ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1778/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă la data de 25.06.2019, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 1.500.000 euro pentru C. și 1.000.000 euro pentru A., reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului cauzat prin declanșarea, în mod nejustificat și abuziv a unui proces penal ce s-a derulat timp de 5 ani și 5 luni, cu consecințele negative asupra sănătății și vieții reclamanților, a imaginii publice și drepturilor civile ale acestora; daune materiale în cuantum de 2.560.578 euro, reprezentând contravaloarea unei părți din prejudiciul cauzat firmei în care reclamanții sunt asociați, respectiv S.C. D. S.R.L., a beneficiului nerealizat rezultând din pierderea terenului și a hotelului ridicat pe acesta în stațiunea Băile Felix, Sânmartin, precum și a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor; plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acestora; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357 - 1380 C. civ., art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, toate celelalte temeiuri de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 33/C/27.02.2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins, ca nefondată, acțiunea. Prin decizia nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanții A. și B., în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva sentinței civile nr. 33/C din 27.02.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 7.000 euro (echivalent în RON la data plății) în favoarea reclamantului A. și a sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la data plății) în favoarea reclamantei B., cu titlu de daune morale; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței; a fost obligată partea intimată să plătească apelantei B. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel. Prin decizia nr. 570 din 17 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă; a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclul procesual Prin decizia nr. 1869-A/20.12.2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 33/C/27.02.2020, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a admis, în parte, acțiunea; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 7.000 euro (echivalent în RON la data plății) în favoarea reclamantului A. și a sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la data plății) în favoarea reclamantei B., cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat intimatul să plătească apelantei B. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1869-A/20.12.2022 au declarat recurs, atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. 4.1. Recurenții-reclamanți A., B. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții învederează că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a realizat o analiză concretă și efectivă a cauzei deduse judecății, astfel cum s-a dispus prin hotărârea de casare. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că motivarea instanței de apel este contradictorie întrucât, pe de o parte, statuează că presa avea informații vaste și detaliate cu privire la fapta reținută legat de dată, oră, circumstanțele concrete, valoarea prejudiciului, valoarea despăgubirii încasate, care depășeau nivelul unei informări superficiale cu privire la circumstanțele cauzei. Pe de altă parte, reținând că, cercetând actele dosarului, cu precădere încheierea de arestare preventivă nr. 21/27.03.2013, orele 18:15 minute, instanța de apel reține că, în realitate, acuzația formulată și motivele arestării preventive sunt mult mai vaste și mai amănunțite, cu referire foarte amplă la probe, valoarea prejudiciului și a despăgubirilor fiind și acestea rotunjite, însă nu s-ar putea reține că relatarea faptelor din actele de urmărire penală sau din încheierea de arestare preventivă ar fi aproape identice cu cele din articolul de presă. Recurenții critică considerentele hotărârii potrivit cărora informațiile apărute în presă ar fi putut fi furnizate de paznicul societății reclamanților, audiat în dosarul penal, precum și de martorii E., F. și G., cu toate că, inițial, instanța de apel a reținut că presa avea informații vaste cu privire la fapta reținută. Or, câtă vreme aceste persoane nu au perceput în mod direct starea de fapt, cu toate datele și informațiile apărute în presă, denunțurile și declarațiile de martor fiind date la presiunea organelor de cercetare penală, este evident că acestea nu puteau oferi informații atât de detaliate, inclusiv referitoare la sume de bani. Mai mult, instanța de apel reține că denunțătoarele "ar fi aflat de circumstanțele acestei tâlhării înscenate" în condițiile în care instanța penală s-a pronunțat în mod definitiv că recurenții nu au săvârșit o astfel de faptă. Totodată, instanța de apel nu a respectat principiul nemijlocirii, având în vedere că și-a fundamentat soluția pe mijloace de probă (depoziții de martori, denunțuri aflate în dosarul penal) pe care nu le-a încuviințat și nu le-a administrat în mod direct, sens în care invocă prevederile art. 261 alin. (1), art. 16 C. proc. civ. Recurenții învederează că în conținutul articolului publicat în presă se arată că acesta se bazează pe "surse din anchetă", susținere