ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1873/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 9 noiembrie 2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., solicitând plata sumei de 5.347.654,93 RON cu titlu de debit principal restant aferent facturilor fiscale emise în perioada 23.02.2011 - 25.10.2018, calculate în conformitate cu contractele de reparație nr. E 4.6/228/2011, nr. E 2.6/3275/2011, nr. M.R 2.6/1342/16.12.2013, nr. V 3.6/1053/28.10.2015 și nr. V 3.7/77/18.01.2016, la care se adaugă suma de 4.589.922,97 RON cu titlu de penalități de întârziere calculate conform clauzelor prevăzute în contractele de reparație periodică menționate anterior, după cum urmează: suma de 146.180,67 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 27.04.2011 și până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. E 4.6/228/2011; suma de 1.552.152,18 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 02.04.2012 și până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. E 2.6/3275/2011; suma de 1.836.078,27 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 05.08.2014 și până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. M.R 2.6/1342/16.12.2013; suma de 108.550,24 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 07.04.2016 și până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. V 3.6/1053/28.10.2015; suma de 946.961,61 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 07.06.2016 și până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. V 3.7/77/18.01.2016. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților aferente facturilor emise, în continuare, de la data de 01.11.2018 și până la plata efectivă și integrală a debitului, precum și a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a depus cerere precizatoare, în sensul măririi cuantumului pretențiilor deduse judecații, după cum urmează: suma de 8.852.689,97 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere pentru debitul principal; suma de 564.396,81 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere aferente garanțiilor; suma de 9.392.608,20 RON, reprezentând contravaloarea debitului principal și suma de 590.342,03 RON, reprezentând contravaloarea garanțiilor neachitate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 192 și următ. din C. proc. civ., art. 1270 alin. (1), art. 1350 și art. 1548 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1377/21.05.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 8.852.689,97 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere pentru debitul principal, a sumei de 564.396,81 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere aferente garanțiilor, a sumei de 9.392.608,20 RON, reprezentând contravaloarea debitului principal, precum și a sumei de 590.342,03 RON, reprezentând contravaloarea garanțiilor neachitate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., solicitând schimbarea ei în tot și, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2193 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

La 9 aprilie 2020, împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. a formulat recurs principal, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 497, raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., casarea deciziei recurate, respectiv a sentinței pronunțate, cu retrimiterea cauzei pentru o nouă judecată primei instanțe.

Referitor la lipsa calității de reprezentant a administratorului special, a arătat că a invocat atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, fără ca instanțele să analizeze acest aspect, deși excepția, fiind de ordine publică, se putea invoca și din oficiu, conform art. 82 din C. proc. civ.. În acest sens, a menționat că reclamanta nu a atașat cererii introductive, respectiv cererii precizatoare, dovada calității de reprezentant a administratorului special și nici nu a depus în fața instanței o astfel de dovadă.

Așadar, raportat la prevederile art. 82 din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din același cod, instanța de apel trebuia să constate lipsa calității de reprezentant a administratorului special.

Recurenta-pârâtă a susținut și lipsa însușirii cererii introductive, respectiv a cererii precizatoare de către administratorii judiciari ai reclamantei, arătând, sub acest aspect, că la data formulării cererii introductive reclamanta se afla în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006, procedură care face obiectul dosarului nr. x/2013, administrator judiciar fiind desemnat, la acea dată, B. S.P.R.L.

A mai susținut că în fața instanței de fond, dar și în fața instanței de apel, a invocat și faptul că cererea introductivă a reclamantei nu poartă avizul, respectiv semnătura și ștampila administratorului judiciar desemnat în procedură la acel moment, astfel încât introducerea acțiunii fără avizul practicianului în insolvență a fost efectuată cu încălcarea exigențelor impuse de Legea nr. 85/2006, întrucât introducerea cererii de chemare în judecată se circumscrie prevederilor art. 49 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, necesitând în acest sens avizarea prealabilă a administratorului judiciar.

Cu privire la cererea precizatoare, a arătat că simpla introducere a acesteia de către administratorul judiciar în lipsa însușirii exprese a cererii introductive nu este de natură a-i conferi acestuia legitimitate procesuală activă, în sensul posibilității introducerii unei cereri precizatoare la cererea inițial introdusă de debitoare.

