ÎCCJ, decizie (scj.ro #226689)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Incidența prevederilor art. 1353 din Codul civil. Efecte în raport cu dispozițiile art. 1064 alin. (2) Cod procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: Acțiune în răspundere civilă delictuală

Măsuri asigurătorii

Abuz de drept

Restituirea cauțiunii

Condiții de admisibilitate

C. civ., art. 1353

C. proc. civ., art. 1064

Rolul cauțiunii este acela de a constitui o garanție în situația în care se recunoaște persoanei îndreptățite un drept de despăgubire, însă în condițiile parcurgerii unei proceduri în care să fie dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nicio dispoziție legală nu instituie dreptul la încasarea cauțiunii ca simplu efect al respingerii cererii în considerarea căreia a fost achitată.

Prevederile art. 1064 C. proc. civ. nu reglementează un caz special de răspundere civilă delictuală, ci condițiile necesar a fi îndeplinite pentru restituirea cauțiunii, astfel încât acest text legal nu exclude de la aplicare dispozițiile art. 1353 C. civ.

Astfel, în cazul în care fapta ilicită imputată constă în introducerea unei cereri de instituire a măsurilor asigurătorii sunt incidente prevederile legale de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, precum și cele ale art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale,

reclamantul având obligația de a proba vinovăția, nefiind vorba de reglementarea unui caz special de răspundere civilă delictuală

.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 515 din 11 martie 2025

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 20.04.2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului pricinuit prin înființarea nelegală a măsurilor asigurătorii ce au format obiectul dosarului nr. y/3/2022, prejudiciu pe care îl estimează provizoriu la suma de 234.972 de lei, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei civile nr. 790 din 23 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București,  Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., prin infirmarea naturii juridice obiective a răspunderii civile a B. pentru ipoteza cererii de acordare a cauțiunii de 50.000 lei.

În acest sens, a susținut că nu era necesară îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea sumei de 50.000 lei, întrucât, raportat la dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., în practică, acest tip de acțiune este adesea privit drept o formă specială de răspundere civilă delictuală, cu mențiunea că, dată fiind natura juridică a cauțiunii - aceea de garanție - persoana prejudiciată nu trebuie să probeze vinovăția celui care a cerut măsura asigurătorie în legătură cu care s-a consemnat cauțiunea.

Referitor la condițiile de admisibilitate ale unei asemenea cereri de chemare în judecată, în jurisprudență s-au reținut următoarele: „Din analiza dispozițiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. rezultă condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acțiunii, respectiv formularea unei cereri pentru admisibilitatea căreia legea să impună plata unei cauțiuni, existența unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între admiterea cererii și prejudiciul invocat și formularea cererii de plată a despăgubirii în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii.”

Contrar acestei teze, Curtea de Apel București a reținut faptul că inclusiv pentru acordarea sumei de 50.000 lei este necesară verificarea existenței unei fapte ilicite, alta decât obținerea unei măsuri asigurătorii desființate în calea de atac, arătând că „art. 1064 nu instituie o răspundere obiectivă, precum și faptul că prin acest text legal nu se instituie o prezumție în sensul că prejudiciul invocat este cel puțin la nivelul cuantumului cauțiunii fixate de instanța de judecată (...).”

A menționat că soluția instanței de apel care a apreciat că răspunderea B. în ceea ce privește despăgubirea de 50.000 lei nu este obiectivă, ci, dimpotrivă, se impune necesitatea îndeplinirii condiției vinovăției calificate sub forma abuzului de drept, a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră că o astfel de interpretare ignoră configurația specifică a instituției măsurilor asigurătorii și scopul cauțiunii. O veritabilă repunere în situația anterioară (conform soluțiilor obligatorii pronunțate de instanțele care au anulat măsurile provizorii obținute de B.) echivalează cu reparația patrimonială efectivă a prejudiciului suferit de pretinsul debitor în urma luării unor măsuri asigurătorii nelegale; orice altă ipoteză ar echivala cu lipsirea de efect juridic a hotărârii judecătorești prin care se dispune anularea măsurilor asigurătorii și repunerea în starea anterioară.

Arată că, în speță, deși timp de aproximativ 2 luni, bunurile sale au fost sechestrate iar conturile au fost poprite ca urmare a mai multor măsuri asigurătorii succesive inițiate de intimată (invocându-se aceleași motive invalidate în etapa apelului), Curtea de Apel București a apreciat că nu se impune acordarea cauțiunii de 50.000 lei consemnate de intimată.

