ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2055/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – Secția a II-a Civilă la 24.09.2018 sub nr. x/30/2018, astfel cum a fost precizată la 18.10.2018, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, a chemat în judecată pe pârâta S.C. Grup Feroviar Român S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.397.257,97 lei, din care 1.173.670,33 lei reprezintă tarif staționare material rulant pe liniile infrastructurii feroviare, 10.605,38 lei tarif acces material rulant, 10.605,38 lei servicii auxiliare diverse, 9.986,65 lei contravaloare prestații servicii auxiliare și 130.899,63 lei penalități de întârziere calculate până la 30.09.2018; a mai solicitat actualizarea cu indicele de inflație a sumei pretinse, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, iar pe fondul cererii a arătat că recunoașțe, în parte, pretențiile reclamantei, respectiv suma de 1.139.300,18 lei din debitul principal și a solicitat respingerea acțiunii pentru restul pretențiilor.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta a solicitat instanței să constate că reclamanta nu este îndreptățită să pretindă suma de 1.647.181,21 lei, facturată în plus pentru perioada octombrie 2015-octombrie 2018, să oblige reclamanta să-i restituie suma de 315.685,24 lei achitată în plus și dobânda aferentă, actualizată cu indicele de inflație și să compenseze datoriile reciproce, până la valoarea celei mai mici, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii reconvenționale și a solicitat respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin cererea depusă la 19.03.2019, reclamanta și-a diminuat valoarea pretențiilor la suma de 1.267.518,33 lei, ca urmare a achitării de către pârâtă a sumei de 100.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 298/19.03.2019, Tribunalul Timiș – Secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, pe rolul căruia a fost înregistrată sub nr. x/3/2019.

La 31.05.2019, Organizația Patronală a Societăților Feroviare Private din România a depus cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei, față de care reclamanta a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia.

Prin încheierea din 19.09.2019, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis în principiu cererea de intervenție accesorie, a respins excepția nulității cererii reconvenționale și a calificat ca apărări de fond argumentele prezentate în susținerea inadmisibilității acestei cereri.

Prin încheierea din 04.10.2019, același tribunal a respins proba cu expertiză contabilă și expertiză în specialitatea transport feroviar.

Prin sentința civilă nr. 1353/30.07.2020, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.267.518,33 lei, reprezentând contravaloare servicii și penalități de întârziere, sumă actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective și a respins cererea reconvențională și cererea de intervenție accesorie ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.577,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile și a încheierii din 04.10.2019, pârâta S.C. Grup Feroviar Român S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 706A/05.05.2023, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a admis apelul declarat împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.190.285,77 lei și a cheltuielilor de judecată în valoare de 15.507,85 lei; a menținut în rest sentința atacată; a respins apelul declarat împotriva încheierii din 04.10.2019, ca nefondat. A obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.324,82 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara și pârâta S.C. Grup Feroviar Român S.A. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicare greșită a art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a reținut, contrar actelor dosarului, că societatea reclamantă și-a micșorat cuantumul pretențiilor la suma de 1.190.285,77 lei.

În susținerea acestui motiv de casare a prezentat cronologic cererile prin care și-a modificat valoarea pretențiilor, ca urmare a plăților efectuate de pârâtă. A menționat că, în fața primei instanțe, a depus note pentru termenul de amânare a pronunțării din 03.10.2019, prin care a arătat că pretențiile sale la acel moment sunt de 1.267.518,33 lei, sumă pe care tribunalul a admis-o.

A menționat că, în apel, instanța a reținut, pe baza notelor scrise depuse la prima instanță la 02.10.2019, că pretențiile sale au fost diminuate la suma de 1.190.285,77 lei și i-a solicitat să explice din ce se compune această valoare, context în care recurenta a arătat că nu acesta este cuantumul datoriei pârâtei, ci suma de 1.215.535,35 lei, care a rezultat în urma scăderii din suma de 1.267.518,33 lei a unor plăți, dar și prin operațiunea de stornare, efectuate după data pronunțării sentinței tribunalului. Însă, instanța de apel a apreciat că această sumă reprezintă o pretenție nouă, care a fost invocată pentru prima dată în calea devolutivă de atac, în care societatea reclamantă nu declarase apel, ci avea calitate de intimată.

Recurenta-reclamantă a apreciat că statuarea curții de apel este greșită, întrucât suma de 1.215.535,35 lei nu reprezintă o pretenție nouă, astfel că, în prezenta cale de atac, a solicitat și diferența de 25.250 lei, dintre această sumă și cea admisă în apel.