Astfel, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod eronat instanța de apel nu a analizat susținerile, respectiv lipsurile procesuale și materiale evidente privitoare la lipsa calității de reprezentant al semnatarului cererii introductive și a cererii precizatoare, acestea fiind formulate de persoane care nu au dovedit calitatea de reprezentant, respectiv nu s-au legitimat procesual activ în prezenta speță.

Ținând cont că excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție de ordine publică, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate faptul că instanța de apel, respectiv prima instanță, nu numai că nu au cercetat aspectul calității de reprezentant în temeiul rolului aflării adevărului, respectiv în temeiul efectului devolutiv al apelului, dar nici nu s-au pronunțat asupra afirmațiilor sale cu privire la lipsa dovezii calității de reprezentant a reclamantei.

În susținerea motivului de recurs ce vizează excepția netimbrării, a arătat că instituția scutirii de la plata taxei judiciare de timbru pentru societățile supuse procedurii de insolvență rezidă în art. 77 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 115 din Legea nr. 85/2014 și este aplicabilă exclusiv acțiunilor formulate de către administratorul judiciar în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege. Or, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu au fost respectate prevederile obligatorii cu privire la achitarea taxei judiciare de timbru.

Recurenta-pârâtă a susținut că introducerea cererii precizatoare de către administratorul judiciar, pe lângă faptul că nu îl legitimează procesual pe acesta în lipsa unei însușiri exprese a cererii introductive, nu este de natură a genera aplicabilitatea art. 77 din Legea nr. 85/2006, respectiv nu este de natură a scuti de la plata taxei judiciare de timbru societatea care a formulat în mod independent de acesta cererea introductivă.

Deși aspectele prezentate au fost invocate în fața instanțelor de fond, acestea în mod greșit au considerat ca fiind aplicabilă scutirea prevăzută la art. 77 din Legea insolvenței, cu toate că cererea nu a fost formulată, respectiv însușită de către administratorul judiciar, conform legii.

În consecință, având în vedere că insuficienta timbrare a cererii de chemare în judecată este o excepție de ordine publică, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că instanța de apel s-a pronunțat cu ignorarea prevederilor art. 197 din C. proc. civ., astfel încât, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Referitor la încălcarea principiului contradictorialității, recurenta-pârâtă a arătat că cererea precizatoare a fost efectuată peste termen, relevându-se în acest sens dispozițiile art. 204 din C. proc. civ.

În ceea ce privește critica privind lipsa cercetării fondului de către instanța de apel, a susținut că înțelege să conteste decizia atacată din perspectiva faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Prin întâmpinare au fost invocate excepții, precum și apărări pe fondul cauzei, însă prin hotărârea dată prima instanță nu face nicio mențiune referitoare la excepții, care nu au fost puse în discuția părților, iar instanța nu s-a pronunțat în dispozitivul hotărârii asupra acestora.

După evocarea dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a arătat în decizia criticată că prima instanță s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei și la excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, soluția și considerentele instanței fiind consemnate în încheierea de ședință din data de 7 mai 2019, moment în care recurenta a fost reprezentată prin consilier juridic, însă instanța de apel nu a reținut susținerea recurentei în sensul că încheierea de la acel termen nu i-a fost comunicată, deși aceasta trebuia să fie comunicată odată cu hotărârea, fiind parte integrantă din sentință.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea instanței de apel este nemotivată sub aspectul faptului că, pentru o parte din pretențiile deduse judecății de către reclamantă, a intervenit prescripția extinctivă, respectiv că a solicitat, cu privire la restul pretențiilor, admiterea probei cu expertiza contabilă în vederea determinării exacte a cuantumului datorat.