Apreciază că tipologia acțiunii formulate de reclamantă împotriva B. antrenează un tip de răspundere delictuală obiectivă, declanșată de simpla încuviințare a măsurilor asigurătorii (executorii din primă instanță, în temeiul unei proceduri judiciare lipsite de contradictorialitate), fiind astfel indiferentă existența unei vinovății în sarcina B., cu atât mai puțin verificarea condiției abuzului de drept procesual.

Consideră că distincția teoretică efectuată de instanța de apel cu privire la caracterul facultativ al cauțiunii pentru cazul reglementat de art. 953 alin. (1) C. proc. civ este lipsită de relevanță întrucât dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., reținute de aceeași instanță drept temei de drept pentru acțiunea formulată, reglementează expres doar situația în care cauțiunea a fost deja stabilită de instanță și depusă de creditor.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1353 C. civ. prin verificarea condițiilor exercitării abuzive a dreptului de către B.

A susținut că dispozițiile art. 1353 C. civ.  nu sunt incidente în speță și nu puteau fi avute în vedere drept cauză exoneratoare de răspundere, întrucât au regimul juridic al unei norme generale față de instituția juridică a măsurilor asigurătorii și provizorii.

Sfera de aplicare a dispozițiilor art. 1353 C. civ. vizează exercitarea unor drepturi (substanțiale sau procesuale) pentru care legea nu impune a priori/lasă la latitudinea judecătorului achitarea unei cauțiuni, cum este cazul măsurilor asigurătorii.

Mai exact, într-o astfel de ipoteză legală - a obținerii măsurilor asigurătorii pentru care se constituie o cauțiune de către titularul dreptului, conform art. 953 C. proc. civ. -  dispozițiile art. 1353 C. civ. nu pot fi reținute, întrucât în cadrul instituției juridice respective (a măsurilor provizorii) există o fizionomie particulară a prejudiciului și a răspunderii civile.

În speță, există o astfel de reglementare specială, respectiv art. 953 și art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., context în care dispozițiile art. 1353 C. civ. sunt înlăturate de la aplicare.

Astfel, prejudicierea „debitorului” împotriva căruia se obține o măsură asigurătorie (sechestru/poprire sau ambele concomitent) este automată și se concretizează de îndată ce se pune în executare măsura asigurătorie.

A subliniat că nu suntem în prezența exercitării unui simplu drept de a sesiza instanța cu o cerere oarecare (pentru a se putea discuta aplicabilitatea art. 1353 C. civ.), dimpotrivă, acțiunile juridice repetate de instituire a unor măsuri asigurătorii la care a recurs intimata B. vizează, prin chiar reglementarea lor, o blocare/întrerupere a activității celeilalte părți litigante, în urma unei proceduri necontencioase de primă instanță.

Consideră că, în domeniul măsurilor asigurătorii, simpla desființare (în calea de atac) este suficientă pentru a activa dreptul persoanei vizate de respectiva măsură de a-și acoperi prejudiciul suferit, nefiind necesară probarea exercitării abuzive a dreptului procesual, dimpotrivă, fiind incidentă regula de drept generală din domeniul răspunderii civile delictuale - răspunderea pentru cea mai ușoară culpă, iar admiterea apelului formulat de debitor echivalează cu o culpă procesuală a creditorului.

Apreciază că un argument în plus în susținerea interpretării propuse este reprezentat de reglementarea cheltuielilor de judecată, ipoteză în care simpla pierdere a procesului este suficientă pentru a genera această obligație în sarcina părții care cade în pretenții, fără a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 1353 C. civ. și verificarea caracterului abuziv al exercitării dreptului de a sesiza instanța.

Prin intermediul unei alte critici, subsumate tot dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 15, art. 1353 și 1357 C. civ., reținând în mod greșit inexistența unei fapte ilicite (abuz de drept procesual) săvârșite de către B.

În măsura în care instanța de recurs va reține incidența dispozițiilor art. 1353 C. civ. în speța dedusă judecății, a susținut că acestea nu erau susceptibile a exonera de răspundere intimata B., întrucât intimata se face vinovată de exercitarea abuzivă a drepturilor sale procesuale.

Învederează că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că pentru calificarea unei acțiuni ca fiind sau nu abuzivă trebuie avută în vedere conduita anterioară și ulterioară a respectivului subiect de drept, întrucât abuzul de drept rezultă doar din interpretarea manifestărilor exterioare de voință.