În continuare a redat argumente privind temeinicia pretențiilor sale, astfel cum au fost reținute de instanțele devolutive, întemeiate pe contractul părților și dispozițiile legale incidente, din care rezultă modul de calcul al tarifelor de utilizare și acces pe liniile infrastructurii feroviare, precum și al penalităților de întârziere. A mai arătat că și-a îndeplinit toate obligațiile asumate, că sumele pretinse sunt certe, lichide și exigibile, iar intimata trebuia să își îndeplinească obligația de plată, nefiind incidente cauze exoneratoare de răspundere.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă S.C. Grup Feroviar Român S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a criticat soluția de respingere a apelului pe care l-a declarat împotriva încheierii din 04.10.2019, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, arătând că au fost încălcate dispozițiile art. 6, art. 8, art. 22 C. proc. civ., privind principiile fundamentale ale procesului civil, art. 255 și art. 258 C. proc. civ. privind modalitatea de administrare a probelor și art. 477 din același cod, care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

A susținut că instanța de apel nu a procedat legal când a respins proba cu cele două expertize solicitate, apreciindu-le neutile cauzei, întrucât argumentele acestei soluții relevă, în realitate, o inadmisibilitate de plano a apărărilor și pretențiilor sale, fiindu-i încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, prin negarea oricărei posibilități de a administra probe în cauză, pentru a dovedi netemeinicia pretențiilor reclamantei și temeinicia propriilor pretenții din cererea reconvențională. A precizat că raționamentul prezentat de instanța de apel asupra cererii de încuviințare a probelor a dat valență forței obligatorii a contractului în detrimentul respectării dreptului la apărare și la un proces echitabil, precum și a principiilor egalității armelor și al aflării adevărului, fără a exista o limitare legală, un scop legitim și o proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, în acord cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Sub aspectul încălcării art. 8 și art. 22 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că părțile litigiului nu au beneficiat de egalitate, hotărârea fiind pronunțată doar pe baza susținerilor reclamantei, fiind absolutizat principiul forței obligatorii a contractului, cu consecința imposibilității sale de a contesta aspecte ale raporturilor contractuale.

Cu privire la nesocotirea art. 477 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că este greșită concluzia instanței de apel potrivit căreia nu ar fi contestat prin memoriul de apel, ci numai prin notele scrise, situația a două facturi ce nu se regăsesc în evidențele sale contabile, întrucât prin calea devolutivă de atac a criticat soluția de admitere în parte a pretențiilor reclamantei sub toate aspectele, ceea ce implica și chestiunea celor două facturi. În opinia sa, din acest argument al instanței de apel rezultă realizarea controlului judiciar devolutiv cu încălcarea limitelor stabilite prin cererea sa de apel.

Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nemotivarea deciziei atacate, întrucât instanța devolutivă de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra solicitării sale privind compensarea datoriilor reciproce, invocată pe calea cererii reconvenționale, în fața primei instanțe, lipsind motivarea hotărârii sub acest aspect, ceea ce contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs deduce spre soluționare instanței de recurs cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică circumscrisă acestui motiv de nelegalitate vizează încălcarea și greșita aplicare a art. 11 și art. 1.270 C. civ. în soluționarea apelului declarat atât împotriva încheierii din 04.10.2019, cât și a sentinței pronunțate de prima instanță.

Corelând prevederile celor două norme de drept evocate, recurenta-pârâtă a susținut că orice contract legal încheiat are putere de lege între părți și poate fi modificat doar de acestea, cu excepția unor situații în care legiuitorul poate interveni prin norme imperative. A arătat că, în speță, se regăsește situația de excepție, întrucât regulile de tarifare impuse de O.G. nr. 89/2003 și plafonarea stabilită de Legea nr. 202/2016 sunt de ordine publică și se aplică contractului părților, cu scopul de a o proteja, în calitate de utilizator al infrastructurii rutiere, de practicile părții adverse, generate de poziția de monopol pe care o are în ramura transportului feroviar.

Această recurentă a imputat instanței de apel faptul că a încălcat principiul forței obligatorii a contractului, întrucât a adăugat la prevederile convenției părților, care nu prevăd un preț al serviciilor pe care intimata-reclamantă s-a angajat să le efectueze pentru operatorul de transport, ci doar menționarea generică a tarifelor de transport, prin trimiterea la normele legale în vigoare.

Sub acest aspect, a arătat că este contrară principiului enunțat statuarea instanței potrivit căreia și-ar fi dat acordul pentru tarifele cuprinse în dispozițiile Directorului General al C.F.R. nr. x/08.08.2007, nr. x/09.09.2008 și nr. x/29.12.2015, prin semnarea contractului de acces la infrastructura feroviară, deoarece acesta nu cuprinde nicio clauză în acest sens, iar incidența acestor dispoziții nu ar putea prevala nici normelor de drept, nici Deciziei nr. 2/2018 emise de Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar. De altfel, în contractul părților sunt prevăzute criteriile pentru actualizarea tarifelor, iar actele emise de conducerea CNCF C.F.R. S.A. nu sunt menționate, astfel că orice concluzie în sensul aplicării acestora reprezintă o adăugare nepermisă la contract, contrară art. 1.270 C. civ.

