ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 702/2025

Ședința publică din data de 8 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 mai 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului pricinuit prin înființarea nelegală a măsurilor asigurătorii ce au format obiectul dosarului nr. x/2022, prejudiciu pe care îl estimează provizoriu la suma de 343.490 de RON, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată prilejuite de acest litigiu (taxă de timbru și onorariu avocațial).

Prin sentința civilă nr. 1532 din 13 iunie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 963 A din 18 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 963 A din 18 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

După o succintă prezentare a situație de fapt și un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, cu referire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciază că hotărârea recurată nu este motivată.

Aceasta întrucât, susține recurenta, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unor motive de apel din cadrul secțiunilor II.2 și II.4 ale cererii de apel privind reținerea condiției exercitării abuzive a dreptului de a obține măsuri asigurătorii ca situație premisă pentru acordarea despăgubirilor, precum și interpretarea eronată a prevederilor art. 1357 C. civ.

Totodată, în opinia recurentei, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel din cadrul Secțiunii II.5 a cererii de apel privind interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 15 C. civ. de către prima instanță, prin care reclamanta a invocat o serie de argumente din care rezultă abuzul de drept procesual săvârșit de intimata B. S.R.L..

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel din cadrul Secțiunii II.6 privind încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 459/2022 din dosarul nr. x/2022.

Astfel, arată recurenta, deși Curtea de Apel București a analizat motivul de apel din perspectiva hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2022 și nr. y/2023 (litigii privind măsuri asigurătorii), a fost omis motivul de apel întemeiat pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 459/2022 din dosarul nr. x/2022 (având ca obiect contestație la executare, iar nu măsuri provizorii).

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de apel din cadrul Secțiunii III.6 a cererii de apel privind îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în urma instituirii măsurilor asigurătorii desființate în calea de atac.

În concret, subliniază recurenta-reclamantă, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a cinci motive distincte de apel, iar întreaga motivare a hotărârii se rezumă la un considerent succint în legătură cu inexistența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție de către B. S.R.L., urmată de mențiunea că nu se vor mai analiza existența sau cuantumul prejudiciului pretins de recurentă în absența existenței unei fapte ilicite.

Mai exact, instanța de apel nu a analizat niciun argument invocat de reclamanta A. S.R.L. pentru dovedirea existenței faptei ilicite și a abuzului de drept săvârșit de intimata B., pentru a concluziona, mai apoi, în mod sintetic și eronat că nu s-a dovedit reaua-credință a intimatei/săvârșirea unei fapte ilicite de către aceasta.

Conchizând, față de caracterul vădit nemotivat al deciziei recurate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea soluționării efective a motivelor de apel invocate de reclamantă și analizării efective a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana intimatei B. S.R.L., prin raportare la criticile din cererea de apel.

Redând pasaje din considerentele deciziei recurate, tot cu referire la incidența motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât se reține că temeiul juridic al intimatei este fie art. 1357, fie art. 1353 C. civ., iar cu referire la existența prejudiciului, acesta fie nu a fost dovedit, fie nu a fost deloc analizat ca urmare a neîndeplinirii primei condiții a răspunderii civile delictuale.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat de o manieră eronată dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. civ. prin infirmarea naturii juridice obiective a răspunderii civile a B. S.R.L. pentru ipoteza cererii de acordare a cauțiunii de 20.000 RON. În speță, nu era necesară îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea sumei de 20.000 RON (cauțiunea) în favoarea recurentei.

Soluția instanței de apel care a apreciat că răspunderea B. în ceea ce privește despăgubirea de 20.000 RON (cauțiunea) nu este obiectivă, ci dimpotrivă, se impune necesitatea îndeplinirii condiției vinovăției calificate sub forma abuzului de drept (aspect care rezultă implicit din reținerea cauzei exoneratoare de răspundere a exercitării unui drept prevăzut de lege - art. 1353 C. civ.) a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentei, de lege lata, tipologia acțiunii formulate împotriva pârâtei B. antrenează un țip de răspundere delictuală obiectivă, declanșată de simpla încuviințare a măsurilor asigurătorii (executorii din prima instanță, în temeiul unei proceduri judiciare lipsite de contradictorialitate), fiind astfel indiferentă (in)existența unei vinovății în sarcina B., cu atât mai puțin verificarea condiției abuzului de drept procesual.