Instanța s-a limitat la a invoca prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ., fără să mai cerceteze apărările și susținerile sale și a considerat că existența unei confirmări cu privire la o parte din soldul sumelor ce fac obiectul litigiului valorează recunoaștere a întregii creanțe. Or, din acest punct de vedere, a arătat recurenta-pârâtă, instanța de judecată s-a limitat la a prelua argumentația și pretențiile reclamantei în vederea soluționării speței, instanța de apel confirmând în mod eronat cele reținute de către prima instanță, fără să dispună proba cu expertiza contabilă asupra susținerilor părților și fără să analizeze apărările de fond pe care le-a invocat și susținut.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut dispozițiile de drept material considerate a fi aplicabile în speța dedusă judecății, însă a făcut o aplicare greșită a acestora și le-a interpretat eronat.

Recurenta-pârâtă a susținut că a detaliat în motivele de apel situația care rezultă din evidența sa contabilă și plățile efectuate, precizând că prima instanță a greșit atunci când a admis acțiunea precizată. Tot în mod greșit, instanța de apel a preluat susținerile reclamantei și a considerat că prin extrasele de cont pârâta a recunoscut pretențiile acesteia, fiind astfel întreruptă prescripția.

Recurenta-pârâtă consideră că este necesară efectuarea unei expertize contabile, în condițiile în care nu există un extras de cont confirmat de ambele părți, ulterior cererii de chemare în judecată, care să confirme majorarea cuantumului debitului principal la care face referire reclamanta în cererea precizatoare.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepțiile netimbrării și nemotivării recursului.

Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea ei în parte, în sensul admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

În argumentarea celui de-al doilea motiv de casare invocat, recurenta-reclamantă a susținut că în fața instanței de apel a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel, prin raportare atât la dispozițiile C. proc. civ., cât și la prevederile Regulamentului de Ordine Interioară al societății pârâte, însă, instanța de apel, procedând la o interpretare eronată a textelor de lege indicate și fără a face aplicarea corectă a acestora, a respins excepția.

În argumentarea primului motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat înscrisurile existente la dosarul cauzei, pronunțând o soluție nemotivată, cu încălcarea dispozițiilor legale.

După redarea dispozițiilor art. 151 din C. proc. civ. și a art. 194 alin. (1) lit. b) teza finala din același cod, a opinat că din coroborarea acestora reiese faptul că, în cazul reprezentării unei persoane juridice, avocatul, respectiv consilierul juridic, pe lângă împuternicirea avocațială pe care trebuie să o depună odată cu cererea de chemare în judecată, trebuie să facă dovada și că persoana care l-a mandatat are calitatea de reprezentant legal al societății, calitate care, conform dispozițiilor legale, poate fi probată numai printr-un extras din registrul public în care este menționată persoana juridică, în speță Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A.

Așadar, cererea de chemare în judecată ori calea de atac promovată ce urmează a fi susținută în fața instanței se impune a fi semnată de către reprezentantul legal al societății care înțelege să înregistreze o atare cerere.

În cauza dedusă judecății, deși pe actele dosarului se află numele directorului general de la acel moment, semnătura din dreptul acestuia este diferită și este dată cu mențiunea "pentru", aspect care nu dovedește decât faptul că cererea de apel nu fusese însușită de către Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. prin reprezentantul său legal, respectiv dl. D.. Or, în măsura în care instanța de apel ar fi avut în vedere aceste considerente la soluționarea excepției pe care partea a invocat-o și dacă ar fi făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 151 din C. proc. civ., ar fi constatat faptul că cererea de apel formulată de societatea pârâtă nu a fost semnată de către reprezentantul legal al acestei persoane juridice.

Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și prin administrator special E., indicând în mod expres prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant invocate de această societate.

În susținerea recursului incident au fost evidențiate, în esență, aceleași argumente precum cele expuse în memoriul de recurs depus de administratorul judiciar, mai puțin argumentele aduse în sprijinul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

La 14 septembrie 2020, recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. a depus răspuns la întâmpinare și întâmpinare la recursul incident.

Cu privire la motivele invocate în cuprinsul întâmpinării de către societatea reclamantă a arătat că cererea de recurs a fost timbrată potrivit legii, la dosar fiind transmisă adresa nr. x/28.07.2020, prin care a fost înaintată dovada achitării taxei judiciare de timbru.

