ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 570/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25.06.2019, pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata următoarelor sume:

- plata sumei de 1.500.000 euro, pentru reclamanta B. și plata sumei de 1.000.000 euro, pentru reclamantul A., reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului, multiplu și complex, ce le-a fost cauzat prin declanșarea față de reclamanți, în mod nejustificat și de o manieră abuzivă, a unui proces penal ce s-a derulat timp de 5 ani și 5 luni, cu toate consecințele pe care demersul penal abuziv l-a avut asupra sănătății și vieții acestora, a imaginii lor publice, precum și asupra tuturor drepturilor civile;

- plata daunelor materiale, în sumă de 2.560.578 euro, reprezentând contravaloarea unei părți din prejudiciul cauzat firmei în care reclamanții sunt asociați, respectiv S.C. C. S.R.L., a beneficiului nerealizat rezultând din pierderea terenului și a hotelului ridicat pe acesta în stațiunea D., Sânmartin, precum și a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor;

- plata dobânzii legale, aferente sumelor de bani solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acestora.

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea reclamanților a fost fundamentată pe dispozițiile înscrise în art. 1349, art. 1357 - 1380 din C. civ., art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 33/C din data de 27.02.2020 a Tribunalul Bihor, secția I civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea reclamanților A. și B. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 827 Ap din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul civil declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 33/C din 27.02.2020 pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 euro (echivalent în RON la data plății), în favoarea reclamantului A. și a sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la data plății), în favoarea reclamantei B., cu titlu de daune morale.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimata să plătească apelantei B. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, parțiale, în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor.

I. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B. au formulat, în esență, următoarele critici comune:

Soluția instanței de apel este contradictorie întrucât, pe de o parte, reține că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea faptei cu vinovăție sau culpă, pe de altă parte, că Statul nu poate fi ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiului răspunderii civile delictuale, ci doar în temeiul prevederilor art. 539 C. proc. pen.

Apoi, instanța de apel arată că, prin decizia nr. 133 din 9 martie 2017, Curtea Constituțională a reținut că procedura stabilită de dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant, fără să observe că, prin aceeași decizie se reține și faptul că, procedura specială reglementată de prevederile art. 539 din C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată.

Așadar, în mod nelegal, reține instanța de apel că reclamanții nu-și pot întemeia cererea pe dreptul comun.

Deși instanța de apel reține că singura cale, pe care reclamanții și-ar fi putut recupera prejudiciul suferit, ca urmare a procesului penal intentat acestor în mod nelegal, ar fi cel prevăzut de art. 539 C. proc. pen., ceea ce ar însemna că cererea de chemare în judecată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar fi inadmisibilă, aceasta analizează cererea pe fond, reținând, în mod nelegal, că reclamanții nu au făcut dovada că sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea civilă delictuală.

Motivarea instanței de apel în sensul că statuările reținute de instanța penală, prin decizia Curții de Apel Oradea nr. 368/A/2018, ar reprezenta temei al pronunțării soluției de achitare a reclamanților, neputându-se trage concluzia că, prin aceste considerente, ar fi fost stabilit caracterul ilicit al activității organelor judiciare penale, care să se opună ulterior, cu autoritate de lucru judecat, în soluționarea prezentei cauze, având ca temei răspundere civilă delictuală, este nelegală.

Având în vedere faptul că acțiunea dedusă judecății are ca temei răspunderea civilă delictuală, consideră recurenții că instanța învestită cu prezenta cauză era cea care era chemată să stabilească dacă, în cauză, raportat la probele din dosarul penal, inclusiv hotărârea de achitare, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Or, din motivarea hotărârii penale și declarațiile de martori rezultă că întregul proces penal a fost pornit cu rea-credință, iar măsurile procesuale luate ulterior le-au cauzat reclamanților prejudicii considerabile pe toate planurile.

Instanța de apel, stabilind calitatea procesual pasivă a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se impunea a analiza cererea reclamanților, prin raportare la atribuțiile acestei părți, și a stabili dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, ținând cont de reținerile instanței penale care a dispus achitarea reclamanților și care a statuat că organele de cercetare penală și, apoi, instanța de fond penală au acționat cu vinovăție, la luarea măsurilor de reținere, arestare și de condamnare a acestora.

În ceea ce privește daunelor solicitate de reclamanți pentru încălcarea prezumției de nevinovăție, instanța de apel reține că articolul de presă prezentat a relatat despre faptele de care erau acuzați, fără a se face vorbire despre existența unor declarații din partea organelor judiciare, în legătură cu care să se poată stabili că ar reprezenta declarații de vinovăție făcute de un agent public.