Apare ca evident faptul că în patrimoniul recurentei s-a născut dreptul la repararea prejudiciului generat de blocarea activității comerciale - consecința directă conduitei B., iar suma de 20.000 RON achitată de aceasta tocmai pentru repararea acestor prejudicii în situația în care măsurile asigurătorii ar fi fost desființate (ceea ce s-a și întâmplat) se cuvenea recurentei, cu titlu de despăgubire, fără a fi necesar să se verifice condiția (neprevăzută legal) a abuzului de drept din partea pretinsului creditor.

Așa fiind, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea hotărârii apelate față de greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința acordării sumei de 20.000 RON (cauțiune consemnată de B.) cu titlu de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului suferit în urma instituirii măsurilor asigurătorii desființate de Curtea de Apel București.

Tot cu referire la incidența motivului instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. mai susține că instanța de apel a interpretat și aplicat de o manieră eronată dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 15, art. 1353 și 1357 C. civ. prin reținerea condiției existenței unei fapte ilicite constând în exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv drept condiție sine qua non pentru atragerea răspunderii creditorului.

Conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atât timp cât dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu prevăd condiția exercitării abuzive a dreptului subiectiv de a obține măsuri asigurătorii, ca și condiție prealabilă pentru atragerea răspunderii pretinsului creditor, interpretarea primei instanțe este lipsită de fundament legal.

Soluția primei instanțe de a adăuga condiția exercitării abuzive a dreptului a fost pronunțată și cu încălcarea art. 10 C. civ., care interzice analogia, întrucât prin obligarea recurentei-reclamante la probarea faptului că intimata-pârâtă B. a acționat în condițiile art. 15 C. civ. (abuz de drept) se restrânge exercițiul dreptului civil de a obține despăgubiri.

În realitate, instanța de apel a creat pe cale pretoriană un regim de răspundere civilă atipic, prin care fapta generatoare de prejudicii are caracter ilicit doar dacă echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv de a sesiza instanța, în condițiile art. 15 C. civ.

Regula în materia răspunderii civile delictuale este reprezentată de răspunderea pentru cea mai ușoară culpă - conform art. 1357 alin. (2) C. civ.

Eroarea de judecată săvârșită de instanța de apel constă în înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ. și valorificarea unei norme juridice (art. 1353 C. civ.), care nu era incidentă în speță (aplicarea greșită a normelor de drept material).

Așadar, în domeniul măsurilor asigurătorii, simpla desființare (în calea de atac) este suficientă pentru a activa dreptul persoanei vizate de respectiva măsura de a-și acoperi prejudiciul suferit, nefiind necesară probarea exercitării abuzive a dreptului procesual, dimpotrivă, este incidență regula de drept generală din domeniul răspunderii civile delictuale - răspunderea pentru cea mai ușoară culpă, iar admiterea apelului formulat de debitor echivalează cu o culpă procesuala a creditorului.

Un argument în plus în susținerea interpretării propuse supra este reprezentat de reglementarea cheltuielilor de judecată, ipoteză în care simpla pierdere a procesului este suficientă pentru a genera această obligație în sarcina părții care cade în pretenții, fără a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 1353 C. civ. și verificarea caracterului abuziv al exercitării dreptului de a sesiza instanța.

Ca atare, susține recurenta, art. 1353 C. civ. nu este incident în domeniile în care suntem în prezența unor reglementări speciale (cheltuieli de judecată/măsuri asigurătorii) în ceea ce privește relevanța/lipsa de relevanță a atitudinii subiective a părții care sesizează instanța.

Pe cale de consecință, din perspectiva verificării condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel ar fi trebuit să valorifice dispozițiile art. 1357 C. civ. și să constate că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (simpla desființare a măsurilor asigurătorii de către instanța de control judiciar), iar nu să facă aplicarea (total nemotivat față criticile exhaustive din cererea de apel) a dispozițiilor art. 1353 C. civ.