Altfel spus, criticile din apel cu privire la o serie de acțiuni anterioare și ulterioare întreprinse de B. nu au fost deloc analizate de către instanța de apel (hotărârea fiind parțial nemotivată sub acest aspect), pentru a verifica existența abuzului de drept procesual, raționamentul Curții de apel sub acest aspect fiind limitat la analizarea a trei elemente

.

Referitor la scopul real pentru care B. a apelat la concursul instanței pentru a obține măsuri asigurătorii, apreciază că acesta nu se circumscrie unei simple „protejări” a unei creanțe, ci reprezintă o veritabilă exercitare a dreptului dincolo de limitele sale interne (ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 15 C. civ., dar și ale art. 1357 din același cod), față de următoarele argumente: dreptul de a obține măsuri asigurătorii nu a fost exercitat în scopul recunoscut de lege - acela de a conserva patrimoniul debitorului/preveni insolvabilitatea debitorului - ci în scopul falimentării recurentei prin oprirea activității; din întâmpinarea formulată de intimată reiese că aceasta recunoaște că măsurile asigurătorii au reprezentat o „pedeapsă” la adresa recurentei pentru faptul că nu a eliberat spațiul închiriat de îndată ce a recepționat notificarea de reziliere, rezultând că instituția juridică a măsurilor asigurătorii a fost deturnată de la scopul pentru care a fost reglementată (conservarea patrimoniului debitorului), fiind folosită drept mijloc de presiune pentru obligarea recurentei la părăsirea spațiului închiriat; după respingerea celor 3 cereri de instituire a măsurilor asigurătorii, B. a procedat la tăierea curentului electric în spațiul în care recurenta își desfășura activitatea, continuând același demers având drept finalitate eliminarea afacerii desfășurate

.

Referitor la problema publicării în Monitorul Oficial a deciziei asociatului unic de a-și reduce capitalul social de la 50.200 lei la 200 lei și interpretarea pe care instanța de apel a dat-o conduitei B. din perspectiva măsurilor asigurătorii, arată că decizia de modificare a capitalului social (neconcretizată) a fost luată la data de 20.12.2021, deci cu 1 lună mai înainte de înregistrarea dosarului nr. z/3/2022 prin care se solicită „creanța” ce s-a urmărit a fi „garantată” prin măsurile asigurătorii. Mai exact, la momentul la care asociatul unic a emis decizia de modificare a capitalului social, B. nu avea nicio creanță în patrimoniu, întrucât dosarul nr. z/3/2022, prin raportare la care s-au instituit inițial măsurile asigurătorii, a fost înregistrat la data de 20.01.2022. Pe de altă parte, chiar și dacă s-ar fi modificat capitalul social, față de suma de 50.000 lei, solicitarea unor măsuri asigurătorii pentru o sumă de 10 ori mai mare, respectiv 544.461,74 lei, apare ca fiind vădit disproporționată și fără legătură de cauzalitate cu împrejurarea modificării eventuale a capitalului social.

În opinia recurentei, faptul că B. avea la îndemână calea juridică specifică a opoziției pentru a bloca eventuala modificare a capitalului social vădește, din nou, abuzul de drept procesual, întrucât, pentru protejarea unuia și aceluiași interes, aceasta a optat pentru calea cea mai vătămătoare, contrar obligației de exercitare cu bună-credință a drepturilor.

De asemenea, contrar raționamentului instanței de apel, apreciază că exercitarea de către B. a căii de atac a apelului împotriva hotărârii pe care a pus-o în executare în dosarul nr. y/3/2022 conturează caracterul abuziv al punerii în executare a măsurilor asigurătorii.

Subliniază și că soluția instanței de apel este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 15, art. 1353, art. 1357 C. civ., întrucât nu au fost analizate o serie de argumente esențiale din care rezulta exercitarea abuzivă (vădit excesivă și lipsită de proporționalitate) a drepturilor procesuale de către B. Pretinsa creanță pentru care B. a solicitat instituirea unor măsuri asigurătorii nu reprezintă nimic mai mult decât o prefabricare a unui „prejudiciu” izvorând dintr-o serie de facturi proforme, deci nu înscrisuri în sensul legii.

