ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalul Bihor, secția I civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând daune morale în sumă de 50.000 euro pentru încălcarea drepturilor omului.

În drept, a invocat art. 47 din C.E.D.O.

Prin precizarea formulată de reclamant, în fața judecătorului de supraveghere, prin declarația din camera de consiliu din 08 februarie 2021, a specificat că pretențiile sale se îndreptată împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor București aflată în subordinea Ministerului Justiției.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 133C din 09 iunie 2021, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român; a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în apel:

Prin decizia civilă nr. 127A din 03 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimatul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice Bihor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva sentinței civile nr. 133C din 09 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Bihor, secția I civilă; a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond care va ține seama de considerentele prezentei decizii.

I.4. Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, în primă instanță, în rejudecarea cauzei:

Prin sentința civilă nr. 155C din 07 septembrie 2022, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor București; a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AdministrațiaNațională a Penitenciarelor București.

I.5. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în apel:

Prin decizia civilă nr. 642 din 23 mai 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimata Administrația Națională a Penitenciarelor, împotriva sentinței civile nr. 155C din 07 septembrie 2022, pronunțate de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2021; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale pentru condițiile de detenție din Penitenciarul Oradea; a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intimata AdministrațiaNațională a Penitenciarelor împotriva aceleași hotărâri; fără cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 642 din 23 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 octombrie 2023, sub nr. x/2021*, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 octombrie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce priveștecerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii acțiunii, în principal, pentru lipsa calității procesuale pasive, iar în subsidiar, pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a acesteia, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că poate fi subiect în raportul litigios dedus judecății, dând o interpretare eronată prevederilor legale care guvernează activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor - aparat central, de vreme ce nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare, făcând trimitere la art. 6 alin. (1) lit. a), art. 11 alin. (1), (2) și (7) din H.G. nr. 756 din 12 octombrie 2016, art. 1 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin OMJ nr. 2724/2018.

A precizat că penitenciarele au personalitate juridică, organizare și patrimoniu proprii și sunt ordonatori terțiari de credite, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, astfel că pentru condițiile materiale de detenție oferite reclamantului, persoana juridică de drept public responsabilă este unitatea penitenciară în care acesta a fost custodiat în perioada de referință, care trebuie să stea în nume propriu în cauza de față, Administrația Națională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acesteia, sub aceste aspect invocând juriprudența națională (hotărârea civilă nr. 470 din 07 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, sentința civilă nr. 2215A din 01.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, hotărârea civilă nr. 115/2021 din 18 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020, hotărârea nr. 475/2021 din 26 octombrie 2021, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Brașov, sentința civilă nr. 5860 din 23 martie 2022, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2019, definitivă).

Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, Administrația Națională a Penitenciarelor nu poartă responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce privește modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor, instituția nefiind ținută să răspundă pentru eventualele fapte prejudiciabile ale unităților subordonate, astfel cum rezultă și din interpretarea prevederilor art. 222 C. civ.

A menționat că organizarea și coordonarea activităților prevăzute la art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, astfel că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție.

În prezenta cauză, fapta ilicita reclamată s-a produs în mediul penitenciar, dar condițiile de detenție imputate de reclamant pârâtei implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea din penitenciar decurgând din neasigurarea spațiilor corespunzătoare prevăzute de legislația în materie.

Or, pentru acest tip de prejudiciu, răspunderea revine Statului Român, cel care stabilește politica penală și financiară, Administrației Naționale a Penitenciarelor având doar atribuțiile de a aplica această politică.

Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă și din faptul că în hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmives și alții împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existența unei probleme structurale în ceea ce privește suprapopularea din centrele de deținere și arest preventiv și din unitățile penitenciare din România și a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităților naționalefie de natură logistică, fie de politică penală, precum și consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă și compensatorie pentru situațiile în care o persoană se confruntă cu sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care este sau a fost deținută.

Or, toate aceste măsuri ce se impun a fi luate sunt în primul rând în sarcina Statului Român, revenind Administrației Naționale a Penitenciarelor doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că Statului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților (cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei, hotărârea din 10 ianuarie 2012), respectiva obligație nefiind doar o obligație de mijloace, ci una de rezultat.

Supraaglomerarea, ca problemă generală a sistemului penitenciar din România, este o consecință a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative și adoptării măsurilor necesare prevenirii apariției sau reducerii acestuifenomen aparțin statului, cum s-a reținut, de altfel, constant și în jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia încălcării art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în hotărârea-pilot din cauza Rezmives ș.a. contra României.