Este evident că demersurile așa-zis asigurătorii inițiate de către intimată au avut și continuă să aibă un caracter disproporționat și abuziv la adresa recurentei, fiind inițiat cu scopul fățiș de a o falimenta, dar și în scop vindicativ, în contextul extrem de tensionat dintre părți și al respingerii de către instanțele de judecată a două cereri de evacuare formulate împotriva recurentei (proba 3 a cererii de apel).

După cum se poate observa, elementul generator/scopul real (causa petendi) al cererilor de instituire a unor măsuri asigurătorii împotriva recurentei-reclamante a fost reprezentat de nepărăsirea spațiului închiriat la data dorită de intimata B., în contextul în care societatea recurentă își validase dreptul de folosință în cadrul acțiunilor în evacuare inițiate de intimată.

După respingerea celor trei cereri de instituire a măsurilor asigurătorii, B. a procedat la tăierea curentului electric în spațiul în care recurenta își desfășura activitatea, continuând același demers având drept finalitate eliminarea afacerii desfășurate (proba 5 a cererii de apel).

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepției nulității recursului raportat la art. 486 C. proc. civ. și excepției inadmisibilității recursului raportat la art. 444 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, se cuvine amintit că, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului pricinuit prin înființarea nelegală a măsurilor asigurătorii ce au format obiectul dosarului nr. x/2022

Prin prezentul recurs, A. S.R.L. a înțeles să critice soluția instanței de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Cuprinsul exhaustiv al considerentelor hotărârii atacate, precum și calitatea acestora, relevă o motivare corespunzătoare și o aplicare corectă a normelor legale ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluția pronunțată nu echivalează cu lipsa analizei criticilor sale de natură a conferi hotărârii judecătorești un viciu de motivare, în contextul în care din aceasta rezultă în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Amplu argumentat și legal motivat, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, curtea de apel a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, reținând, în esență, că art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu instituie un caz special de răspundere civilă delictuală obiectivă, că era necesară întrunirea condițiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, precum și că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a întrunirii cumulative a tuturor acestor condiții, nefiind dovedită exercitarea abuzivă de către intimata-pârâtă a dreptului de a solicita instituirea măsurilor asiguratorii.

Recurenta-reclamantă a adus în discuție și pretinse deficiențe ale motivării instanței de apel, arătând că nu au fost analizate "argumente fundamentale" ("instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a cinci motive de apel").

Este știut că instanța nu este ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că ar fi omis să se pronunțe asupra vreunei chestiuni esențiale ce i-a fost supusă spre analiză, în condițiile în care, ținând cont și de obiectul litigiului, Curtea a examinat problema de fond supusă judecății, a efectuat o analiză și o motivare concretă, cercetând în mod efectiv problemele esențiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.

Astfel, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cerințelor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", față de limitele în care reclamanta a înțeles să învestească instanța de apel și să-și argumenteze pretențiile, verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, menționând în mod expres, că nu pot fi avute în vedere motive de apel noi, expuse în răspunsul la întâmpinare sau prin cuvântul pe fondul apelului.

În plus, a subliniat că:

"eventualele aprecieri referitoare la raporturile juridice efectuate de către instanțele care s-au pronunțat în procedura de instituire a măsurii asiguratorii demarate de către pârâta din prezenta cauză, nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat nici în litigiul având ca obiect fondul pretențiilor decurgând din același raport juridic, și nici în litigiile având ca obiect restituirea cauțiunii și constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, întrucât - contrar susținerilor apelantei - hotărârea anterior amintită nu analizează și nu tranșează nici realitatea juridică a raporturilor dintre părți, nici natura obiectului contractului încheiat între acestea, nici depășirea sau nu a limitelor subiective sau obiective ale dreptului afirmat, nici nu instituie vreo prezumție de abuz de drept, caracterul sumar, necontencios al procedurii sechestrului asigurator opunându-se unei aprecieri contrare".

Conchizând, se reține că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu raționamentul instanței de apel nu poate echivala cu o nemotivare, cu o insuficientă motivare sau cu existența unor considerente contradictorii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse ca nefondate.