care nu a fost dezmințită de către organele de cercetare penală care instrumentau, la acel moment, dosarul penal. Invocând prevederilr art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 4 din C. proc. pen., recurenții arată că prezumarea nevinovăției unei persoane implică faptul că pe tot parcursul procesului, cel puțin până la hotărârea de condamnare în primă instanță, aceasta trebuie să fie considerată nevinovată de către organele judiciare, care nu pot lua nicio măsură față de persoana în cauză pe baza faptului că ar fi comis o infracțiune. În ce privește recurenții, prin conduita organului de urmărire penală, care nu doar că a pus la dispoziția presei informații din ancheta penală aflată în desfășurare, dar a și lăsat să ce creadă, fără nicio îndoială, că aceștia sunt vinovați de săvârșirea presupuselor fapte, a fost încălcat principiul prezumției de nevinovăție, sens în care se impune ca și prin prisma încălcării acestor drepturi, Statul Român să repare prejudiciul cauzat, pe temeiul răspunderii civile delictuale. De altfel, articole din presă, publicate ulterior datei la care s-a pronunțat hotărârea de achitare, au fost depuse de către recurenți chiar și în fața instanței de apel din primul ciclu procesual, articol în care procurorul care a instrumentat cauza arăta că aceștia sunt vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați, cu toate că instanța penală se pronunțase, în mod definitiv, asupra nevinovăției reclamanților. În susținerea argumentelor, recurenții invocă considerentele deciziei nr. 913/21.04.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurenții mai arată că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a daunelor materiale și nu a analizat motivele pentru care au fost solicitate despăgubiri pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulație, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea. Instanța de apel reține că din probele depuse de recurenți, ar rezulta că toate măsurile restrictive de libertate au fost luate într-un alt dosar decât cel pentru care recurenții au fost achitați. Instanța nu a înțeles că, deși acele măsuri au fost luate în alt dosar, motivul pentru care s-au luat acele măsuri a fost acela că recurenții ar fi săvârșit o nouă infracțiune (cea pentru care apoi au fost achitați), fiind astfel revocată măsura eliberării provizorii pe cauțiune, iar recurenta a fost ținută în arest pentru o perioadă de 56 de zile. Nu se poate reține că măsurile restrictive față de recurenți au fost luate exclusiv în celălalt dosar penal, dimpotrivă aceste măsuri au fost luate tocmai pentru existența dosarului penal în care au fost, ulterior, achitați, dosar în care au fost acuzați de fapte deosebit de grave, precum înșelăciune calificată, lipsire de libertate în mod ilegal, înșelăciune, tâlhărie calificată. Instanța de apel prezintă soluțiile care au fost pronunțate, în toate fazele procedurale, în dosarul nr. x/2013, soluții care nu interesează prezenta cauză, fără să se aplece asupra chestiunii de drept cu care a fost învestită atât prin cererea de apel cât, mai ales, de instanța de casare, respectiv dacă, prin măsurile restrictiv luate, recurenților le-au fost create prejudicii. În final, instanța reține că toate măsurile restrictive de libertate, care au împiedicat efectuarea unui tratament medical, au fost dispuse în celălalt dosar în care s-a dispus condamnarea recurentei, motiv pentru care a respins cererea de acordare despăgubiri pentru îngrădirea dreptului la liberă circulație, ca nefondată. Cu toate că aceste susțineri ale instanței de apel sunt străine cauzei, este de învederat că era suficient să existe măsuri restrictive pentru a beneficia de repararea prejudiciului suferit pentru simplul fapt că s-au luat astfel de măsuri împotriva unor persoane care nu se făceau vinovate de faptele imputate - arest, interdicția de a părăsi localitatea - nefiind condiționată repararea prejudiciului de alte motive (în speță împiedicarea de a efectua un tratament medical). Apoi, în calitate de inculpați în dosarul penal recurenții aveau obligația de se prezenta la fiecare termen de judecată și nu doar opțiunea, sancțiunea în cazul neprezentării fiind chiar luarea unei măsuri preventive împotriva acestora, or în acest sens, cu privire la infracțiunile pentru care ulterior a fost pronunțată soluția de achitare, Statul Român s-a aflat în culpă procesuală evidentă. Așadar, câtă vreme instanța de apel a reținut faptul că în dosarul în care au fost achitați s-au luat împotriva recurenților măsuri restrictive, s-ar fi impus ca aceasta să se aplece asupra analizării îndreptățirii recurenților la repararea prejudiciului pentru luarea acestor măsuri. Însă, instanța a analizat chestiuni care nu interesează cauza, astfel că nu se poate susține că a efectuat o analiză concretă și efectivă a problemei deduse judecății. Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 53 din Constituție și jurisprudența CEDO, recurenții arată că instanța de apel nu motivează soluția raportat la susținerile potrivit cărora împotriva acestora au fost luate măsuri restrictive în dosarul în care au fost achitați și că, deși o parte din măsurile restrictive au fost luate în dosarul nr. x/2013, la luarea acestor măsuri instanța a reținut că după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus liberarea provizorie pe cauțiune și punerea în libertate s-au descoperit fapte penale noi, respectiv cele care fac obiectul dosarului nr. x/2013, apreciindu-se că sunt suficiente probe și indicii care să justifice presupunerea rezonabilă că recurenții ar fi comis o infracțiune de tâlhărie. Referitor la daunele materiale, instanța de apel reține că singurele măsuri privative și restrictive de libertate la care trebuie să se raporteze instanța atunci când analizează daunele materiale și morale solicitate, pentru intrarea firmelor în faliment și încălcarea libertății de circulație sunt cele luate în dosarul nr. x/2013 în care s-a dispus reținerea recurenților și arestarea preventivă, cât și măsura de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile fără încuviințarea instanței. Or, recurenții au solicitat a se avea în vedere daunele materiale suferite nu doar din perspectiva faptului că asupra lor au fost luate măsuri restrictive ci și din perspectiva faptului că procesul a durat o perioadă îndelungată dar și a faptului că după apariția articolului în ziar în care au fost etichetați ca fiind infractori, toți partenerii de afaceri au întrerupt orice legătură cu societățile administrate de aceștia. Recurenții au arătat că există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, modalitatea în care acesta s-a desfășurat în concret și prejudiciul material și moral suferit. Astfel, relațiile comerciale s-au degradat, iar partenerii de afaceri au invocat diverse motive să întrerupă orice legătură cu societățile administrate de către recurenți. În acest sens, recurenții expun situații de fapt din perioada 2004-2018 privind dezvoltarea activității societății D. S.R.L., parteneriatul acesteia cu societatea H., deteriorarea relației de colaborare dintre aceste două societăți intervenită ulterior începerii urmăririi penale a recurenților, împrumuturile acordate de H., litigiul având ca obiect sechestrul asigurător asupra utilajului societății D. S.R.L., indicatorii financiari ai societății administrată de recurenta C., relația contractuală cu I. S.R.L. și J. S.R.L., starea de sănătate a recurentei, creditul imobiliar contractat pentru achiziționarea apartamentului situat în Oradea și instituirea sechestrului penal asupra acestui imobil. Arată reclamanții că aceste motive nu au constituit obiect de analiză pentru instanța de apel, aceasta limitându-se să reitereze faptul că măsurile preventive și restrictive de libertate din dosarul în care s-a dispus achitarea recurenților au fost doar în perioada 27.03.-29.03.2013 și în luna aprilie 2013 iar măsurile restrângerii activității economice s-au luat în anul 2013 în alt dosar. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, astfel că, atâta vreme cât instanța de fond nu a analizat susținerile recurenților din cererea de apel, aceasta echivalează cu nemotivarea hotărârii. 4.2 Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că prin decizia recurată instanța de apel s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită și a analizat cauza din perspectiva Deciziei Curții Constituționale a României nr. 136/2021. În mod greșit instanța s-a raportat la această decizie, câtă vreme acțiunea a avut ca temei prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1373 din C. civ., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen. Invocând dispozițiile art. 22 alin. (6) și art. 397 din C. proc. civ., recurentul arată că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii. Prin urmare, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a refundamentat cererea de chemare în judecată, aspect ce nu poate fi realizat decât de partea care a formulat cererea. Mai arată recurentul că statul poate răspunde în procesele civile în condițiile prevăzute în mod expres și limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ., dispoziție legală care consacră regula conform căreia răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală, iar excepțiile de la această regulă sunt de strictă interpretare. Una dintre aceste excepții este prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție. Această excepție de la regula amintită se circumscrie strict erorilor judiciare. Asta înseamnă, per a contrario, că pentru prejudiciile suferite de părțile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noțiunii juridice autonome a erorii judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară. Așadar, argumentele instanței de apel nu se circumscriu situației juridice deduse judecății, aceasta omițând ceea ce era cu adevărat esențial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă în condițiile legii speciale în materie, iar nu a dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală. Raportat la soluția instanței de apel, de obligare la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reținându-se în sarcina recurentului culpa procesuală în declanșarea prezentului litigiu, menținerea în debit pentru orice valori pecuniare aferente instrumentării prezentului litigiu se impune a fi reformată, sens în care recurentul arată și că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene din apel (2 termene) dar și de complexitatea cauzei.