În același sens, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel i-a aplicat o sancțiune neprevăzută în contractul părților, prin aceea că a dat valoarea unei recunoașteri a pretențiilor sale împrejurării că nu s-a prezentat la concilierea inițiată de aceasta; totodată, a menționat că procedura concilierii stabilită contractual este calificată diferit de către curtea de apel, în funcție de partea care o invocă, astfel că apare ca având caracter absolut și obligatoriu când este invocată de intimata-reclamantă și ca nevalabilă, în ipoteza invocării de către aceasta, deși convenția părților prevede că, indiferent dacă acestea ajung sau nu la un consens asupra serviciilor prestate, ele vor fi facturate independent de confirmarea lor de către operatorul de transport feroviar.

Potrivit recurentei, nu se poate atribui valoarea unei recunoașteri faptului neprezentării la conciliere, în condițiile în care a contestat tarifele din facturile ce fac obiectul acțiunii, invocând clauze ale contractului părților privind situațiile în care nu se poate percepe tariful de staționare, deoarece culpa aparține cocontractantului, ceea ce însă nu se putea proba în lipsa administrării probei cu expertiza tehnică de specialitate.

O altă critică privind încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material vizează dispozițiile art. 1.556 și art. 1.246 și urm C. civ., ce reglementează excepția de neexecutare a contractului și regimul juridic al nulității, instanța de apel reținând că recurenta-pârâtă era obligată să solicite nulitatea clauzelor contractuale, deoarece nu avea altă modalitate de apărare față de pretențiile intimatei-reclamante.

Sub acest aspect, a apreciat că decizia atacată cuprinde o confuzie între cele două mijloace procedurale, întrucât nu exista niciun motiv de invocare a nulității clauzelor contractuale, care erau legale, incidentă în cauză fiind excepția de neexecutare a contractului al cărei afect a fost chiar refuzul de plată a facturilor.

Cu privire la încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 12 din Legea nr. 24/2000, ale art. 7 alin. (8), art. 8 alin. (4) și art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 89/2003 și ale art. 3 pct. 21 și art. 31 alin. (7) din Legea nr. 202/2016, pe care le-a evocat, recurenta-pârâtă a susținut că deși erau aplicabile contractului părților și facturilor emise în temeiul acestuia, iar decizia nr. 2/2018 a fost emisă de Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar în contextul încălcării de către reclamantă a dispozițiilor legale citate mai sus, instanța de apel a reținut greșit faptul că această decizie nu s-ar aplica tarifelor aferente perioadei anterioare acesteia, pe baza cărora au fost calculate și sumele pretinse în prezenta cauză.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a reținut greșit că, față de aplicabilitatea doar pentru viitor a deciziei nr. 2/2018 și caracterul necontestat al dispozițiilor directorului general al intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de încălcarea prevederilor legale imperative în vigoare la data emiterii acelor dispoziții.

După ce a evocat contextul și scopul adoptării Legii nr. 202/2016, recurenta-pârâtă a subliniat că, odată cu intrarea ei în vigoare, intimata-reclamantă era obligată să efectueze operațiunile contabile necesare pentru a stabili costul furnizării serviciilor în acord cu prevederile art. 31 alin. (7) și ale art. 3 pct. 21 din acest act normativ, incident și contractului în derulare, însă aceasta nu s-a conformat, ci a continuat să aplice vechile tarife stabilite prin cele trei dispoziții ale directorului său general.

Sub acest aspect, a mai arătat că nu are nicio relevanță faptul că aceste acte nu au fost contestate, deoarece nu au forță juridică superioară actelor normative indicate, iar prin efectul Legii nr. 202/2016 au devenit desuete, fiind contrare acesteia; de aceea, aplicarea lor este dovada culpei intimatei-reclamante pentru valoarea tarifelor facturate, reprezentând cauză exoneratoare de răspundere pentru recurenta-pârâtă și temei pentru admiterea cererii sale reconvenționale. De altfel, prin decizia nr. 2/2018, Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar a sancționat tocmai această atitudine culpabilă a intimatei-reclamante de a aplica tarife nelegale și abuzive.

A mai susținut recurenta-pârâtă, față de argumentul instanței de apel potrivit căruia nu a contestat borderourile și facturile emise de intimata-reclamantă, că aceste documente constatau, în mod corect, doar efectuarea unor servicii, nu și modul de calcul al tarifelor utilizate, iar lipsa unui refuz explicit nu atrage pierderea dreptului de a se apăra împotriva pretențiilor deduse judecății.

O ultimă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.350, art. 1.517 și art. 1.548 C. civ., privind condițiile răspunderii sale contractuale, recurenta-pârâtă susținând că acestea nu sunt îndeplinite, întrucât neexecutarea este imputabilă părții adverse, iar culpa creditorului reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, potrivit prevederilor legale invocate. Este nelegală statuarea instanței de apel în sensul că nu putea să critice tarifele practicate de partea adversă în lipsa contestării dispozițiilor directorului general al acesteia, deoarece, pentru justificarea tarifelor nelegale, a depus decizia nr. 2/2018 a Consiliului Național de Supraveghere în Domeniul Feroviar din cadrul Consiliului Concurenței.

