipsa forței probante a facturilor sunt irelevante, neavând legătură cu considerentele ce au fundamentat soluția pronunțată".

Împotriva acestei decizii, Ministerul Transporturilor a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

A arătat recurentul că instanța de apel nu a avut în vedere că actul normativ care îl obligă să deconteze documentele contabile întocmite de intimată nu a reglementat data la care trebuie efectuate deconturile.

Așa fiind, a susținut că efectuarea plății se poate prelungi până la data la care Ministerul Finanțelor Publice alocă sumele necesare.

În acest context, a arătat că efectuarea cu întârziere a plății contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată, aferentă perioadei octombrie 2013- septembrie 2015, subvenționată potrivit legii, nu poate fi imputată Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze în fiecare an în limita bugetului alocat la Cap. 68.01 "Asigurări și asistență socială" din legea bugetului de stat.

A subliniat recurentul că, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (2) lit. e) și f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv cu cele ale legii bugetului de stat aferent anului în discuție, Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare a pretențiilor intimatei.

Prin urmare, în condițiile în care este doar un intermediar în realizarea pretențiilor intimatei, recurentul a apreciat că nu poate fi ținut responsabil pentru plata sumei pretinse și că nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale, întrucât nu a săvârșit fapta cu vinovăție.

Totodată, a susținut că trebuie să se facă distincție între debitul principal, care este reglementat prin acte normative și dobânzile pretinse de intimată, subliniind că normele speciale incidente în cauză nu fac referire la dobânzi sau la modul de calcul al acestora.

A mai arătat recurentul că a efectuat plata către toți operatorii de transport, în ordinea cronologică în care aceștia depuneau la Ministerul Transporturilor deconturile aferente, în baza legilor de acordare a facilităților pentru transportul intern, cu încadrarea în bugetul aprobat.

Astfel, a susținut că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul H.G. nr. 309/1996 era condiționată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

În ceea ce privește facturile invocate de intimată în dovedirea pretențiilor, recurentul a susținut că acestea nu pot face dovada cu privire la existenta creanței și la întinderea acesteia (obligația principală), cu consecințe asupra existenței și a modului de calcul al dobânzii legale pretins datorate. Mai mult, acestea nu poartă un număr și o dată de înregistrare la Ministerul Transporturilor, iar reclamanta, în cererea de chemare în judecată, nu a indicat temeiul legal în baza căruia au fost emise, în condițiile în care, conform dispozițiilor legale în vigoare, pentru Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., calculul cheltuielilor de transport se face pe baza centralizatoarelor întocmite la nivelul fiecărei regionale de transport feroviar de călători.

Potrivit recurentului, având în vedere că legislația în materie stipulează că Ministerul Transporturilor plătește deconturi întocmite conform normelor menționate, rezultă că nu este stabilită o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale dobânzi și penalități și, mai mult, legiuitorul a stipulat că plata deconturilor se face în limita aprobată prin buget.

Așadar, cum textele de lege incidente nu prevăd un termen până la care trebuia să achite sumele respective, recurentul a apreciat că nu pot fi calculate dobânzi și penalități, cu atât mai mult cu cât nici legiuitorul și nici părțile nu au prevăzut un cuantum al acestora.

În altă ordine de idei, a susținut că un operator economic emite facturi doar atunci când efectuează acte de comerț, a evocat opiniile exprimate doctrinar cu privire la activitățile care reprezintă acte sau fapte de comerț și a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că facilitățile acordate de lege unor anumite categorii de persoane nu pot fi încadrate în categoria actelor de comerț.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; numai intimata a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17.02.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivului invocat și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, a susținut că nu îi poate fi imputată plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată dată fiind lipsa fondurilor necesare alocate cu acest titlu în bugetul său, că legislația aplicabilă în materie nu prevede o dată până la care se face plata deconturilor înaintate de intimată și nici nu prevede perceperea de dobânzi legale, motiv pentru care recurentul a apreciat că nu poate fi obligat la plata acestora, cu atât mai mult cu cât părțile nu au prevăzut cuantumul accesoriilor.

Criticile nu pot fi reținute.