Apărările formulate în cauză La data de 05.04.2023, în termen legal, Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanței să respingă recursul, ca nefondat. Arată pârâtul că se impune a se face distincție între răspunderea presei pentru modalitatea în care reflectă în media informații de interes public cu privire la desfășurarea unor anchete penale în curs și răspunderea statului pentru lipsa de diligență a organului de urmărire penală, în păstrarea confidențialității informației în cursul urmăririi penale și încălcarea obligației de furnizare a unor informații de interes public doar în condițiile legii. Susține intimatul că nu s-a dovedit că informațiile apărute în presă în data de 28.03.2013, în articolul invocat, au fost transmise de organul de urmărire penală și doar de acesta. Instanța de apel a motivat soluția raportându-se la măsurile luate în dosarul în care reclamanții au fost achitați, concluzionând că măsurile restrictive și privative de libertate luate în acest dosar nu le-au produs un prejudiciu moral în sensul restricționării libertății de mișcare și niciun prejudiciu material de 2.560.578 euro, astfel cum a fost el invocat. Totodată, învederează că nu pot fi imputate Statului Român aspectele privind degradarea relațiilor contractuale cu partenerii de afaceri, sens în care se impune analizarea conduitei si deciziilor acționarilor societății D. S.R.L. în gestionarea activității acesteia. La data de 18.04.2023, în termen legal, reclamanții A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Învederează reclamanții că pârâtul a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în dezvoltarea motivelor de recurs recurentul arată că instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură, respectiv art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, motivele de recurs invocate nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, recurenții-reclamanți învederează că prin Decizia de casare nr. 570/17.03.2022 s-a statuat asupra necesității identificării textului normativ aplicabil pretențiilor deduse judecății și determinării fundamentului acestuia, astfel că instanța de apel a dat curs dezlegărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, reclamanții au invocat puterea de lucru judecat cu privire la obligarea Statului Român la plata sumei de 7.000 euro în favoarea reclamantului A. și a sumei de 10.000 euro în favoarea reclamantei B., față de soluția dispusă prin decizia civilă nr. 827/24.06.2021 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în primul ciclu procedural și respingerea recursului Statului Român împotriva acestei soluții. Sunt nefondate și criticile privind obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în contextul în care instanța de apel a acordat, în parte, cheltuielile, acestea au fost dovedite cu documentele fiscale depuse la dosar, iar munca avocatului nu a constat doar în a se prezenta la două termene de judecată astfel cum se susține, soluția atacată fiind dată în rejudecarea apelului și în primul ciclu procesual în apel au fost administrate probe. Arată că, în rejudecare, s-ar fi impus ca instanța de apel să acorde și cheltuielile de judecată ocazionate cu judecarea recursului din primul ciclu procesual și, astfel, să fi obligat Statul Român și la plata respectivelor cheltuieli, astfel cum a și dispus instanța de casare și nu doar cele din apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, în considerarea celor ce urmează: Prealabil analizei dedicate fiecăruia din memoriile de recurs, o analiză comună se impune în legătură cu reținerea de către instanța de apel, cu prilejul identificării temeiurilor juridice ale răspunderii statului în raport cu pretențiile deduse judecății, a incidenței în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, element al cauzei regăsit în ambele memorii, antamat doar în recursul reclamanților (dar, totuși, subsumat unui motiv de recurs, cel identificat la lit. A) a capitolului II din memoriu, dedicat motivelor de recurs) și criticat pentru nelegalitate în recursul pârâtului. Răspunzând obiectivului impus prin decizia de casare, instanța de rejudecare a luat act de precizările reclamanților și a reținut că temeiul juridic al răspunderii Statului, ce s-a solicitat a fi angajată în legătură cu pretențiile acestora, este dat de dispozițiile art. 1349, 1357 și 1373 din C. civ., de art. 6 și 8 din CEDO, dar și de statuările Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 care este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial, eveniment petrecut în cursul judecării pricinii în apel, în cel dintâi ciclul procesual al cauzei, respectiv la data de 12 mai 2021. În continuare, deși pe parcursul a patru file din considerentele hotărârii sale, instanța de apel realizează o amplă analiză dedicată Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și considerentelor acesteia, reținând indubitabil incidența sa în cauză, curtea de apel nu deduce nicio consecință din analiza sa, care nu se reflectă în niciun fel în dispozitivul hotărârii pronunțate și nu are nicio implicație sub aspectul pretențiilor a căror temeinicie aceasta o analizează în restul cercetării judecătorești întreprinse. Deși la punctul A al motivelor de recurs din propriul memoriu, reclamanții menționează ca fiind corect