Apreciază că nu trebuie omisă nici împrejurarea potrivit căreia conduita procesuală a B. de a iniția, în decurs de 1 lună și jumătate, nu mai puțin de 3 cereri de înființare a măsurilor asigurătorii împotriva societății recurente nu este altceva decât expresia unui veritabil abuz de drept. Inițierea celor 3 acțiuni consecutive (începând cu 20.01.2022) privind obținerea unor măsuri asigurătorii a fost contemporană datei la care Tribunalul București a respins definitiv cea de-a doua acțiune în evacuare inițiată de B.

Această sincronizare a acțiunilor având ca obiect blocarea activității economice a recurentei cu alte acțiuni având ca obiect evacuarea, coroborată cu tăierea curentului electric la data de 21.04.2022, imediat după respingerea celei de-a III-a cereri de instituire a măsurilor asigurătorii relevă, în opinia recurentei, că nu ne aflăm în prezența unei „simple cereri” de obținere a unor măsuri asigurătorii ci, dimpotrivă, suntem în prezența unor acțiuni exercitate cu vădită rea-credință, iar nu în scopul pentru care au fost recunoscute de legiuitor.

Mai arată că, în litigiul pendinte, instituția juridică a măsurilor asigurătorii a fost deturnată de la scopul pentru care a fost reglementată (conservarea patrimoniului debitorului), fiind folosită drept mijloc de presiune pentru obligarea recurentei la părăsirea spațiului închiriat, concluzie care derivă din simpla analiză a „justificărilor” invocate de B. în cuprinsul întâmpinării la cererea de apel.

Rezumând, consideră că exercitarea abuzivă (nerezonabilă și excesivă, conform art. 15 C. civ.) a dreptului de a obține măsuri asigurătorii se verifică prin raportare la conduita anterioară, concomitentă și ulterioară a B., ceea ce instanța de apel nu a avut în vedere, limitând analiza la doar trei elemente.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483, art. 488 și art. 1064 C. proc. civ., art. 15, art. 1353 și art.1357 C. civ.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Apărările formulate:

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.R.L. a solicitat angajarea răspunderii delictuale a pârâtei societatea B. S.R.L. în vederea reparării unui pretins prejudiciu cauzat prin instituirea, la solicitarea pârâtei, a unor măsuri asigurătorii, măsuri desființate ca urmare a admiterii apelului exercitat de reclamanta din prezenta cauză.

Instanțele de fond au socotit acțiunea ca fiind neîntemeiată, reținând, în esență, că art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu instituie un caz special de răspundere civilă delictuală obiectivă, că era necesară întrunirea condițiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, precum și condiția instituită de art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea în mod abuziv a unui drept, precum și că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a întrunirii cumulative a tuturor acestor condiții.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a înțeles să critice soluția instanței de apel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privește situația

când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

.

Prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd următoarele:

cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.

Critica este nefondată.

Astfel cum în mod judicios a reținut instanța de apel, acest text legal nu insitituie o formă specială de răspundere civilă delictuală, necondiționată de ideea de culpă, ci reglementează condițiile pentru restituirea cauțiunii. Această concluzie este susținută, pe de o parte, de conținutul său, referirea la cererea pentru plata despăgubirii fiind realizată în scopul enunțării unei condiții de restituire, iar, pe de altă parte, de includerea textului legal în titlul referitor la cauțiune. Nicio mențiune din cuprinsul acestui text legal nu justifică ideea susținută de recurenta-reclamantă în sensul că ar reglementa o răspundere civilă delictuală obiectivă, ce ar scuti reclamantul de obligația de a proba vinovăția.

Reține Înalta Curte că rolul cauțiunii este acela de a constitui o garanție în situația în care se recunoaște persoanei îndreptățite un drept de despăgubire, însă în condițiile parcurgerii unei proceduri în care să fie dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nicio dispoziție legală nu instituie dreptul la încasarea cauțiunii ca simplu efect al respingerii cererii în considerarea căreia a fost achitată.

Pe cale de consecință, în mod legal a reținut instanța de apel că sunt incidente prevederile legale de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, precum și cele ale art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, atât timp cât fapta ilicită imputată de către recurenta-reclamantă intimatei-pârâte constă în introducerea unei cereri de instituire a măsurilor asigurătorii.

Conform art. 1353 C. civ.,

cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Acest text legal este menit a exclude din sfera răspunderii civile delictuale exercițiul unor drepturi, inclusiv al drepturilor procesuale (de acțiune în justiție), chiar și în ipoteza în care un astfel de exercițiu ar fi păgubitor pentru pârât, cu singura excepție a situației în care dreptul este exercitat abuziv. Astfel cum reiese din art. 15 C. civ., exercițiul abuziv al dreptului se verifică atunci când respectivul drept este deturnat de la scopul recunoscut de lege și este exercitat cu rea-credință.