De asemenea, cererea de recurs a fost motivată, potrivit art. 488 din C. proc. civ., în cuprinsul acesteia fiind relevate critici care evidențiază încadrarea în ipotezele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul incident formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia, arătând, în esență, că instanța de apel a procedat corect respingând excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei semnatare a cererii de apel.

La 1 octombrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă la recursul incident, reiterând, în esență, argumentele expuse în cererea de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 25 mai 2021 au fost respinse excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate de reclamantă, și a fost admis în principiu recursul principal declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, precum și recursul incident formulat de reclamanta A. S.A., împotriva aceleiași decizii.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Prin recursul principal pârâta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., reiterând în parte susținerile cuprinse în cererea de apel în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al societății reclamante, lipsa însușirii cererii introductive, respectiv a cererii precizatoare de către administratorii judiciari succesivi ai reclamantei, precum și faptul că cererea introductivă nu poartă avizul, respectiv semnătura și ștampila administratorului judiciar desemnat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile privind excepția netimbrării, arătând că în mod greșit s-a considerat ca fiind aplicabilă scutirea prevăzută la art. 77 din Legea insolvenței, cu toate că cererea nu a fost formulată, respectiv însușită de către administratorul judiciar, conform legii.

Cu privire la încălcarea principiului contradictorialității, recurenta-pârâtă a arătat că cererea precizatoare a fost efectuată peste termen, iar prin reținerea cauzei spre judecare a fost încălcat în mod grav dreptul la apărare și principiul contradictorialității din procesul civil, drepturile sale fiind iremediabil afectate.

Înalta Curte reține că toate aspectele menționate anterior au fost analizate de instanța de apel în mod complet și corect.

Astfel, referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al societății reclamante, lipsa însușirii cererii introductive de instanță, respectiv a cererii precizatoare de către administratorii judiciari desemnați succesiv de către judecătorul-sindic, precum și excepția netimbrării, instanța de apel a reținut că aceste excepții au fost soluționate în cadrul ședinței publice din data de 7 mai 2019, punctele de vedere ale părților, dezbaterile în contradictoriu, soluția pronunțată și considerentele instanței fiind consemnate în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen.

De asemenea, în ceea ce privește administratorul judiciar al societății reclamante, prima instanță de control judiciar a admis că acesta și-a însușit în mod tacit cererea de chemare în judecată, manifestare de voință ce rezultă atât din formularea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, cât din formularea cererii precizatoare, prin care reclamanta și-a mărit cuantumul pretențiilor deduse judecății.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, condiția legală privind însușirea de către administratorul judiciar a demersului judiciar este îndeplinită și în situația în care manifestarea de voință rezultă tacit din comportamentul procesual neechivoc al acestuia, legea neimpunând, sub sancțiunea nulității, o declarație formală în acest sens, ceea ce înseamnă că cererea de majorare a cuantumului pretențiilor, semnată de administratorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic în dosarul de insolvență, este conform legii. Prin urmare, în mod corect au fost respinse criticile părții în legătură cu acest aspect.

Instanța de apel a analizat și susținerile recurentei-pârâte referitor la aplicarea prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., reținând că acestea au fost corect aplicate în cauză deoarece reclamanta nu și-a modificat cererea de chemare în judecată, ci doar și-a precizat pretențiile financiare, majorându-și cuantumul obiectului cererii, ceea ce norma anterior evocată permite:

"Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când: (...) 2. reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii; (...)".

Prin urmare, întrucât reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, nu era necesar obținerea acordului pârâtei pentru a învesti în mod legal instanța cu o cerere prin care partea reclamantă și-a majorat numai câtimea obiectului cererii (cuantumul pretențiilor), astfel că nu a intervenit decăderea reclamantei din dreptul de a formula cererea precizatoare, ulterior primului termen de judecată.

Este nefondată și critica recurentei-pârâte referitoare la nemotivarea deciziei atacate sub aspectul excepțiilor invocate prin întâmpinare în fața primei instanțe având în vedere că instanța de apel a analizat această critică, reținând că excepția lipsei dovezii calității de reprezentat al reclamantei și excepția netimbrării cererii de chemare în judecată au fost soluționate în cadrul ședinței publice din data de 7 mai 2019, dezbaterile părților, soluția pronunțată și argumentele instanței fiind consemnate în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen, moment la care pârâta a fost reprezentată de consilierul său juridic.

