ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1533/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2018, la data de 18.05.2018, reclamanta S.N.T.F.M. .CFR MARFA S.A., a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 818.648,79 RON (432.601,75 RON reprezentând tarife suplimentare de transport și 386.047,04 RON, penalități de întârziere aferente), reactualizată la data plății, precum și obligarea la plata sumei de 11.792 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În drept reclamanta a invocat dispozițiile art. 7.2 din contractul nr. C.2/22/2013, art. 39 alin. 1 și 40(1) din Ordonanța nr. 7/2005, pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România și art. 1978 (2) din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1009/PI/07.11.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. MARFĂ S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 818.648,79 RON reprezentând contravaloare tarif transport feroviar în cuantum de 432.601,75 RON precum și penalități de întârziere aferente în sumă de 386.047,04 RON; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.792 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri precum și împotriva încheierii din 24.10.2018 a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 539/A din 19 iunie 2019 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva sentinței civile nr. 1009/PI/7.11.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș și a încheierii de ședință din data de 24.10.2018.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., raportat la art. 425 C. proc. civ. având în vedere că nu a reținut existența unei vătămări implicite deși instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției invocate, respectiv lipsa calității procesuale active, situație în care instanța de apel ar fi trebuit să dispună anularea hotărârii de fond și rejudecând pricina să soluționeze excepția în condițiile în care din dispozitivul instanței de fond lipsește soluția asupra acestei excepții.

Recurenta arată că al doilea aspect privind încălcarea normelor de procedură este nemotivarea respingerii apelului în ceea ce privește încheierea din 24 octombrie 2018, instanța menționând doar lacunar respingerea excepției.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., analiza excepției lipsei calității procesuale active putând fi făcută doar în cazul în care apelul ar fi fost admis, anulată hotărârea și rejudecând fondul, instanța se putea pronunța asupra acesteia.

Recurenta susține că nu a invocat excepția lipsei calității procesuale prin cererea de apel ci nelegala soluție rezultată din nepronunțarea prin dispozitiv a soluției asupra excepției.

Se mai invocă neconcordanța dintre considerente și dispozitivul deciziei, întrucât, dat fiind că instanța de apel, deși a achiesat la susținerile pârâtei că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepție, prin dispozitiv însă a respins apelul.

În opinia recurentei, omisiunea de a pune excepția în dezbaterea contradictorie a părților sau omisiunea de a o soluționa motivat, echivalează cu încălcarea dreptului părților la apărare. Soluția instanței de fond a încalcat dispozițiile art. 248 și art. 14 C. proc. civ., iar instanța de apel pronunțându-se în primă instanță asupra excepției invocate a privat pârâta de exercitarea unei căi de atac, producându-i vătămare.

Recurenta-pârâtă mai arată că hotărârea nu respectă nici exigențele art. 6 paragraf I CEDO, întrucât noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor sub toate aspectele.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 2537 alin. (2) pct. 3 coroborat cu art. 20 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, reținând că în cauză a fost întrerupt cursul prescripției extinctive deoarece reclamanta s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2015 cu suma de 660.749,11 RON, demers procedural care întrerupe termenul de prescripție.

Recurenta-pârâtă apreciază că dispozițiile art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, raportat la faptul că în dosarul penal x/2015 nu a existat o constituire de parte civilă, nefiind pusă în mișcare acțiunea penală.

Sub un ultim aspect, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile vizează dispozițiile art. 1270 alin. (1), art. 277 C. proc. civ. și art. 1179 C. civ.

Contractul încheiat între părți prevede o prestație determinabilă, iar determinarea în concret a sumei datorate ar trebui să fie făcută în baza altor acte juridice acceptate de părți prin semnătură. Contractul încheiat între părți nu poate ut singuli duce la obligarea pârâtei, atâta timp cât facturile fiscale emise de societatea reclamantă au fost refuzate la plată. Lipsa acceptării facturilor nu poate fi complinită de contract și comenzi, considerentele instanței de apel cu privire la caracterul facturii fiscale fiind greșite.

Dispozițiile art. 277 C. proc. civ. prevăd că pot sta la baza obligării înscrisurile întocmite între profesioniști, or Curtea a inclus în cadrul acestor categorii documente ce nu emană de la părți, respectiv acte emise de poliție.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 12 martie 2020 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 7 mai 2020, dată la care s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia atacată s-a constatat că acțiunea introductivă a fost formulată de către S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. reprezentată prin managerul Centrului Zonal Timișoara, în condițiile în care contractul pe care este întemeiată acțiunea este încheiat cu pârâta de către aceeași entitate, pe cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale active invocată s-a respins ca nefondată, instanța nereținând vreo vătămare procesuală care să conducă la anularea sentinței apelate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480 alin. (6) raportat la art. 425 C. proc. civ. având în vedere că nu a reținut existența unei vătămări implicite deși instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției invocate, respectiv lipsa calității procesuale active, situație în care instanța de apel ar fi trebuit să dispună anularea hotărârii de fond și, rejudecând pricina, să soluționeze excepția în condițiile în care din dispozitivul instanței de fond lipsește soluția asupra acestei excepții.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ. în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Astfel, ipotezele impuse de textul de lege pentru ca hotărîrea instanței de fond să fie anulată sunt: prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra pe fondul cauzei sau judecata să se fi făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

În cauză nu se regăsește niciuna dintre cele două situații având în vedere că, prin hotărârea apelată, cauza a fost soluționată pe fond, nu pe excepție iar judecata s-a făcut cu procedura legal îndeplinită.