În plus, în cauza Polgar împotriva României, prin hotărârea în data de 20 iulie 2021, la paragraful 95, Curtea a stabilit faptul că decizia nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, consolidează o jurisprudență preexistentă și stabilește criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că răspunzător pentru condițiile inadecvate de detenție este Statul.

Așadar, răspunderea pecuniară revine statului și nu autorităților subordonate, pentru condițiile inadecvate de detenție, Înalta Curte de Casație și Justiție întemeindu-și soluția pe faptul că problema condițiilor de detenție are un caracter structural, așa cum s-a reținut și în hotărârea pilot Rezmives și alții împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfunctionalități sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenție, ci statului care este răspunzător de politica penală.

Curtea a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat astfel că Administrația Națională a Penitenciarelor se află în imposibilitatea obiectivă de a se conforma standardelor naționale în materia condițiilor de detenție, și a menținut astfel o soluție pronunțată de Tribunalul Gorj și confirmată de Curtea de Apel Craiova, prin care Statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, fusese obligat să plătească despăgubiri unei persoane deținute în condiții inadecvate (par. 38).

Prin urmare, pentru probleme de ordin structural, responsabilitatea revine Statului reprezentat de Ministerul Finanțelor, invocând sub acest aspect juriprudența națională (sentința civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016 a Judecătoriei Cornetu, rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Tribunalul Ilfov, prin decizia nr. 3074 din 11 septembrie 2017; sentința civilă nr. 735 dun 25 mai 2018 a Judecătoriei Găești, pronunțată în dosarul nr. x/2017, definitivă; sentința civilă nr. 44 din 05 noiembrie 2018 a Tribunalului Mehedinți, pronunțată în dosarul nr. x/2018; decizia nr. 1709 din 04 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017).

Față de aspectele reținute pentru acordarea daunelor, chiar dacă instanța a constatat că reclamantului nu i-a fost asigurat standardul minim, pentru probleme de ordin structural cum este supraaglomerarea, responsabilitatea revine Statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Administrația Națională a Penitenciarelor neputând fi responsabilă că nu a luat măsuri pentru combaterea unui fenomen cunoscut la nivel național, care nu putea să găsească rezolvare printr-o măsură aflată la dispoziția acestei instituții, aceasta neavând calitatea de titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic și nici pârghiile legale, mijloacele financiare și legislative să rezolve problema supraaglomerării, neputându-i fi reținută răspunderea nici pentru cea mai ușoară culpă.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că în cauză a fost încălcat art. 3 Curții Europene a Drepturilor Omului prin reasigurarea condițiilor de detenție sub aspectul nerespectării cerințelor minime de spațiu personal.

Nerespectarea spațiului minim de 4 mp, apreciat de către instanța de apel, ca un fapt suficient pentru acordarea de despăgubiri, trebuie analizat în raport cu celelalte condiții de detenție asigurate, după cum a apreciat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință Curtea a luat în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile desfășurate în afara camerei, precum și caracterul general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv (cauza Rezmiveș și alții împotriva României - par. 77).

Astfel, în ceea ce privește condițiile de cazare, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare, încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, trebuie luate în considerare și alte aspecte ale condițiilor de detenție, ce includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală și aer natural, calitatea încălzirii și respectarea cerințelor sanitare de bază (hotărârea Mursic).

În acest sens, din datele și documentele transmise de către unitatea penitenciară, și depuse la dosarul cauzei, se poate observa că intimatului-reclamant i-au fost respectate condițiile minime de detenție, în ceea ce privește accesul la lumină naturală și ventilație, asigurarea unei temperaturi optime în camerele de deținere, accesul la facilități sanitare, inclusiv posibilitatea de a folosi toaleta în privat, asigurarea hranei corespunzătoare, accesul la apă potabilă și apă caldă, asigurarea unui pat individual și a cazarmamentului necesar, distribuirea de produse de igienă personală, cât și de materiale de curățenie, efectuarea unor acțiuni de dezinfecție, dezinsecție, deratizare, etc.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu a probat susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare la detenția în condiții necorespunzătoare sub aspectul neîndeplinirii cerințelor de igienă (saltele murdare, prezența ploșnițelor) și existența igrasiei și mucegaiului în pereții camerelor.