Apreciază că statuarea instanței de apel este nelegală, întrucât din modalitatea în care articolul a fost redactat, publicat în "E.", reieșea cu claritate că reclamanții sunt vinovați, fără nicio îndoială, de comiterea respectivelor fapte și, că, organele de urmărire penală au pus la dispoziția presei informații din ancheta penală aflată în desfășurare, lăsând să se creadă, fără nicio îndoială, faptul că sunt vinovați de săvârșirea presupuselor fapte.

Nici soluția instanței de apel referitoare la solicitarea de obligare a intimatului la plata daunelor pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulație, prin instituirea obligației de a nu părăsi țara, nu este legală, fiind încălcate dispozițiile art. 53 din Constituția României.

Au mai arătat că, prin hotărârea atacată, deși se reține încălcarea prevederilor art. 6 și 8 din CEDO și li se acordă daune morale, instanța de apel nu-și motivează în nici un fel soluția de respingere a daunelor materiale, limitându-se doar la a dispune păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței intanței de fond.

Or, urmare procesului penal înscenat reclamanților și a perioadei îndelungate a acestui proces, acestea au fost de natură să le cauzeze și mari daune materiale, care au fost expuse în cererea de chemare în judecată, fiind dovedite cu actele de la dosar. Au arătat că, în ceea ce îi privește, există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, modalitatea în care acesta s-a desfășurat în concret și prejudiciul material și moral pe care l-au suferit.

Astfel, odată cu începerea procesului penal și ulterior diagnosticarea reclamantei cu boli grave de sănătate, a fost prioritară achitarea cheltuielilor la care au fost obligați, astfel că s-au aflat în situația să piardă terenul intravilan, precum și toată investiția asupra clădirii, evaluate la suma de 1.300.000 euro, inclusiv aportul reclamantului în cuantum de 52.000 euro. Greutățile menționate, cu care nu s-ar fi confruntat dacă nu li s-ar fi întocmit, cu rea-credință, un dosar penal, s-au concretizat și în imposibilitatea de plată a creditului imobiliar contractat pentru achiziționarea apartamentului situat în Oradea, str. x, în privința căruia, odată cu declanșarea procesului penal, s-a dispus instituirea unui sechestru penal. Or, având în vedere pierderile materiale ca urmare a intentării procesului penal, a duratei excesive a acestuia și a nerespectării prezumției de nevinovăție, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata sumei de 2.560.578 euro. Chiar și în situația în care a fost admisă cererea doar pentru încălcarea prevederilor art. 6 și 8 din CEDO se impunea acordarea și a daunelor materiale.

Susțin recurenții-reclamanți că prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declarației scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală, în calitate de sancțiune administrativă, a arestului sau a muncii corecționale se repară de către stat integral, indiferent de vinovăția persoanelor de răspundere ale organelor de cercetare penală, ale procuraturii, ori ale instanțelor de judecată. Oricum, în situația în care instanța de apel a apreciat că solicitarea de obligare a pârâtului la acordarea de daune materiale este nefondată, se impunea ca această statuare să fie motivată, însă în considerentele hotărârii atacate nu se arată care sunt argumentele care au format convingerea instanței că solicitarea respectivă este nefondată.

De asemenea, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, consideră că sumele acordate nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului, susținând că, în conformitate cu practica constantă a CEDO, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material și moral. Consideră că instanța trebuie să respecte un principiu al proporționalității, cu luarea în considerare și a practicii instanței supreme în materie, a practicii Curții europene de drepturile omului, să asigure repararea integrală și efectivă a prejudiciului, iar în speță, s-au dovedit aspecte deosebite, care țin de vârsta a celui reținut nelegal, de agravarea unei anumite stări de sănătate sau deteriorarea statutului social.

Invocă jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia civilă nr. 1481 din 5 martie 2008, decizia civilă nr. 1256 din 12 februarie 2004, decizia nr. 4286 din 8 iunie 2004, precum și practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care este în sensul că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate.

În concret, recurenților le-au fost afectate imaginea, au fost împiedicați să desfășoare o viață socială normală, recurentei i-a fost afectată sănătatea ireversibil, durata excesivă și presiunea creată de proces determinând înrăutățirea, în mod drastic, a stării de sănătate.

Consideră, astfel, că daunele morale acordate nu reprezintă o reparație integrală a prejudiciului moral suferit, având în vedere că repararea prejudiciului constă în repunerea celui păgubit în situația patrimonială anterioară păgubirii și reîntregirea patrimoniului acestuia, astfel încât elementele sale active să atingă valoarea pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârșită, astfel că au fost încălcate prevederile art. 1349 coroborate cu cele cuprinse în art. 1385, art. 1516 și art. 1531 din C. civ., precum și art. 6 și 8 din CEDO.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la o altă instanță egală în grad cu Curtea de Apel Oradea, pentru soluționarea apelului, având în vedere că nu mai au încredere în imparțialitatea instanțelor din Oradea. Bănuiala este legitimă câtă vreme, și în prezent, procurorul care a instrumentat cazul dă declarații în presa locală prin care susține că reclamanții sunt vinovați de săvârșirea faptelor pentru care au fost achitați.

II. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat, în esență, următoarele critici:

În mod greșit, instanța de apel a reținut ca fiind justificată cererea având ca obiect daune morale, pentru durata nerezonabilă a procedurii penale.

Raportat la speță, termenul de 5 ani, perioadă în care s-au efectuat acte de urmărire penală, s-a soluționat atât fondul, cât și apelul, nu poate fi considerat ca având un caracter excesiv, raportat și la natura faptei cercetate și probatoriul, amplu și dinamic, administrat.

Instanța de apel, în mod greșit a apreciat că soluționarea cauzei, cu întârziere, se datorează exclusiv Statului român, reținând că "cerința de diligentă rezonabilă nu a fost îndeplinită, procedura îndelungată cauzând apelanților reclamanți stres și tensiune, suferință, lipsă de resurse materiale pentru a-și permite un tratament medical corespunzător, inclusiv accentuarea suferinței cauzate reclamantei urmare a agravării bolilor de care suferea pe fondul stresului".

Textele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care au fost invocate de către instanța de apel, sunt relevante strict din perspectiva definirii caracterului ilicit al faptelor și nu trebuie confundat raportul juridic de drept procesual din cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu raportul juridic de drept procesual din cauzele civile judecate de către instanțele naționale.

Pentru prejudiciile suferite de părțile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noțiunii juridice autonome de erore judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară. Așadar, argumentele conținute în decizia instanței de apel nu se circumscriu situației juridice deduse judecății, aceasta omițând ceea ce era cu adevărat esențial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă, subsidiar, în condițiile legii speciale în materie, iar nu a dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, raportat la cazul de față, nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat și reclamanților sau celorlalți participanți la proces (spre exemplu cereri de amânare formulate pe parcursul procesului penal sau alte cereri incidente).

În cauza dedusă judecății, se poate observa că instanța nu a identificat, în mod legal, criteriile de apreciere a duratei procesului penal, neanalizând modul de desfășurare a acestuia, prin prisma acestora.

Pe de altă parte, în speța de față, instanța de apel a acordat reclamanților despăgubiri disproporționate, în raport de pretinsele suferințe ce le-ar fi fost pricinuite de intervalul de timp, în care s-a soluționat procesul penal.

Cu privire la vătămarea produsă reclamanților prin încălcarea art. 8 din CEDO, de asemenea, Curtea de Apel Alba Iulia a dat o soluție greșită. Nu se poate reține că prin procedurile de urmărire penala și procedurile judiciare, inerente aflării adevărului, s-ar fi încălcat dreptul la viața privată. Soluția de achitare nu atrage răspunderea statului pentru că anterior au fost demarate proceduri de urmărire penală și proceduri judiciare.

Nici susținerea că interceptările s-ar fi efectuat după ce faptele s-au prescris nu sunt un motiv pentru a se reține încălcarea vieții private, de vreme ce au fost efectuate în cadrul unui dosar de urmărire penală pentru aflarea adevărului, iar analiza acestor probe a fost utilă în contextul în care intimații au dorit ulterior continuarea procesului pentru a-și dovedi nevinovăția, ceea ce presupune administrarea unor probe cu privire la fondul cauzei.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de apel, consideră că acesta este excesiv, sens în care invocă practica instanței supreme și jursiprudența CEDO.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, în ceea ce privește cererea având ca obiect daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii și încălcarea art. 8 din CEDO. care reglementează dreptul la respectarea vieții private si familiale, a domiciliului si corespondenței.

Recurentul-pârât Statul român, prin Ministerul Finanțelor, în termen legal, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat.

De asemenea, recurenții-reclamanți au depus, în termen legal, întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pârâtului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul român, având în vedere considerentele care succed:

I. Recursul declarat de reclamanții A. și B.:

Parte din criticile invocate de recurenții-reclamanți în cadrul cererii de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. și pun în discuție vicii ale motivării deciziei atacate, sub un dublu aspect: cel a lipsei motivării și cel al motivării contradictorii, aceste ipoteze fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii, spre rejudecare, instanței de apel.