Contrar suținerilor recurentei-reclamante, prevederile art. 1353 C. civ., anterior enunțate, sunt incidente în cauză, având în vedere că, astfel cum deja s-a argumentat, ceea ce se impută intimatei-pârâte este un pretins prejudiciu provocat prin instituirea unor măsuri asigurătorii pe cale judiciară, la solicitarea acesteia.

Pe de altă parte, nu se verifică aserțiunea recurentei-reclamante potrivit căreia acest text legal ar fi înlăturat de la aplicare de art. 1064 C. proc. civ., care ar reprezenta o normă specială în această materie și, astfel, ar exclude incidența normelor cu caracter general.

După cum s-a arătat în cele anterior expuse, art. 1064 C. proc. civ. nu reglementează un caz special de răspundere civilă delictuală, ci condițiile necesar a fi îndeplinite pentru restituirea cauțiunii. Așadar, nu poate fi identificată nicio normă specială care să excludă de la aplicare dispozițiile art. 1353 C. civ.

Prin intermediul unei alte critici, recurenta-reclamantă a învederat și a argumentat în sensul că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei-pârâte, inclusiv condiția instituită de art. 1353 C. civ. În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a făcut un amplu examen al relațiilor dintre cele două părți, învederând că intimata-pârâtă a acționat cu rea-credință.

Cu privire la această critică, Înalta Curte amintește că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, având scopul de a permite exclusiv un control de legalitate al deciziei atacate, iar nu și un control de temeinicie. Chestiunile ce vizează modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat probatoriul din cauză nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs, întrucât țin de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea acesteia.

În acest context, se impune concluzia că instanța de recurs nu este în măsură să realizeze o reevaluare a relațiilor care s-au derulat între părțile litigante, pentru a stabili dacă intimata-pârâtă a dat sau nu dovadă de rea-credință în inițierea demersului său procesual de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât o astfel de reevaluare implică stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, iar această prerogativă nu îi este recunoscută instanței de recurs.

În cadrul acestei critici, recurenta-reclamantă a adus în discuție și pretinse deficiențe ale motivării instanței de apel, arătând că nu au fost analizate toate aspectele invocate. Această pretinsă deficiență, însă, nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci celui prevăzut la pct. 6 al aceluiași text legal, conform căruia

casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este important a se sublinia că hotărârea instanței de apel a fost în mod judicios și amplu motivată, fiind prezentate argumentele pentru care s-a apreciat ca nefiind dovedită exercitarea abuzivă de către intimata-pârâtă a dreptului de a solicita instituirea măsurilor asigurătorii.

Pentru a corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească nu trebuie să răspundă fiecărei susțineri a părților, ci doar celor relevante și invocate în condiții procedurale.

În prezenta cauză, recurenta-reclamantă reproșează instanței de apel faptul că nu a avut în vedere o serie de acțiuni sau situații intervenite între părți ulterior introducerii cererii de instituire a măsurilor asigurătorii (precum inițierea unui nou demers procesual în acest sens, debranșarea de la furnizarea curentului electric), însă aceste aspecte nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, care a adus în discuție doar primele două solicitări de măsuri asigurătorii și pretinsa intenție a pârâtei de a falimenta societatea reclamantă.

Or, adăugarea unor noi motive în susținerea cererii de angajare a răspunderii civile delictuale constituie, implicit, o modificare a cauzei, care nu este permisă în apel, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, având în vedere că în discuție este stabilirea în ce măsură intimata-pârâtă a fost de rea-credință la momentul formulării cererii de instituire a măsurilor asigurătorii, exercitând acest demers în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut de lege, în mod judicios a reținut instanța de apel că trebuie să analizeze doar îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale decurgând din formularea cererii de instituire a măsurilor asigurătorii ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2022, iar nu întregul complex al raporturilor juridice dintre părți, nici legalitatea și temeinicia pretențiilor și apărărilor pe care le fac în cadrul altor dosare.

Pe cale de consecință, nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate aduse de către recurenta-reclamantă la adresa deciziei instanței de apel, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.,

partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale, precum și faptul că recurenta-reclamantă a pierdut procesul prin respingerea ca nefondată a cererii sale de recurs, Înalta Curte a dispus obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor de la dosar.