În cauză, nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a dat o corectă eficiență normelor de drept material care au susținut soluția pronunțată.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd următoarele:

"cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1) Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus". Critica este nefondată.

Înalta Curte subliniază că acest text legal nu insitituie o formă specială de răspundere civilă delictuală, necondiționată de ideea de culpă, ci reglementează condițiile pentru restituirea cauțiunii. Această concluzie este susținută, pe de o parte, de conținutul său, referirea la cererea pentru plata despăgubirii fiind realizată în scopul enunțării unei condiții de restituire, iar, pe de altă parte, de includerea textului legal în titlul referitor la cauțiune. Nicio mențiune din cuprinsul acestui text legal nu justifică ideea susținută de recurenta-reclamantă în sensul că ar reglementa o răspundere civilă delictuală obiectivă, ce ar scuti reclamanta de obligația de a proba exitența unui abuz procesual săvârșit de intimată.

Rolul cauțiunii este acela de a constitui o garanție în situația în care se recunoaște persoanei îndreptățite un drept de despăgubire, însă în condițiile parcurgerii unei proceduri în care să fie dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nicio dispoziție legală nu instituie dreptul la încasarea cauțiunii ca simplu efect al respingerii cererii în considerarea căreia a fost achitată, cum în mod greșit pretinde recurenta.

Pe cale de consecință, în mod legal instanța de apel a reținut că ipoteza reglementată prin art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. este o aplicare a principiului general consacrat în art. 1357 C. civ., conform căruia oricine cauzează prin fapta sa altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu mențiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispozițiilor art. 1064 C. proc. civ. impune cerința dovedirii unui prejudiciu.

O cerere în despăgubire din valoarea cauțiunii este o cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor răspunderii civile delictuale, sub aspectul exercițiului nejustificat al acțiunii, al prejudiciului produs, și al legăturii de cauzalitate dintre paguba pricinuită și conduita procesuală a părții.

Recurenta nu poate pretinde existența unor contradicții și nicio încălcare a art. 10 C. civ., în speță fiind incidente prevederile legale de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, precum și cele ale art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, atât timp cât ceea ce impută recurenta-reclamantă intimatei-pârâte este un pretins prejudiciu provocat prin instituirea unor măsuri asiguratorii pe cale judiciară, la solicitarea acesteia.

Conform art. 1353 C. civ.:

"cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Acest text legal este menit a exclude din sfera răspunderii civile delictuale exercițiul unor drepturi, inclusiv al drepturilor procesuale (de acțiune în justiție), chiar și în ipoteza în care un astfel de exercițiu ar fi păgubitor pentru pârât, cu singura excepție a situației în care dreptul este exercitat abuziv. Astfel cum reiese din art. 15 C. civ., exercițiul abuziv al dreptului se verifică atunci când respectivul drept este deturnat de la scopul recunoscut de lege și este exercitat cu rea-credință.

Nu se verifică aserțiunea recurentei-reclamante potrivit căreia acest text legal ar fi înlăturat de la aplicare de art. 1064 C. proc. civ., care ar reprezenta o normă specială în această materie și, astfel, ar exclude incidența normelor cu caracter general.

Așa fiind, cum în cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sensul că ar exista o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, intimata exercitând un drept prevăzut de lege în limitele instituite de aceasta, s-a reținut corect ca fiind inutil a mai analiza existența sau cuantumul prejudiciului pretins de către apelantă, câtă vreme condițiile răspunderii trebuie îndeplinite cumulativ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs nu este în măsură să realizeze o reevaluare a relațiilor care s-au derulat între părțile litigante, pentru a stabili dacă intimata-pârâtă a dat sau nu dovadă de rea-credință în inițierea demersului său procesual de instituire a măsurilor asiguratorii (amploarea măsurilor asiguratorii, efectul sau scopul acestora etc.), întrucât o astfel de reevaluare implică stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, iar această prerogativă nu îi este recunoscută instanței de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., la plata sumei de 5950 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., împotriva deciziei civile nr. 963 A din 18 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., la plata sumei de 5950 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2025.