Relativ la existența unei motivări contradictorii, susținută în cuprinsul primului motiv de recurs, reclamanții invocă două aspecte contradictorii, ce ar rezulta din considerentele deciziei recurate: pe de o parte, instanța de apel reține că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea faptei cu vinovăție sau culpă, iar, pe de altă parte, instanța de apel statuează că Statul nu poate fi ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori, în baza principiului răspunderii civile delictuale, ci doar în temeiul prevederilor art. 539 C. proc. pen., cu toate că, la data la care au promovat cererea de chemare în judecată, prevederile art. 539 C. proc. pen. nu le erau aplicabile, întrucât abia prin decizia 136/2021 a Curții Constituționale s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. este neconstituțională.

Ipoteza motivului de casare bazată pe motivarea contradictorie vizează situația în care fie considerentele hotărârii, în ansamblul lor, conduc la o altă soluție decât cea care se găsește în dispozitiv, fie considerentele sunt divergente între ele, în sensul că unele conduc la o anumită soluție, în timp ce altele determină o soluție diferită, astfel încât nu se poate realiza care sunt cele care fundamentează soluția din dispozitiv.

Ambele ipoteze subzistă în cauză în privința argumentelor instanței de apel cu referire la verificarea soluției date cererii în despăgubire a reclamanților pentru pretinsul prejudiciul suferit ca urmare a procesului penal intentat nelegal și conduc la incidența cazului de casare înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 33/C/27.02.2020 a Tribunalul Bihor și schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul admiterii, în parte, a acțiunii formulate și a obligării pâtâtului la plata sumei de 10.000 euro în favoarea reclamatei B. și 7.000 euro în favoarea reclamantului A., cu titlu de daune morale și a păstrării restului dispozițiilor sentinței apelate.

În motivarea soluției pronunțate, examinând demersului judiciar declanșat de către reclamanți, Curtea de Apel a avut în vedere că, prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamanții au urmărit obligarea pârâtului Statul român la plata sumei de 1.500.000 euro către reclamanta B. și, respectiv, de 1.000.000 euro către pârâtul A., reprezentând daune morale; a sumei de 150.000 RON, reprezentând contravaloarea unei părți din cheltuielile ocazionate de procesul abuziv (onorarii avocațiale, expertiză judiciară), precum și plata daunelor materiale în sumă de 2.560.578 euro, reprezentând contravaloarea unei părți din prejudiciul cauzat firmei S.C. C. S.R.L.; a beneficiului nerealizat rezultând din pierderea terenului și a hotelului ridicat pe acesta în stațiunea D., precum și a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, cu dobânzile aferente sumelor de bani solicitate de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a acestora.

Relativ la fondul pricinii, sub aspectul limitelor devoluțiunii exercitate de reclamanți, Curtea de Apel a reținut că problema "ce se impune a fi lămurită constă în stabilirea temeiului legal al răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate apelanților-reclamanți, care au fost achitați în procesul penal și, implicit, a valențelor speciale ale acestei răspunderi".

Sub aspectul naturii obligației de desdăunare, pentru prejudiciul reclamat, ca urmare a procesului penal intentat reclamanților, instanța de apel reține (în cuprinsul considerentelor cuprinse la pagina 9, 10 și 11) că, temeiul de drept al pretențiilor civile al obligării pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale suferite, îl reprezintă dispozițiile înscrise în art. 1349, art. 1357-1380 C. civ., art. 6 și 8 din CEDO. S-a apreciat ca fiind relevant, sub aspectul temeiului de drept pe care reclamanții și-au întemeiat demersul judiciar, și precizările acestora cuprinse în cererea de apel, în sensul fundamentării acțiunii lor pe prevederile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală și nu pe dispozițiile art. 538-539 din C. proc. civ., referitoare la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, susțineri reiterate și în cadrul dezbaterilor în fond.

Curtea arată că, din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 corob. cu art. 1373 C. civ., deși o răspundere decurgând din săvârșirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul răspunde în mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justițiabililor ca urmare a defectuoasei organizări și derulări a procedurilor judiciare, iar forma de răspundere își are reglementarea în dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., distinctă evident de răspunderea reglementată de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

Se arată, totodată, că angajarea răspunderii Statului pentru statuarea, din perspectiva pretinsă de reclamanți, asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare, nu se poate realiza decât în conformitate cu respectarea normelor speciale, reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel încât nu poate fi asimilată acestei proceduri o hotărâre prin care instanța penală a pronunțat o soluție de achitare. Reține instanța de apel că nu se poate deduce că un rechizitoriu, pe baza căruia a fost pronunțată o soluție de achitare, ar avea la bază o faptă ilicită a organelor judiciare, care să poată fundamenta o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Procedând la examinarea considerentelor relevate de apelanți din cuprinsul deciziei penale nr. 368/A/2018 a Curții de Apel Oradea, Curtea de Apel constată că acestea au reprezentat temei al pronunțării soluției de achitare, neputându-se trage concluzia că, prin astfel de considerente, ar fi fost stabilit caracterul ilicit al activității organelor judiciare penale, pentru ca, o astfel de constatare, să se opună, ulterior, cu autoritate de lucru judecat, în soluționarea cauzei de față, având ca temei răspunderea civilă delictuală a Statului român.