Totodată, a confirmat soluția instanței de fond în ceea ce privește respectarea dreptului la asistență medicală, tratament și îngrijiri și cu privire la faptul că, nu se poate stabili o relație de cauzalitate între afecțiunile medicale (preexistente stării de detenție) și condițiile de detenție.

Referitor la aspectele reținute de către instanța de apel cu privire la încălcarea art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a precizat că în jurisprudența Curțtii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție; aprecierea acestui nivel este relativă, depinzând de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau urmările fizice și psihice.

Referitor la aplicarea unui tratament inuman sau degradant acest aspect a fost clarificat de Curtea Europeană, în sensul în care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul unvărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă și dacă în funcție de consecințe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului, dispoziții care nu-și găsesc aplicabilitatea în situația dedusă judecății.

Tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca fiind atunci când a fost premeditat aplicat ore în șir și a cauzat, fie vătămare corporală, fie suferințe fizice și psihice profunde persoanei, ceea ce nu poate fi discutat în cazul de față, unde reclamantului i-a fost asigurat un confort psihic constant și condiții de detenție corespunzătoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, cu privire la deținuți, că statele contractante au obligația de a veghea ca oricărui deținut să-i fie asigurate condiții care sunt compatibile cu respectul demnității umane și cu adaptarea unor modalități de executare a pedepsei privative de libertate. Altfel spus, acesta să nu fie supus unor tratamente sau situații umilitoare, ce ar excede nivelul inevitabil al suferințelor inerente detenției, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului [cauza Barbu Anghelescu c. României, cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), cauza Campbell și Cosans c. Regatului Unit (1982), cauza Gafgen c. Germaniei (2010), cauza Pantea c. României (2003)].

De asemenea, pentru a stabili dacă un anumit tratament este degradant, în sensul art. 3, Curtea a ținut seama dacă scopul acestuia este de a umili și de a înjosi persoana respectivă și dacă, în ceea ce privește consecințele, aceasta a afectat negativ personalitatea victimei respective, într-un mod incompatibil cu art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de disconfort legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim, însă din moment ce modalitatea de cazare a persoanei private de libertate a fost efectuată în conformitate cu legea executional-penală, nu se poate reține sub nicio formă faptul că intimatul-reclamant a fost supus unor tratamente inumane sau degradante.

Condițiile de cazare de care a beneficiat, în contextul respectării pe tot parcursul detenției a drepturilor acestuia, nu pot conduce la ideea că acesta ar fi fost supus unor tratamente inumane sau degradante.

În consecință, solicitarea intimatului-reclamant, de obligare la plata de daune morale, este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare, întrucât acesta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată.

Daunele morale, respectiv pierderile suferite, nu sunt dovedite și nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat și custodierea acestuia în mediul penitenciar, astfel că probatoriul invocat nu susține pretențiile intimatului-reclamant, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ.

Cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a precizat că este necesar să existe un prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și să culpa, ca formă a vinovăției, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care s-a acționat în săvârșirea faptei.

Referitor la existența unei fapte ilicite, a arătat că intimatul-reclamant nu a făcut vreo dovadă din care să rezulte că recurenta a acționat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la acordarea condițiilor de detenție, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte.

De altfel, din cererea de chemare în judecată nu rezultă care sunt faptele imputabile Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Problema supraaglomerării nu este imputabilă Administrației Naționale a Penitenciarelor, deoarece, în raport cu prevederile legale în vigoare, cazarea într-o unitate penitenciară a deținuților se realizează în temeiul unor dispoziții legale ce impun această conduită, respectiv încarcerarea în temeiul unei hotărâri judecătorești.

În vederea îndeplinirii unei obligații impuse de lege, Administrația Națională a Penitenciarelor este obligată să pună în aplicare hotărârile instanțelor, indiferent de condițiile de cazare existente în unitățile de detenție, prin prisma respectării efectelor legii și a hotărârilor instanțelor de judecată.

În ceea ce privește existența prejudiciului, în cauză nefiind administrate niciun fel de probe care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui prejudiciu și, cu atât mai puțin, probe care să determine legătura de cauzalitate dintre pretinsa neacordare a unor condiții de detenție adecvate și prejudiciul suferit.

Cu privire la existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a considerat că nu există un asemenea raport, iar drepturile reclamantului au fost asigurate în acord cu dispozițiile legale în materie.

În consecință, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile acesteia, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția instituției recurente.

În același context, a considerat că drepturile intimatului-reclamant nu au fost încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne și nici din perspectiva reglementărilor europene, contrar celor reținute de instanța de apel.

Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit prin nerespectarea condițiilor minime de detenție, a susținut că suma stabilită de către instanța de apel, respectiv 10.000 RON, este mult prea mare, raportat la faptul că neasigurarea unui spațiu de, cel puțin 4 mp nu a fost o situație continuă, aceasta fluctuând în funcție de camera în care era cazat intimatul-reclamant.

Or, între cuantumul despăgubirilor acordate și suferința efectiv produsă, trebuie să existe o proporționalitate, astfel încât repararea prejudiciului să nu se substituie unei îmbogățiri fără justă cauză.

În măsura în care instanța a apreciat că existența prejudiciului reiese din însăși materialitatea faptei constând în neasigurarea spațiului minim, aceasta nu este imputabilă instituției recurente, ci Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a considerat că nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată si răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor și să fie obligată la plata despăgubirilor către reclamant, astfel cum în mod greșit s-a reținut în prezenta cauză.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de CasațieșiJustiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțilelitigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 decembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 27 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Relativ la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a susținut nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva în care a apreciat că atragerea acesteia în proces, în calitate de pârâtă, nu a fost întemeiată pe dispozițiile care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale, ci a fost justificată de împrejurarea că are în subordinea sa unitatea în care au fost executate de către reclamant pedepsele privative de libertate (Penitenciarul Oradea).

Critica este nefondată.

Obiectul cauzei privește solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtei Administrației Naționale a Penitenciarelor la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condițiilor de detenție, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasive a recurentei-pârâte se are în vedere art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, potrivit căruia activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale, cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deținuților.

Dispozițiile art. 2 alin. (2) din același act normativ stabilesc că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești".

Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a statuat că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare.

Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării.

Sunt de remarcat și prevederile art. 10 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal ce reglementează atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor privită ca instituție publică cu personalitate juridică, ce poate sta în judecată în nume propriu, în sensul coordonării și controlului activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa.

Înalta Curte reține că este lipsit de relevanță faptul că, în temeiul art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, unitățile subordonate acestei instituții, deci și Penitenciarul Oradea, are personalitate juridică.

Este adevărat că, potrivit art. 222 C. civ., denumit marginal "Independența patrimonială": "Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel", însă despăgubirile solicitate de reclamant prin acțiunea dedusă judecății provin din fapta proprie a Administrației Naționale a Penitenciarelor de a nu se conforma standardului prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, prejudiciul invocat survenind din condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de posibilitățile de decizie și control ale acestei instituții.

Totodată, finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților subordonate nu are relevanță în cauză sub aspectul calității procesuale pasive, întrucât reclamantul nu a pus în discuție pretenții legate de calitatea acestei pârâte de ordonator secundar de credite, ci pretenții care privesc atribuțiile legale ce îi revin în legătură cu regimul de executare a pedepselor privative de libertate.

În speță, nu s-a probat că Administrației Naționale a Penitenciarelor a solicitat alocarea de fonduri pentru îmbunătățirea condițiilor din penitenciare, că această instituție a efectuat toate demersurile necesare pentru transpunerea în practică a măsurilor de eliminare a disfuncționalităților din sistemul penitenciar din România, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pornind de la atribuția esențială a instituției recurente de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, în categoria cărora se află și penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona și de a verifica modul în care unităților din subordine își exercită atribuțiile legale, se confirmă legitimitatea procesuală pasivă aparține Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta fiind ținută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenției, i s-au recunoscut și respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoana aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, existând identitate, în sensul art. 36 C. proc. civ., între pârâta chemată în judecată și subiectul raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății, în mod corect fiind validată soluția, prin care instanța fondului a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor.

Recurenta-pârâtă a invocat, în susținerea acestei excepții invocate prin prisma neluării măsurilor în scopul evitării supraaglomerării din penitenciare și asigurării unor condiții de detenție corespunzătoare standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului, considerentele mai multor hotărâri judecătorești pronunțate în această materie, în cadrul cărora s-a reținut că doar Statul Român ar avea calitate procesuală pasivă în această materie, pe considerentul că fenomenul generalizat la nivelul sistemului penitenciar, supraaglomerarea, nu poate fi imputată decât statului, deoarece acesta este cel care stabilește politica penală.

Însă invocarea respectivelor hotărâri judecătorești de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valență de practică judiciară, în spețe similare, instanței revenindu-i, însă, sarcina de a face distincție între circumstanțele specifice fiecărei pricini.