În continuare, a arătat că, în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile cumulative prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii sale civile contractuale, iar prezumția instituită de art. 1.548 C. civ. trebuie înlăturată, întrucât neexecutarea obligației de plată a fost cauzată de conduita intimatei-reclamante.

Pe calea întâmpinării, intimata-pârâtă S.C. Grup Feroviar Român S.A. a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat respingerea solicitării recurentei-reclamante de rejudecare a fondului, ca inadmisibilă, față de dispozițiile art. 497 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că reclamanta, prin notele scrise depuse la 02.10.2019, în fața instanței de fond, și-a redus obiectul pretențiilor din cererea introductivă, iar față de împrejurarea că aceasta nu a formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, ci a invocat pentru prima dată în fața instanței de apel că pretențiile datorate ar fi în cuantum de 1.215.535,35 lei, nu constituie o învestire legală a instanței de control judiciar devolutiv.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, a invocat excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă și excepția inadmisibilității acțiunii raportat la invocarea drept temei juridic a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., care reglementează acțiunea în constatare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a susținut că, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a solicitat pe cale judecătorească anularea clauzelor care reglementează modalitatea de calcul a tarifelor, instanța nu poate interveni și modifica voința inițială a părților contractante, prin substituirea clauzelor cu prevederile deciziei nr. 2/30.08.2018 care, potrivit mențiunii cuprinse la art. 2 lit. a), nu se aplică retroactiv, ci începând cu 01.10.2018.

Prin răspunsul la întâmpinare înaintat la dosar la 12.01.2024 recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției nulității recursului său, admiterea recursului declarat de aceasta și respingerea recursului promovat de partea adversă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; ulterior, în urma analizării, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport; ambele părțile litigante și-au exprimat punctul de vedere.

La termenul din 19.06.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, respectiv excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă și, constatând că recursurile nu pot fi soluționate nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., le-a admis în principiu, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a dispus citarea părților la 06.11.2024, pentru dezbateri.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. București, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, Înalta Curte constată că argumentele critice vizează soluția instanței de control judiciar devolutiv prin care s-a admis apelul pârâtei și s-a dispus obligarea acestei părți la plata sumei de 1.190.285,77 lei, solicitată de reclamantă în fața instanței de fond prin notele depuse la 02.10.2019, și nu a sumei de 1.215.535,35 lei, menționată în precizările formulate în fața instanței de apel la 27.03.2023, solicitare pe care Curtea de Apel București a apreciat-o ca fiind o pretenție nouă, inadmisibilă în apel, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Apreciind această statuare greșită, recurenta-reclamantă solicită, pe de o parte, să se constate că, în fața instanței de apel, nu a formulat pretenții noi, iar pe de altă parte, să fie obligată pârâta și la plata sumei de 25.250 lei, diferența dintre suma solicitată prin precizările din 27.03.2023 și suma admisă în apel.

Analizând susținerile recurentei-reclamante, instanța supremă observă din parcursul procesual al cauzei că prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.367.518,33 lei, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale scadente și neachitate, privind staționarea și accesul materialului rulant pe liniile infrastructurii feroviare reprezentând prestații suplimentare, auxiliare și opționale efectuate și neachitate, precum și penalități de întârziere. Se constată, de asemenea, că, printr-o primă cerere precizatoare înaintată la dosar la 18.10.2018, a menționat că obiectul cererii este în valoare de 1.397.257,97 lei, urmare a majorării cuantumului penalităților de întârziere, iar la termenul din 19.03.2019, prin precizările depuse în ședință publică, a arătat că înțelege să diminueze câtimea obiectul cererii la suma de 1.267.518,33 lei, întrucât pârâta a achitat 100.000 lei.

Ulterior, la 02.10.2019, prin note de ședință, reclamanta a adus la cunoștința instanței faptul că pârâta, prin ordinul de plată nr. 5260/12.07.2019, a achitat suma de 77.232,56 lei, și a solicitat obligarea pârâtei „doar la plata sumei de 1.190.285,77 lei”.

Împotriva sentinței primei instanțe, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată cu obligarea a pârâtei la plata sumei de 1.267.518,33 lei, doar pârâta a formulat apel, una dintre critici vizând faptul că tribunalul a acordat mai mult decât s-a cerut.

În faza apelului, la solicitarea instanței de a detalia componența sumei de 1.190.285,77 lei, reclamanta a depus, la 27.03.2023, precizări prin care a susținut că este îndreptățită să primească suma de 1.215.535,35 lei.