Raportul juridic dintre părți se fundamentează pe dispozițiile Legii nr. 44/1994 și pe Ordinul nr. 266/2005 al Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, pentru aprobarea Instrucțiunilor privind tipărirea și decontarea biletelor speciale de călătorie gratuită, emise în baza prevederilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acte normative în baza cărora intimata avea obligația de a acorda facilitățile de călătorie pentru serviciile prestate anumitor categorii de persoane, iar recurentul avea obligația de plată a contravalorii biletelor de călătorie.

Autorul căii de atac își justifică întârzierea în efectuarea plăților, prin lipsa fondurilor alocate de către Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că o atare conduită nu îi poate fi imputată și reiterând apărarea conform căreia nu poate fi obligat la plata de dobânzi legale pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor Legii nr. 44/1994, atât timp cât legea nu prevede data plății deconturilor.

Înalta Curte reține că obligația recurentului de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată efectuate de intimată derivă din lege, respectiv din prevederile art. 23 alin. (2) și (3) din Legea nr. 44/1994, coroborate cu cele ale art. 21-23 din Anexa de la Ordinul nr. 266/2005, evocat mai sus, care reglementează procedura de decontare a lor, iar faptul că dispozițiile legale în materie nu instituie o dată a plății ori perceperea de dobânzi legale nu este de natură să atragă inexistența sancțiunii, așa cum eronat apreciază recurentul.

Așadar, susținerile acestuia se cuvin a fi înlăturate, deoarece raportului juridic stabilit conform Legii nr. 44/1994 și Ordinului nr. 266/2005 emis de Ministrul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, i se aplică regulile generale în materia obligațiilor prevăzute de C. civ., care constituie dreptul comun.

Articolul 1.495 alin. (1) C. civ., care reglementează exigibilitatea imediată a obligației de plată, prevede că "În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată".

Conform art. 1.535 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligației de către debitor, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

În cauză, art. 1.535 alin. (1) C. civ. reprezintă temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune-interese de la debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani, astfel încât, contrar susținerilor recurentului, angajarea răspunderii sale nu este condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale, prin care a fost stabilită obligația principală de plată a biletelor de călătorie.

De aceea, nu poate fi primită nici afirmația referitoare la lipsa unei date a scadenței obligației principale, ceea ce ar însemna, în opinia recurentului, că aceasta nu este purtătoare de dobânzi.

Termenul de plată a obligației principale nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a recurentului, în funcție de bugetul aprobat, astfel că în lipsa unei reglementări în acest sens în legislația privind acordarea facilităților de călătorie, exigibilitatea obligației de plată este imediată, conform art. 1.495 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, în lipsa unui termen suspensiv, în condițiile în care obligația de plată ce izvorăște din lege a fost executată cu întârziere pentru perioada de referință, fapt necontestat de recurent, intimata are dreptul la daune-interese sub forma dobânzii legale (având în vedere că părțile nu au stabilit cuantumul daunelor moratorii), de la scadență până la momentul achitării debitului, fără a fi ținută să dovedească vreun prejudiciu.

Astfel, devin incidente dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform cărora, "În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că este legală dispoziția menținută în apel, în sensul că obligația accesorie de plată a dobânzilor legale, instituită în sarcina recurentului pentru achitarea cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor Legii nr. 44/1994, se fundamentează pe regulile generale în materia obligațiilor prevăzute de C. civ., criticile expuse de către recurent nejustificând o concluzie în sens contrar.

Recurentul a mai susținut că facturile invocate de către intimată nu fac dovada existenței și întinderii creanței, cu consecință directă asupra existenței și a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate, că nu a fost indicat temeiul legal în baza căruia au fost emise facturile și că între părți nu există vreun protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare. A mai afirmat că legislația în materie stipulează că Ministerul Transporturilor nu plătește facturi, ci deconturi, precum și faptul că facilitățile acordate de lege unor anumite categorii de persoane nu pot fi încadrate în categoria actelor de comerț, drept pentru care nu există o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări.

Aceste susțineri ale recurentului vizează aspecte ce țin de temeinicia hotărârii și de interpretarea probatorului, sub aspectul înlăturării răspunderii sale, deși recursul nu are caracter devolutiv, ci, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, Înalta Curte înlătură aceste critici, întrucât în prezenta cauză nu au fost deduse judecății obligațiile principale privind plata contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor facilităților prevăzute de Legea nr. 44/1994, prima instanță fiind învestită numai cu privire la obligația accesorie de plată a dobânzilor legale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor împotriva deciziei civile nr. 2025/A/27.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.