Este nefondată și critica ce reclamă încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale, în contextul situației de fapt expuse in extenso, a atribuțiilor ce revin Administrației Naționale a Penitenciarelor în privința organizării și asigurării regimului de detenție, cât și a imposibilității obiective de a asigura anumite condiții legale de detenție, implicit, lipsa vreunei culpe proprii în acest sens, câtă vreme titularul obligației pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum și acordarea condițiilor minime de detenție este Statul Român.

El este răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului judiciar privite ca o consecință a politicii statale în materie penală, dar și a eșecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil.

Înalta Curte constată, astfel, că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esențială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul Administrației Naționale a Penitenciarelor chemate în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului și condițiile necorespunzătoare de detenție), ceea ce implică o analiză a conduitei acesteia față de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecății, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înțelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Așadar, analiza alegațiilor reclamantului s-a impus nu doar din unghiul dispozițiilor de drept intern, național, dar și din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum în mod corect a procedat instanța de apel, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante și care stabilesc obligații pozitive în sarcina statelor membre, context ce implică aplicarea, în cauză, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale.

Drept urmare, analiza instanței de apel prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru acest tip de prejudiciu a inclus în ecuație antrenarea răspunderii prin prisma diferențierii acesteia în raport cu atribuțiile concrete ale instituțiilor din lanțul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul național față de fapta cauzatoare de prejudiciu relevată în cauză, arătând față de natura faptei ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată - nerespectarea condițiilor minime de detenție - că producerea prejudiciului a fost creat ca urmare a unor împrejurări independente de posibilitățile unității penitenciare de decizie și control.

În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Acesta interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanțe sau de acțiunile victimei [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000 IV]. Pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria x nr. x). Măsurile privative de libertate sunt însoțite de obicei de suferințe și umilire.

În cazul evaluării condițiilor de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulate ale acestora, precum și de susținerile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor grele, inumane ori degradante -, ceea ce a determinat concluzia existenței unei probleme structurale în România în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv.

În aceste împrejurări a fost pronunțată hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, la care instanța de apel a făcut referire în considerentele deciziei recurate.

Astfel, Curtea europeană a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii, nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă.

De asemenea, instanța europeană a arătat că pedeapsa închisorii nu determină pierderea de către deținut a drepturilor garantate prin Convenție.

În acest context, art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În ceea ce privește condițiile de detenție, Curtea a arătat că, în special, perioada de timp în care o persoană a fost deținută în condițiile denunțate reprezintă un factor important care trebuie luat în considerare si că, atunci când supraaglomerarea atinge un anumit nivel, lipsa de spațiu dintr-o unitate penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare la aprecierea conformității unei anumite situații cu art. 3. Într-adevăr, spațiul extrem de îngust dintr-o cameră de deținere constituie un aspect deosebit de important de care trebuie să se țină seama pentru a se stabili dacă condițiile de detenție în litigiu au fost "degradante" în sensul art. 3 din Convenție.

Un spațiu personal mai mic de 3 m

2

într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. În schimb, în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, Curtea a reținut că alte aspecte ale condițiilor de detenție trebuiau luate în considerare la examinarea respectării acestei dispoziții. Aceste aspecte includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală și aer natural, calitatea încălzirii și respectarea cerințelor sanitare de bază (a se vedea, de asemenea, aspectele care decurg din Regulile penitenciare europene, adoptate de Comitetul de Miniștri).

Astfel cum a precizat Curtea în cauza Muršić împotriva Croației (a se vedea de asemenea cauza Khlaifia și alții împotriva Italiei), atunci când un deținut dispune în camera sa de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m

2

, factorul spațiu rămâne un element important în aprecierea caracterului adecvat sau inadecvat al condițiilor de detenție.

Prin urmare, în astfel de cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 în cazul în care lipsa spațiului era însoțită de alte condiții materiale de detenție necorespunzătoare, precum lipsa de aerisire și de lumină, acces limitat la plimbare în aer liber, sau o lipsă totală de intimitate în camere.

Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, săvârșită cu vinovăție, este obligat sa îl repare.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.

Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite moștenitorilor.

Condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovația.

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.

Nu numai fapta comisivă (acțiunea), ci și omisiunea (inacțiunea) ar putea constitui element al răspunderii civile delictuale - art. 1349 alin. (1) C. civ. - în măsura în care norma juridică obligă o persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu s-a conformat dispoziției legale, deci nu și-a îndeplinit o activitate impusă de lege sau nu a luat o măsură impusă de lege.