În acest context, în conformitate cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a statuat că nu pot fi primite aceste susțineri ale reclamantei, atât timp cât, în limitele trasate chiar de aceasta în fața primei instanțe, pretențiile au fost limitate la suma de 1.190.285,77 lei, iar invocarea pentru prima dată, în fața instanței de apel, a sumei de 1.215.535,35 lei, nu constituie o legală învestire a instanței, în lipsa declarării unui apel care să vizeze o eventuală diferență.

În acest context al parcursului procesual, critica recurentei-reclamante, circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 204 C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamantului, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestuia de a opera schimbări cu privire la părțile, obiectul sau cauza cererii sale.

Totodată, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, dar și al dreptului părților de a avea acces neîngrădit la acest principiu, legiuitorul a limitat posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată la a putea fi efectuată doar în fața primei instanțe, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. statuând că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”.

Textul citat consacră regula potrivit căreia „tantum devolutum quantum judicatum” care privește principiul inadmisibilității modificării în apel a elementelor esențiale ale acțiunii civile și judecății în primă instanță, cum sunt calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Conceptul de „cerere nouă” se raportează, cu necesitate, la introducerea unei noi pretenții de către părți în faza judecății în apel, pretenție ce nu a format obiect al judecății în primă instanță, această soluție decurgând din funcția fundamentală a instanței de control judiciar devolutiv, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia.

Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, se reține faptul că trebuie să existe o concordanță între ceea ce se cere și ceea ce se dă, astfel încât, pentru a nu se restrânge în mod artificial limitele învestirii instanței, în măsura în care există dubii ori neconcordanțe între conținutul cererii introductive și petitul formulat de către reclamant, judecătorul trebuie să ceară clarificările necesare, determinând astfel sensul real al demersului judiciar inițiat.

Transpunând aceste considerații de ordin teoretic în cauza dedusă judecății, Înalta Curte reține că instanța de apel a interpretat și aplicat judicios art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și a stabilit că o solicitare precum cea a reclamantei din cuprinsul notelor de ședință din 27.03.2023, în sensul de a fi obligată partea adversă la plata sumei de 1.215.535,35 lei, diferită de cea arătată în fața instanței de fond, este inadmisibilă în apel.

Înalta Curte apreciază ca fiind legală calificarea dată pretenției de către instanța de apel, având în vedere că invocarea în această fază procesuală a unei alte sume decât cea dedusă judecății în primă instanță reprezintă, de fapt, o modificare a obiectului cererii introductive din perspectiva pretențiilor solicitate și asupra cărora instanța de apel nu se poate pronunța în această etapă, în care controlul legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe este limitat la ceea ce s-a solicitat și s-a judecat în prima etapă procesuală.

Totodată, față de art. 477 C. proc. civ., constată că sentința tribunalului a fost atacată cu apel doar de către pârâtă, fără ca reclamanta să învestească instanța de apel cu vreo solicitare în raport cu soluția pronunțată de instanța de fond, astfel că instanța de control judiciar devolutiv nici nu putea modifica sentința primei instanțe în sensul celor solicitate de reclamantă în faza procesuală a apelului.

Instanța de recurs observă, de asemenea, că, deși nu indică în mod expres art. 478 alin. (4) C. proc. civ. potrivit căruia, „părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe”, recurenta-reclamantă pretinde că suma solicitată în apel este rezultatul scăderii din suma de 1.267.518,33 lei a unor plăți, dar și prin operațiunea de stornare, efectuate după data pronunțării instanței de fond.

Or, sensul dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ. este acela de a fi luate în considerare și așa-numitele cereri implice sau virtualmente cuprinse în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în așa fel încât în absența acestora pretenția principală nu își găsește o dezlegare integrală și nici o rezolvare corectă.

Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie, în mod evident, situația în care reclamanta susține că pretenția în cuantum de 1.215.535,55 lei ar fi cuprinsă în pretenția în cuantum de 1.190.285,77 lei, în condițiile în care suma solicitată în fața instanței de apel este mai mare decât cea pretinsă în primă instanță.

Așa fiind, față de contextul procesual creat de reclamantă prin precizările succesive deduse judecății în fața instanței de apel, Înalta Curte impune concluzia că aceasta nu a urmărit în apel explicitarea unor pretenții implicite, atașate pretenției principale ci, în mod evident, a tins la o extindere a pretenției deduse judecății în fața primei instanțe, majorând suma menționată în ultima cerere precizatoare depusă la dosarul de fond, urmare a pronunțării primei instanțe plus petit, cu depășirea limitelor învestirii și a principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Pentru toate aceste considerente, constatând legală calificarea dată de instanța de apel solicitării din cuprinsul notelor scrise depuse cu prilejul judecării apelului, având în vedere conceptul de „cerere nouă” la care se referă art. 478 alin. (3) C. proc. civ., neputându-se reproșa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. București, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 706A/05.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă S.C. Grup Feroviar Român S.A., Înalta Curte constată că, subsumat primului motiv de recurs invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta a criticat, pe de o parte, dispoziția instanței de control judiciar devolutiv de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 04.10.2019 a Tribunalului București susținând că aceasta nesocotește dispozițiile art. 255 și art. 258 C. proc. civ. raportat la art. 6, art. 8 și art. 22 C. proc. civ., iar pe de altă parte, încălcarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat.