Așadar, Înalta Curte reține că excepțiile au fost puse în discuția părților, acestea fiind soluționate prin încheierea din data de 7 mai 2019, context în care nu se mai impunea ca pronunțarea să fie reluată în dispozitivul hotărârii prin care a fost soluționată cauza pe fond, la un moment ulterior.

Necomunicarea încheierii prin care a fost amânată pronunțarea nu atrage nulitatea hotărârii pronunțate, iar partea căreia nu i-a fost comunicată încheierea de dezbateri este oricând îndreptățită și în termen să invoce acest aspect, solicitând instanței o atare comunicare, necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării neproducându-i părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, așa cum o impune primul alineat al art. 175 din C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura și critica privitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat toate înscrisurile depuse de recurenta-pârâtă în legătură cu împrejurarea că, pentru o parte din pretențiile deduse judecății, a intervenit prescripția extinctivă, iar pentru restul pretențiilor s-a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea contabilitate în vederea determinării exacte a cuantumului datorat.

Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă fără putință de tăgadă că instanța de apel a analizat criticile cu privire la prescripția extinctivă (a se vedea în acest sens, ultimul paragr. al pag. 11 și paragr. 1-3 ale pag. 12 din hotărârea recurată), reținând că, potrivit art. 2537 pct. 1 din C. civ., pentru pretențiile decurgând din facturile fiscale emise în perioada 23.02.2011 - 01.11.2015 a avut loc întreruperea termenului de prescripție ca urmare a recunoașterii creanțelor prin extrasele de cont depuse la dosar, norma legală indicată statuând că prescripția se întrerupe, printre altele, și printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția.

Susținerile recurentei-pârâte privind modul de interpretare a probelor, respectiv a extraselor de cont și a anexelor acestora, precum și respingerea probei cu expertiză tehnică judiciară solicitată de parte nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei atacate, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra respectivelor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

Nu sunt fondate nici criticile prin care se arată că, în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de apel a aplicat și interpretat greșit normele de drept material incidente în cauză, recurenta indicând doar dispoziții contractuale fără a preciza punctual textele de lege considerate încălcate prin decizia atacată, doar acestea din urmă întrând în conținutul motivului de nelegalitate invocat.

Înalta Curte va respinge și recursul incident formulat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., împotriva aceleiași decizii, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., cerere prin care s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

Potrivit prevederilor art. 491, coroborate cu ale art. 472 din C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la casarea hotărârii.

Exercițiul dreptului de recurs este subordonat condiției ca partea recurentă să justifice interes în casarea hotărârii, știut fiind că părțile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu și doar în măsura în care au suferit un prejudiciu prin respectiva hotărâre.

Din perspectiva condiției relative la interesul în casarea hotărârii atacate, soarta recursului incident este dependentă de soluția pronunțată asupra recursului principal. În consecință, când recursul principal este găsit nefondat și hotărârea recurată, care nu-l prejudiciază pe titularul recursului incident, este menținută, recursul incident devine lipsit de interes.

Așa fiind, constatând că partea reclamantă, în raport de soluția pronunțată asupra recursului principal declarat de partea pârâtă și de dezlegările date chestiunilor litigioase care au făcut obiectul criticilor de nelegalitate, respectiv excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al semnatarului cererii de apel, nu mai justifică niciun interes în casarea hotărârii atacate, care îi este favorabilă, Înalta Curte urmează să respingă recursul incident.

De altfel, cu ocazia dezbaterilor asupra celor două recursuri, reprezentantul recurentei-reclamante a solicitat ca în cazul în care se admite recursul principal, declarat de societatea pârâtă, instanța de control judiciar să admită și recursului incident, promovat de reclamantă numai în legătură cu modul de soluționare a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cât și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., împotriva aceleiași decizii.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfa "C.F.R. MARFĂ" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, precum și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., împotriva aceleiași decizii, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2021.