Reține, așadar, instanța de apel că nici din soluția de achitare și nici din observarea modalității în care s-a întocmit rechizitoriul, ori cum au fost administrate probele pe parcursul procesului penal, nu se poate deduce vreo faptă ilicită care să constituie fundament al răspunderii civile a Statului. Subliniază, instanța de apel (în considerentele aflate la fila x) că, pentru alte situații decât cele prevăzute de art. 539 C. proc. pen., este necesar să existe o hotărâre judecătorească de stabilire a culpei organului judiciar, astfel încât o angajare directă a răspunderii Statului nu poate fi activată, în acord cu art. 96 din Legea nr. 303/2004 - în forma în vigoare la data definitivării procesului penal - corelat cu art. 52 alin. (3) din Constituție, decât în măsura în care, în prealabil, s-ar fi stabilit o exercitare a funcției procurorului de natură să-i angajeze răspunderea penală ori disciplinară în legătură cu procesul respectiv.

Relevente sunt și considerentele în cuprinsul cărora instanța de apel concluzionează în sensul că "din perspectiva dreptului comun pe care reclamanții și-au fundamentat demersul judiciar, nu este îndeplinită una din condițiile răspunderii civile delictuale, aceea a existenței unei fapte proprii a pârâtului cu caracter ilicit, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamanților și, pe de altă parte, nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului nu poate fi reținută, acesta neputând fi ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiului răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege".

Apoi, se arată că "în lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea Statului pentru formularea unor acuzații nedrepte în materie penală nu poate fi tratată ca o răspundere pentru fapta proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane, iar antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speță. Pe cale de consecință, din perspectiva răspunderii civile delictuale, consacrat de dispozițiile art. 1349 din C. civ. și a prevederilor art. 1357 și art. 1373 din C. civ. - instanța de apel a conchis că - soluția de achitare a reclamanților dispusă în procesul penal nu este de natură, prin ea însăși, să conducă la concluzia că trimiterea în judecată de către parchet a apelanților-reclamanți se constituie într-o faptă cu caracter ilicit, săvârșită cu vinovăție sau culpă".

În același timp, se observă că, în debutul analizei referitoare la problema ce se impune a fi lămurită în legătură cu stabilirea temeiului legal al răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate apelanților-reclamanți, Curtea de Apel reține, în cuprinsul considerentelor aflate la pagina 8 și 9, că Statul răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, răspunderea acestuia fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

În continuarea acestui raționament, instanța de apel arată că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată, principial, în art. 52 alin. (3) din Constituție, textul constituțional fiind dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004. De asemenea, făcând referire la deciziile nr. 45/1998 și nr. 633/2005 ale Curții Constituționale, instanța de apel reține că răspunderea Statului nu poate fi antrenată decât în cazurile limitative prevăzute de lege și Constituția României, care reglementează aceste situații, răspundere care nu este bazată pe săvârșirea unor fapte culpabile, ci fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției, constituind o răspundere obiectivă.

Examinarea considerentelor deciziei recurate, redate în precedent, denotă argumentația confuză și contradictorie, expusă în motivarea deciziei Curții de Apel, în legătură cu determinarea formei de angajare a răspunderii Statului român, prin Ministerul Finanțelor, pentru pretinsele prejudicii suferite de reclamanți de vreme ce, într-o primă aserțiune, instanța de apel concluzionează, din perspectiva analizării temeiului de drept evocat de reclamanți, că aceștia nu ar fi făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte proprii a pârâtului cu caracter ilicit.

Pe de altă parte, însă, instanța de apel statuează că Statul nu poate fi ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiului răspunderii civile delictuale și, că, singura cale care ar deschide reclamanților dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pretins ar fi doar procedura reglementată de art. 539 C. proc. pen., aserțiune care ar avea, drept consecință, paralizarea demersului judiciar declanșat de reclamanți, având la baza, ca temei juridic, răspunderea civilă delictuală de drept comun și care ar exclude posibilitatea examinării condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale, astfel cum instanța de apel a procedat în cauză.

Așadar, în raport de aceste constatări, ce confirmă viciului motivării contradictorii, că decizia curții de apel nu respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, respectiv, necontradictorialitatea motivării, drept pentru care, Înalta Curte va reține incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să stabilească felul răspunderii civile în angrenarea răspunderii Statului român, prin Ministerul Finanțelor pentru pretențiile care fac obiectul raportului juridic litigios, ceea ce presupune, cu necesitate, determinarea textului normativ aplicabil pretențiilor deduse judecății și determinarea fundamentului acesteia.