Criticile de ordin procedural formulate de pârâtă prin motivul de recurs, deși susceptibile de încadrare în motivul de casare invocat, sunt neîntemeiate și nu pot duce la casarea hotărârii recurate.

Sub un prim aspect, acestea pun în discuție încălcarea principiilor privind dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea și aflarea adevărului, întrucât se afirmă că instanța de apel, prin raționamentul prezentat cu privire la apelul formulat împotriva încheierii tribunalului de respingere a probelor cu expertiză, a dat valență forței obligatorii a contractului și a privat pârâta de dreptul de a contesta sumele pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și de a dovedi temeinicia propriilor pretenții din cererea reconvențională.

Înalta Curte constată că, la 19.09.2019, pârâta a solicitat, în fața instanței de fond, încuviințarea probei cu înscrisuri, precum și a probei cu expertiză tehnică specialitate contabilitate și transport feroviar; prin încheierea pronunțată la același termen de judecată, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri la propunerea părților, iar prin încheierea din 04.10.2019 a respins ca nefiind utile soluționării cauzei probele cu expertiză solicitată de pârâtă.

Analizând soluția pronunțată de instanța de fond, instanța de control judiciar devolutiv a reținut legalitatea și temeinicia acestei măsuri raportat la obiectivele propuse de pârâtă, considerând corectă aprecierea Tribunalului potrivit căreia probele cu expertiză solicitate nu ar conduce la soluționarea litigiului, câtă vreme contractele încheiate între părți stabileau atât cuantumul tarifului pentru fiecare serviciu, modalitatea de stabilire și de modificarea a lor, cât și situația facturării acestora în ipoteza unor staționări, detaliat expusă în procedura operațională în art. 5.2-5.3.2.3 și art. 5.4. Totodată, curtea a făcut trimitere la dispozițiile directorului general al C.F.R. S.A. nr. x/08.08.2007, nr. x/29.12.2015 și nr. x/09.09.2008, la prevederile O.G. nr. 89/2003 și ale Legii nr. 202/2016, precum și la decizia nr. 2/30.08.2018 a Consiliului Național de Supraveghere din Domeniul Feroviar, constatând că utilitatea și relevanța probelor solicitate a fost analizată în raport cu ansamblul probatoriului, a argumentelor de fapt și de drept avansate în litigiu, ținând cont de rigorile procedurale legate de limitele învestirii, astfel că măsura instanței de fond în sensul neîncuviințării probelor cu expertiză este una legală și temeinică, cu respectarea art. 255 și art. 258 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, pentru a fi folosite în dezlegarea pricinii, dovezile trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiții, deduse din interpretarea dispozițiilor art. 255 și art. 258 C. proc. civ., și anume: să fie legale, concludente, verosimile și pertinente, împrejurare asupra căreia se pronunță instanțele în fața cărora s-a solicitat administrarea probelor.

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., obligă instanța de fond să verifice condițiile de admisibilitate a probelor solicitate și să se pronunțe în sensul art. 258 C. proc. civ., cât privește încuviințarea lor, iar modalitatea de aplicare a normelor de drept invocate a făcut obiectul cenzurii în apel, în acord cu dispozițiile art. 476-478 C. proc. civ. Or, numai respingerea nemotivată a cererii de încuviințare a probelor putea face ca hotărârea instanței de fond să fie netemeinică și nelegală, întrucât nu se putea verifica rațiunea pentru care probele solicitate nu au fost admise, însă o astfel de premisă nu a fost identificată de instanța de control judiciar devolutiv.

Pe de altă parte, notează că evaluările instanței de apel care privesc concluzia asupra utilității probei prin raportare la obiectivele expertizelor solicitate de pârâtă țin de resortul instanței de fond, în calea extraordinară de atac a recursului neputând fi supuse analizei critici care să vizeze modalitatea în care instanța de apel a apreciat și a dispus, ca instanță devolutivă, cu plenitudine de apreciere, în ceea ce privește aplicarea art. 255 și art. 258 C. proc. civ., respectiv asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței lor.

Înalta Curte mai reține că art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu garantează în mod explicit dreptul părții de a i se încuviința probele solicitate, iar procedura în ansamblul său, inclusiv modul în care sunt respinse dovezile cerute, trebuie să fie echitabilă; prin urmare, în cauză, în raport de situația concretă dedusă judecății, nu se poate afirma că procedura a fost viciată din această perspectivă.