Deși recurenta a invocat incidența dispozițiilor 480 alin. (3) C. proc. civ. aspectele criticate nu se regăsesc în textul de lege astfel că nu se impune sancțiunea nulității cum pretinde recurenta.

Analizând pe fond excepția lipsei calității procesuale active, ca motiv de apel, instanța de apel a considerat-o neîntemeiată, astfel soluția de anulare a sentinței nu s-a impus instanța neidentificând vreo vătămare procesuală care să impună soluția de trimitere a cauzei pentru rejudecare instanței de fond.

În raport de caracterul devolutiv al apelului, prin decizia pronunțată în apel poate fi îndreptat orice viciu al motivării sentinței primei instanțe, instanța de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac și susținerile care au fost înlăturate, astfel încât să se evidențieze că instanța a examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției și nu să se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (cauza Boldea c. României, hotărârea din 15.02.2007, par. 30).

Această modalitate de judecată în căile de atac este pe deplin concordantă cu art. 6 din CEDO, Curtea având o jurisprudență constantă în a arăta că " o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță și…este ușor de conceput ca o astfel de instanță să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiția ca aceasta să respecte garanțiile de la art. 6 (cauza Luka c. României par. 58).

Contrar susținerilor recurentei instanța de apel nu a menționat doar lacunar respingerea apelului împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 ci a analizat excepția lipsei calității procesuale active, aspect care rezultă din considerentele deciziei atacate.

De altfel, această critică contrazice susținerile anterioare ale recurentei cu privire la soluționarea acestei excepții ocazie cu care a afirmat că instanța de apel a soluționat-o fără să fi fost învestită iar nu că nu a soluționat-o.

Conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ. când se constată că există alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5) iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacat, va reține procesul spre rejudecare.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale active așadar instanța de apel nu avea ce procedură să anuleze în lipsa unei soluții date de instanța de fond pe acest aspect.

Chiar dacă recurenta are o percepție diferită față de modul în care instanța a soluționat cererea cu care a fost învestită, această percepție nu se constituie într-o critică aptă să anuleze raționamentul instanței de apel care este argumentat conform normelor materiale și procedurale.

Astfel, deși recurenta a susținut că nu a invocat excepția lipsei calității procesuale prin cererea de apel ci nelegala soluție rezultată din nepronunțarea în dispozitiv asupra excepției, instanța a răspuns aspectului relevant asupra fondului cauzei și anume existența calității procesuale active.

În ceea ce privește critica privind neconcordanța dintre considerente și dispozitivul deciziei, Înalta Curte o va înlătura, din considerentele deciziei atacate nerezultând faptul că, deși instanța a achiesat la susținerile pârâtei că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepție, prin dispozitiv a respins apelul, o astfel de susținere neavând corespondent în realitate.

Se reține sub acest aspect că instanța de prim control judiciar a analizat excepția lipsei calității procesuale active prin prisma formulării unui motiv de apel, considerentele fiind astfel în concordanță cu dispozitivul care conține soluția de respingere a căii de atac.

În consecință, nefiind o excepție invocată în calea de atac ci o critică adusă hotărârii de rimă instanță nu se impunea menționarea acestei excepții în dispozitivul deciziei de apel.

Deci, contrar susținerilor recurentei, instanța a analizat aspectul lipsei calității procesuale active ca motiv de apel, situație în care ambele părți au putut formula concluzii, ca atare nu a fost încălcat dreptul părților la apărare, soluția fiind în deplin acord cu exigențele art. 6 par. I CEDO și art. 14 C. proc. civ.

Referitor la incidența normelor de întrerupere a prescripției extinctive, instanța de apel a reținut că întrucât reclamanta prin adresa nr. x/17.03.2017 s-a constituit parte civilă cu suma de 660.749,11 RON împotriva pârâtei, pe cale de consecință, nu se poate reține o pasivitate culpabilă din partea acesteia.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 2537 alin. (2) pct. 3 C. civ. coroborat cu art. 20 C. proc. pen.., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, reținând că în cauză nu a fost întrerupt cursul prescripției extinctive, deși aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, raportat la faptul că în dosarul penal x/2015 nu a existat o constituire de parte civilă, nefiind pusă în mișcare acțiunea penală.

Nici această critică nu este fondată.

Conform art. 2537 alin. (2) pct. 3 C. civ. prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești, textul de lege necondiționând acest act de declanșarea acțiunii penale, cum greșit susține recurenta.

Sub un ultim aspect, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile vizează dispozițiile art. 1270 alin. (1) și art. 1179 C. civ., art. 277 C. proc. civ. din perspectiva interpretării caracterului probatoriu al înscrisurilor de către instanța de apel.

Având în vedere că aceste critici privesc situația de fapt, nu pot fi avute în vedere întrucât nu vizează legalitatea deciziei atacate ci netemeinicia acesteia, aspect care nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

În raport de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 539/A din 19 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.N.T.F.M. CFR MARFA S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 539/A din 19 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.N.T.F.M. CFR MARFA S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iulie 2020.