Se vădește a fi fondată și critica recurenților referitoare la greșita soluționare a cererii, fundamentată pe art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind acordarea de despăgubiri pentru pretinsa încălcare a prezumției de nevinovăție, prin punerea la dispoziția presei, de către organul de urmărire penală, de informații din ancheta penală și care lăsau să se înțeleagă că erau vinovați de faptele imputate.

În dezvoltarea cererii de recurs, reclamanții au susținut, în esență, că instanța de apel a soluționat greșit solicitarea lor pentru încălcarea prezumției de nevinovăția, întrucât s-a reținut eronat că articolul de presă prezentat ar fi relatat doar faptele de care erau acuzați, fără a se face vorbire despre existența unor declarații din partea organelor judiciare, în legătură cu care să se poată stabili că ar reprezenta declarații de vinovăție făcute de un agent public.

Raționamentul instanței de apel relevă omisiunea Curții de a proceda la o examinare critică, efectivă și adecvată a argumentelor esențiale ale apelanților-reclamanți care, în cuprinsul memoriului de apel, au susținut că, la scurt timp după începerea urmăririi penale, în cotidianul E. a fost publicat, la data de 28 martie 2013, un articol în care s-a relatat că, potrivit unor "surse din anchetă" există certitudinea că au comis faptele imputate de organele de urmărire penală. Astfel, apelanții au pretins că relațiile lor comerciale s-au degradat datorită impactului pe care l-a avut articolul de presă și a încălcării prezumției de nevinovăție de către organele de urmărire penală. Apelanții au arătat, totodată, că din modalitatea în care articolul a fost redactat, reiese clar că sunt vinovați de faptele imputate și că organele de urmărire penală au pus la dispoziția presei informații din ancheta penală aflată în desfășurare, acțiuni care ar fi condus, în accepțiunea apelanților, la încălcarea principiului prezumției de nevinovăție.

Or, toate aceste critici din cuprinsul cererii de apel a reclamanților, prin care se contesta legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate, impuneau instanței de apel de a realiza o examinare efectivă a acestor susțineri prin raportare la modalitatea de redactare a articolului publicat, precum și verificarea aspectelor reclamate cu privire la susținerile care vizau circumstanțele în care ar fi avut loc pretinsele acțiuni de furnizare de informații presei, din partea organelor de urmărire penală. În acest context, în aplicarea dispozițiilor art. 476 și 477 alin. (1) corob. cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se constată că în apel nu a avut loc o veritabilă judecare în fond a cererii reclamanților, iar situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, în raport de ansamblul înscrisurilor depuse la dosar sau a oricăror alte probe, ce întrunesc cerințele impuse de art. 254 C. proc. civ., necesare și utile în dezlegarea pricinii. Aceste evaluări nu pot fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, se va putea aprecia asupra modului de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

În consecință, criticile reclamanților fiind întemeiate, se va reține incidența motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., recurentii au susținut nelegalitate pe motiv că instanța de apel, deși reține încălcarea dispozițiilor art. 6 și 8 din Convenția europeană și acordă despăgubiri cu titlu de daune morale, instanța de apel nu motivează în nici un fel decizia de respingere a daunelor materiale, limitându-se doar la a dispune păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței instanței de fond.

Și această critică este întemeiată.

În cadrul demersului judiciar, reclamanții au solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul român atât la plata unor daune morale, cât și plata unor daune materiale justificat de declanșarea, împotriva lor, a unui proces penal, pretins a fi abuziv, astfel cum ar fi fost dovedit, prin soluția de achitare.

Prin sentința civilă nr. 33/C din 27.02.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca nefondată.

Prin cererea de apel formulată împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, reclamanții au formulat critici, printre altele, și în privința soluției prin care le-a fost respinsă cererea privind repararea prejudiciului material.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a admis apelul reclamanților, considerând a fi întemeiată doar cererea privind încălcarea art. 6 și art. 8 din CEDO, pentru durata nerezonabilă a procesului și încălcarea dreptului la respectarea vieții private și familiale, dispunând obligarea pârâtului Statul român la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 euro în favoarea reclamantei B. și 7000 euro în favoarea reclamantului A., păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate, instanța de apel examinează motivele de apel în legătură cu îndreptățirea reclamanților la acordarea daunelor morale, urmare a prejudiciului complex și multiplu încercat de aceștia ca efect al declanșării împotriva lor a unui proces penal, pretins a fi abuziv, fără a analiza critica apelanților în legătură cu soluția dată cererii de daune materiale.