Este real că art. 22 C. proc. civ. impune judecătorului să exercite un rol activ în aflarea adevărului și determinarea exactă a raporturilor dintre părți, însă, în materie probatorie trebuie îndeplinită cerința pertinenței, concludenței și utilității probelor pentru soluționarea cauzei. De aceea, chiar dacă părțile solicită probe, instanța este suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludența și pertinența acestora în soluționarea cauzei.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile și observațiile părților să fie cu adevărat reținute, adică analizate corespunzător de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă că aceasta are obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de a le aprecia relevanța. Or, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că obiectivele propuse de pârâtă în susținerea pretențiilor formulate pe cale reconvențională, respectiv a apărărilor la acțiunea principală, nu sunt apte să conducă la soluționarea cauzei, concluzionând în sensul că ceea ce se urmărește prin încuviințarea probei cu expertiza contabilă este demonstrarea nelegalității tarifului aplicat potrivit clauzelor contractuale raportat la prevederile O.G. nr. 89/2003, ale Legii nr. 202/2016, precum și ale deciziei nr. 2/30.08.2018 și nu un calcul greșit din punct de vedere contabil al sumelor facturate, respectiv faptul că, prin încuviințarea probei cu expertiza tehnică în transport feroviar se urmărește a se stabili dacă se poate reține sau nu în sarcina pârâtei vreo culpă, dacă a respectat procedurile operaționale privind tariful de staționare sau au fost aplicate eronat în ce privește serviciile și valorile din borderourile aferente facturilor nr. 3500016310/31.08.2016 și nr. 3500016314/31.08.2016, nu se poate reține nici o eventuală atingere adusă acestui principiu.

Cât privește principiul egalității părților în justiție, Înalta Curte notează că, în materia probelor, acesta presupune ca părțile să dispună de o egalitate de posibilități juridice privitoare la admisibilitatea acestora, precum și de o egalitate a condițiilor reale în care pot să și uzeze de mijloacele prevăzute de lege. În cauză, egalitatea a fost asigurată prin faptul că ambele părți au avut posibilitatea de a solicita încuviințarea probelor pe care le-au considerat necesare în susținerea pretențiilor, iar faptul că pârâta a solicitat încuviințarea probelor cu expertiză, însă instanța le-a respins motivat, pe temeiul lipsei de utilitate a acestora, nu poate conduce la concluzia încălcării principiului enunțat.

În jurisprudența instanței europene a fost consacrat principiul egalității armelor, care are semnificația tratării egale a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau ce celelalte părți din proces. Așadar, principiul ar fi fost nesocotit în situația în care, în dovedirea, respectiv în combaterea aceleiași teze probatorii, instanța ar fi încuviințat proba numai uneia dintre părți, respingându-i-o însă părții adverse.

Așadar, împrejurarea că judecătorul a interpretat elementele bazei factuale și probele într-o altă manieră decât cea agreată de pârâtă nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil sau a principiului aflării adevărului și egalității părților în procesul civil.

Deși recurenta susține că respingerea celor două probe relevă o imposibilitate de plano a apărărilor și pretențiilor sale, fiind în imposibilitate de a dovedi situația de fapt, Înalta Curte reține că se tinde la reaprecierea caracterului util al probelor solicitate în fața instanței de fond și care nu pot fi analizate întrucât excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 483 C. proc. civ., în limitele căruia Înalta Curte nu poate cerceta decât dacă instanța de control judiciar devolutiv a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea, încuviințarea și analiza probelor.

Constată, de asemenea, că instanța de apel a analizat atât apărările și susținerile reclamantei, cât și pe cele ale pârâtei, oferind ambelor părți posibilitatea de a dezbate toate problemele privind prezentul litigiu; prin urmare, nu se poate susține că, prin hotărârea recurată, au fost analizate exclusiv apărările formulate de reclamantă.

Ca atare, Înalta Curte constată că, în speță, respingerea motivată a probelor cu expertiză de către instanțele devolutive nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale privind încuviințarea și administrarea probelor, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 6, art. 8 și art. 22 din același act normativ.

Nici cel de-al doilea aspect de nelegalitate subsumat motivului de recurs reglementat de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanța de apel a limitelor devoluțiunii, nu se verifică în cauză.

Criticând concluzia potrivit căreia nu ar fi contestat prin memoriul de apel situația facturilor nr. 3500021473/31.01.2018 și nr. 3500022906/30.04.2018, ci prin notele scrise depuse la 24.03.2023, în condițiile în care calea de atac declarată a vizat soluția de admitere în parte a pretențiilor reclamantei sub toate aspectele, pârâta susține că instanța a nesocotit art. 477 C. proc. civ., întrucât a refuzat să judece apelul în limitele stabilite de aceasta.

Efectul devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 C. proc. civ. prevede în alin. (1) că: „apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept”, iar în alin. (2) că: „în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanță”.