În contextul reperelor enunțate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., demonstrând, în mod judicios, îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Administrației Naționale a Penitenciarelor, și anume: fapta ilicită, prejudiciul cauzat demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre fapta omisivă a autorității și prejudiciul cauzat reclamantului.

Astfel, examinarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, obligată la plata daunelor morale, având atribuții proprii în ceea ce-l privește pe reclamant pentru perioadele de detenție distinct relevate în hotărârea recurată (21.05.2021-30.09.2021, 30.12.2021-29.03.2022), în evaluarea faptei delictuale, gradului de încălcare a obligațiilor legale și a vinovăției sub forma culpei în producerea prejudiciului, pe durata perioadelor în care reclamantul A. a figurat încarcerat în Penitenciarul Oradea, instanța de apel a analizat în concret condițiile de detenție din fiecare cameră, cu referire la spațiul alocat acestuia și la gradul de invaliditate în care a fost încadrat în considerarea afecțiunii medicale de care suferă (diabet zahar insulino-dependent), pe baza probelor administrate în cauză (înscrisuri).

În ceea ce privește fapta ilicită și vinovăția pârâtei, cum s-a reținut în cauză, acestea sunt reprezentate de nerespectarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare, de natură a asigura celui încarcerat respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, adică cele vizând cerințele minime de spațiu personal, în perioada de referință, prin supraaglomerarea camerelor de cazare (8 deținuți împreună cu reclamantul) oferindu-se reclamantului un spațiu vital de 2,07 mp, din totalul suprafeței de 16,6 mp.

În susținerea acestei concluzii, instanța de apel a făcut trimitere la elementele de referință avute în vedere între care se regăsesc dispozițiile art. 48 alin. (5) din Legea 254/2013, care prevăd că normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor condamnate se stabilesc prin ordin al ministrului justiției, la art. 1 alin. (1) și (3) din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 2772/C din 17 octombrie 2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 822 din 18 octombrie 2017, în vigoare la data producerii faptei imputate, și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nerespectarea condițiilor minime de detenție în perioada indicată a constituit reper și pentru evaluarea prejudiciul moral suferit de către intimatul-reclamant.

Astfel, dând eficiență criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, potrivit cu care despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, reținând criteriile jurisprudențiale de evaluare a daunelor morale, instanța de apel a apreciat că suma de 10.000 RON reprezintă o compensație echitabilă pentru prejudicial moral încercat de reclamant.

Aceasta întrucât în situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele factuale ale speței, apreciate în complexitatea lor.

În privința cuantumului posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat.

În același context, este necesar să se sublinieze, față de critica din recurs referitoare la necesitatea ca reclamantul să dovedească faptul că pârâta a acționat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la condițiile de detenție ce a condus la lezarea personalității umane prin aplicarea unui tratament inuman sau degradant, în sensul că simpla afirmație a acestuia nu are capacitatea de a proba prejudiciul creat de situația încarcerării, se reține că afectarea demnității umane a reclamantului a fost reclamată și constatată ca o consecință a neluării măsurilor necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală și reamenajării spațiilor existe în dotarea unității penitenciare, însă prin expunerile relevate recurenta-pârâtă tinde la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei, ci corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită definitiv de instanța de apel.

Cum instanțelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri, conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurenta descrie aspecte ale condițiilor de cazare în unitatea penitenciară ce trebuie luate în considerare în respectarea condițiilor minime de detenție nu este aptă a constitui suportul unei evaluări din partea instanței de recurs.

În aprecierea existenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că aceasta rezultă din chiar existența faptei ilicite denunțate în cauză, raționament confirmat de instanța de recurs, întrucât nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligației de a asigura condiții minime de detenție, garantate de lege, în respectarea demnității umane, produce, fără discuție, un prejudiciu moral intimatului-reclamant.

În ceea ce priveste modul în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului pe care l-a suferit reclamantul prin fapta săvârșită și cuantumul daunelor care să acopere acest prejudiciu, Înalta Curte apreciază că acest motiv este unul de netemeinicie, astfel că nu poate face obiectul controlului în recurs.

Problema evaluării prejudiciului reprezintă o chestiune de apreciere a elementelor factuale ale cauzei, ce incumbă exclusiv instantei de apel, critica ce cu acest obiect neputând fi cenzurabilă în recurs din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea atacată este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta AdministrațiaNațională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 642/A din 23 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 642/A din 23 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.