Împrejurarea că instanța de apel, în urma soluției de admitere a apelului reclamanților și a schimbării sentinței atacate doar în privința daunelor morale, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate, acest procedeu judiciar nu are semnificația unei examinări și motivări "implicite" a motivului de apel care se axa pe îndreptățirea acestora la plata unor daune materiale pentru prejudiciul justificat în cererea de chemare în judecată, reiterat în cuprinsul cererii de apel.

Instanța de apel era datoare să răspundă, prin considerente proprii, criticilor invocate de apelanți în legătură cu soluția dată cererii pentru despăgubiri materiale, motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nefiind de natură să furnizeze dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate, prin apel, de reclamanți au fost serios examinate.

În consecință, omisiunea de examinare a motivului de apel menționat în precedent va conduce la admiterea recursului reclamanților, având drept consecință casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanța să se conformeze exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Relativ la critica reclamanților care vizează nelegalitatea deciziei recurate cu referire la soluția dată cererii de despăgubiri pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulație, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea, vor fi avute considerente similare celor expuse în precedent, urmând a se reține, de asemenea, incidența cazurilor de casare înscrise în art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de apel, reclamanții au formulat, printre altele, critici de nelegalitate și netemeinicie referitoare la soluția de respingere a cererii de despăgubire pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulație, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea

În exercitatea controlului de legalitate și netemeinicie, făcând trimiterea dispozițiile art. 53 din Constituție și art. 2 din Protocolul 4 la Convenția europeană, instanța de apel a reținut că, în speță, prin încheierea penală nr. 31/IR/2013 a Curții de Apel Oradea s-a constatat că măsura obligării de a nu părăsi localitatea este suficientă pentru buna desfășurare a urmăririi penale și prezervarea ordinii publice, fiind proporțională cu scopul urmărit, astfel încât, ținând seama și de starea de sănătate a recurentei, a respins propunerea de arestare preventivă și s-a luat măsura de a nu părăsi localitatea pe o durată de 30 de zile fără încuviințarea instanței. În acest context, instanța de apel, prin decizia recurată, a apreciat că nu există niciun temei pentru a da curs solicitării reclamanților.

Or, în cadrul analizei efectuate, se constată că instanța de apel nu a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de reclamanți, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conținutul cererii de chemare în judecată, reiterate prin cererea de apel, care reclamau îngrădirea dreptului la liberă circulație, nefiind realizat un examen concret și detaliat a susținerilor apelanților prin care se reclama conținutul, forma, amploarea repercusiunilor măsurii restrictive de libertate asupra stării de sănătate, respectiv dacă aceștia au suferit o ingerință a autorităților în dreptul lor fundamental, astfel cum au susținut în mod constant.

În contextul expus, se observă că nu a existat o preocupare reală din partea instanței de apel de a examina efectiv toate datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosar, coroborat cu susținerile și apărările părților, care au prezentat, punctual si persuasiv, elemente de fapt și de drept concrete ce se impuneau a fi cercetate, valorificate sau înlăturate de instanță, în mod argumentat. În lipsa valorificării tuturor acestor elemente, necesare pentru stabilirea completă a situației de fapt, se va reține nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva incidenței cazurilor de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, fundamentat pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la cererea de daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal, întemeiată pe art. 6 și art. 8 din Convenția europeană, recurenții au apreciat că suma acordată de instanța de apel, cu titlu de despăgubiri, este una derizorie și nu constituie o reparație integrală a prejudiciului suferit.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au pretins, în esență, că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale trebuia realizat cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și cu cu luarea în considerare și a practicii instanței supreme în materie, a practicii Curții europene de drepturile omului, în vederea asigurării unei reparații integrale și efective a prejudiciului, dar și a circumstanțelor particulare, care țin de vârsta celui reținut nelegal, de agravarea unei anumite stări de sănătate sau deteriorarea statutului social.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor susțineri.

Din ansamblul considerentelor deciziei recurate reiese, în esență, că instanța de apel a constat temeinicia pretenției reclamanților - atât în ce privește componenta despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal, cât și a componentei care vizează ingerința în viața privată, sub aspectul vicierii procedurii de conservare a informațiilor asupra interceptării convorbirilor reclamanților și lipsei accesului acestora la datele respective. S-a reținut că lezarea acestor drepturi fundamentale nepatrimoniale, garantate de art. 6 paragraful 1 și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, a produs reclamanților suferințe pe plan fizic, moral și social.