Din dispozițiile art. 477-478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, apelul fiind, astfel, guvernat de două principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolu-tum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia: „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Plecând de la aceste considerații de ordin teoretic și raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată, așa cum rezultă cu evidență din cererea de apel, că pârâta a solicitat „schimbarea în parte a sentinței apelate cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată, în sensul de a respinge acțiunea pentru suma de 128.218,15 lei, din care suma de 50.985,59 lei reprezintă suma contestată de GFR, iar suma de 77.232,56 lei reprezintă suma cu care CFR și-a diminuat obiectul acțiunii la 02.10.2019, această din urmă sumă fiind omisă de prima instanță, (...). De asemenea, pârâta-apelantă a solicitat instanței de apel schimbarea în tot a sentinței atacate cu privire la soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale, în sensul de a o admite astfel cum a fost formulată (...)”, una dintre criticile explicite aduse sentinței tribunalului vizând greșita analiză doar a celor trei facturi refuzate la plată în cuantum total de 8.396,63 lei, după ce a reținut că nu are date cu privire la proveniența unei sume de 22.057,33 lei, iar ulterior la admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată de reclamantă la 19.09.2019, pârâta afirmând că nu sunt verificabile din punct de vedere matematic calculele, raționamentul instanței fiind incomplet.

Prin notele de ședință înaintate la dosar la 24.03.2023, pârâta a precizat faptul că, din eroare, prin apelul formulat a fost indicată ca fiind suma contestată în cuantum de 50.985,59 lei, suma corectă fiind de 10.839,21 lei, compusă din: 4.601,24 lei aferentă facturii nr. 3500016310/31.08.2016, reprezentând contravaloare tarife de staționare în lunile noiembrie și decembrie 2015; 3.177,76 lei aferentă facturii nr. 3500016314/31.08.2016, reprezentând contravaloare tarife de staționare pentru luna noiembrie 2015 și acces convoaie manevră pentru luna iulie 2016; 71,32 lei din factura nr. 3500029952/30.06.2017, reprezentând penalități la factura nr. 3500016310/31.08.2016; 49,26 lei din factura nr. 3500029959/30.06.2017, reprezentând penalități la factura nr. 3500016314/31.08.2016; 2.082,83 lei aferentă facturii nr. 3500021473/31.01.2018, reprezentând contravaloare tarife staționare, factură solicitată prin acțiunea CFR, dar care nu se regăsește în evidențele GFR; 856,8 lei aferentă facturii nr. 3500022906/30.04.2018, reprezentând „diverse”, factură solicitată prin acțiunea CFR, dar care nu se regăsește în evidențele GFR.

Procedând la judecarea apelului, cu privire la ultimele două facturi, instanța de apel a constatat că pârâta nu a formulat nicio critică concretă în memoriul de apel depus la 02.09.2022, cu privire la situația neregăsirii unor facturi în propria evidență contabilă, și a statuat în sensul că formularea unor critici în privința acestora prin notele scrise depuse la 24.03.2023, după împlinirea termenului de apel, nu poate fi primită.

Înalta Curte notează că judecata în apel este limitată la criticile/motivele, formulate de apelant în termen, deoarece doar acestea obligă instanța să se pronunțe asupra lor.

În acest sens, față de dispozițiile art. 468 alin. (1) și art. 470 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reține că, sentința tribunalului a fost comunicată pârâtei la 11.08.2022 (fila 190 dosar apel), aceasta declarând calea de atac a apelului la 02.09.2022, iar termenul de apel s-a împlinit la 12.09.2022, astfel că motivele de apel formulate prin notele scrise la 24.03.2023 apar ca fiind tardive; prin urmare, instanța de apel în mod judicios nu a analizat susținerile cu referire la situația neregăsirii unor facturi în evidența contabilă a pârâtei, câtă vreme aceasta a avut posibilitatea să invoce, în termenul legal, prin memoriul de apel, criticile expuse prin notele scrise depuse după împlinirea termenului de apel.

Reținând că instanța de apel era ținută să judece în limitele criticilor formulate prin memoriul de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate de apelantă în termen, Înalta Curte va înlătura critica privind încălcarea de către instanța de apel a art. 477 C. proc. civ., neputând fi constatată încălcarea limitelor devoluțiunii.

Sunt, prin urmare, nefondate ambele critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsite de temei sunt și criticile ce vizează nemotivarea deciziei atacate. În esență, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât nu cuprinde soluția și, implicit, nici motivele instanței cu privire la solicitarea acesteia de constatare a compensării datoriilor reciproce până la valoarea cea mai mică dovedită, formulată pe cale reconvențională, instanța fiind ținută să se pronunțe asupra tuturor aspectelor invocate de părți.

Cu referire la această critică, Înalta Curte reține că motivul de casare menționat poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind supusă casării, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a răspuns criticilor invocate, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Astfel, examinând principala critică adusă de pârâtă soluției de respingere a cererii reconvenționale de către prima instanță, curtea a constatat că aceasta vizează pretinsa nelegalitate a tarifelor aplicate în intervalul 2015-2018, care ar conduce la recalcularea sumelor datorate potrivit O.G. nr. 89/2003 și Legii nr. 202/2016, și a reținut că, în lipsa indicării a temeiului lega