Raționamentul juridic expus reflectă, în analiza elementului prejudiciu, criteriile generale și reperele faptice concrete pe care instanța de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamanților, ținând cont de specificul prejudiciului încercat de aceștia, de impactul negativ pe care procesul penal l-a avut asupra situației personale și familiale a celor doi apelanți, de consecințele negative suportate de aceștia în plan emoțional, medical și social, consecințe generate de starea de tensiune și incertitudine produsă de derularea procedurii penale, într-un interval îndelungat de timp. Evaluarea acestor circumstanțe faptice au determinat instanța de apel să prezume, în mod rezonabil, că procesul penal a constituit un factor favorizant al deteriorării stării de sănătate a reclamantei și a accentuării bolilor de care aceasta suferea.

Așadar, raportându-se la circumstanțele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul negativ produs de declanșarea procesului penal și de durata acestuia de peste 5 ani și indicând (corespunzător practicii interne și europene) criteriile obiective, concrete de analiză care au determinat existența și întinderea acestor daune, instanța de apel a apreciat că despăgubirea acordată, cu titlu de daune morale, în cuantum de 10.000 euro pentru B. și 7000 de euro pentru A. este în acord cu principiile echității și proporționalității daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum și în jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, la care instanța de apel a făcut trimitere.

Aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare cauzei, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluția pronunțată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație integrală, justă și echitabilă a prejudiciului produs. În acest sens, instanța de apel a arătat că daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferința produsă reclamanților, prin lezarea valorilor morale, a demnității și reputației acestora, despăgubirile fiind stabilite într-o abordare corelativă și proporțională, în sensul ca acestea să nu fie reduse la un cuantum derizoriu, care să nu își atingă scopul reparatoriu, dar nici să fie exagerate și să se transforme într-o sursă, nejustificată, de mărire a patrimoniului acestora.

Așadar, în contextul analizei efectuate, despăgubirea bănească acordată de instanța de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanță valorică între cuantumul determinat și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat Statul român prin decizia recurată, așa cum eronat se susține prin cererea de recurs a reclamanților, în sensul că sumele stabilite sunt prea mici și nu acoperă, integral, prejudiciul produs (în antiteză cu susținerile din recursul pârâtului, în cuprinsul căruia se afirmă că despăgubirea ar fi disproporționată și excesivă în raport de valorile lezate).

Or, criteriile avute în vedere de instanța de apel la cuantificarea daunelor (criterii care nu au fost contestate în recurs, ci chiar reiterate) nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor și a situației de fapt, astfel încât susținerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantei nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Recursul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor.

În cuprinsul cererii de recurs, fundamentată pe motivele înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Statul român critică soluția instanței de apel sub aspectul soluției date cererii având ca obiect daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal.

Sub aspectul criteriului complexității procedurii, care poate justifica depășirea termenului rezonabil, se pretinde că instanța de apel a apreciat greșit că termenul de 5 ani, perioada în care s-au efectuat acte de urmărire penală, a fost soluționat atât fondul, cât și apelul, ar avea un caracter excesiv, raportat și la natura faptei cercetate și probatoriul amplu care a fost administrat.

De asemenea, recurentul a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că soluționarea cu întârziere a cauzei se datorează exclusiv Statului român, prin reținerea că "cerința de diligentă rezonabilă nu a fost îndeplinită, procedura îndelungată cauzând apelanților reclamanți stres și tensiune, suferință, lipsă de resurse materiale pentru a-și permite un tratament medical corespunzător, inclusiv accentuarea suferinței cauzate reclamantei urmare a agravării bolilor de care suferea pe fondul stresului". S-a apreciat de recurent că nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat și reclamanților sau celorlalți participanți, astfel încât nu ar fi fost identificate, în mod legal, criteriile de apreciere a duratei procesului penal și, astfel, nu a fost analizat modul de desfășurare a procesului penal, prin prisma unor criterii legale.

Susținerile formulate urmează a fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu a pct. -ului 6 al aceluiași articol, întrucât raportarea realizată de recurent la acest din urmă motiv de nelegalitate este pur formală, partea neindicând care elemente nu ar fi fost examinate ori motivate, care ar fi divergente ori nu ar susține soluția din dispozitiv, ori care nu ar avea conexiune juridică cu litigiul cu care a fost învestită curtea de apel, pentru a putea declanșa controlul judiciar în temeiul acestui caz de casare.

Așadar, criticile nu se subsumează acestui din urmă motiv de recurs, urmând a fi verificate din perspectiva motivului înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece ridică o problemă de aplicare greșită a legii.

Sub acest aspect, susținerile recurentului nu sunt fondate, întrucât instanța de apel s-a raportat efectiv la datele dosarului penal atunci când a verificat dacă a fost încălcată durata rezonabilă a procedurii judiciare potrivit criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, în accepțiunea jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Criteriile enunțate de Curtea europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată.

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se fac