stabilită de instanța de rejudecare incidența în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, care a extins sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., în sensul că dispoziția de achitare ar fi suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și ulterior achitate (ipoteză în care s-au regăsit și aceștia pe parcursul anchetării în dosarul penal nr. x/2013), ei și-au restrâns observația la acest aspect, neformulând vreo eventuală critică în sensul că, deși a reținut incidența menționatei decizii, nu a dedus și consecințele concrete din aceasta la cazul supus judecății. În schimb, în recursul pârâtului, a fost criticată pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reținerea incidenței în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, afirmându-se că prin aceasta instanța a încălcat normele de drept care o obligau să țină seama de obiectul și limitele procesului (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), să soluționeze cauza fără a depăși limitele învestirii (art. 22 alin. (6), cu respectarea principiului disponibilității. Or, reținând în apel un temei juridic nou și analizând cauza din perspectiva Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, pârâtul a considerat că instanța de rejudecare s-a substituit rolului reclamantului, modificând obiectul cererii cu care a fost învestită și refundamentând ea însăși cererea de chemare în judecată. În acest conținut, motivul de recurs este susceptibil de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât invocă încălcarea regulilor de procedură (a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) referitoare la învestirea instanței și limitele judecății, cercetarea acestuia nefiind pusă în legătură cu aplicarea niciunei norme de drept material, așa cum impune, ca situație premisă, cazul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, se reține că motivul este integrat memoriului de recurs formulat de pârât, care a atacat hotărârea instanței de apel în întregul său, constând în soluție și considerentele care o susțin, acesta neputând fi considerat, în lipsa unor precizări necesare în acest sens (impuse de prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.) un recurs la considerente, permis în această cale extraordinară de atac prin aplicarea art. 494 C. proc. civ. Examinând însă motivul de recurs astfel reîncadrat, Înalta Curte apreciază că deși îndreptățit, acesta nu poate conduce la admiterea căii de atac formulate împotriva hotărârii din apel și la o soluție de casare a acesteia. Motivul este îndreptățit întrucât este real faptul că în mod greșit a fost stabilită incidența în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale în condițiile în care cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. pentru ca, ulterioara declarare a neconstituționalității acestor prevederi să oblige la aplicarea deciziei Curții Constituționale care, așa cum afirmă recurenții-reclamanți, extinde sfera de aplicare a normei în discuție și la cazul măsurilor privative de libertate nedrepte, nu doar nelegale. În acest sens, se are în vedere că, încă din primul ciclu procesual al cauzei, reclamanții au indicat că își fundamentează pretențiile pe prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357-1380 C. civ.), pe art. 6 și art. 8 din CEDO și nu pe dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., iar decizia instanței de apel nr. 827A/24 iunie 2021 care a reținut aceste aspecte a fost casată prin decizia de recurs nr. 570/17.03.2022 a ÎCCJ ca fiind afectată de viciul motivării contradictorii (lipsindu-i claritatea, precizia, consecvența motivării), "urmând ca în rejudecare instanța de apel să stabilească felul răspunderii civile în angajarea răspunderii Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice" pentru pretențiile deduse judecății. Aceasta presupunea, în acord cu îndrumările menționatei decizii de casare "determinarea textului normativ aplicabil pretențiilor deduse judecății și determinarea fundamentului acesteia", sarcină trasată instanței de rejudecare, iar nu posibilitatea părților (reclamanților) ca prin precizări ulterioare să-și suplimenteze temeiurile pretențiilor indicate în primul ciclu de soluționare a cauzei, astfel cum s-a întâmplat în rejudecare, în ședința publică din 4 octombrie 2022 când, la solicitarea instanței, reclamanții au indicat că temeiul răspunderii statului pentru pretențiile solicitate este dat de răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357 și 1373 C. civ.), art. 6 și art. 8 din CEDO, dar și de statuările Curții Constituționale din Decizia nr. 136/2021, obligatorie de la data publicării. Însă, chiar neglijând argumentele de ordin procedural care se opuneau suplimentării temeiurilor juridice ale răspunderii statului direct în apel, în al doilea ciclu procesual al cauzei (argumente date de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi") și chiar în absența oricărei trimiteri la dispozițiile art. 539 C. proc. civ. în cererea inițială, se apreciază că incidența Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale nu putea fi reținută mai ales întrucât reclamanții nu au pretins în mod specific obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru măsurile privative de libertate luate pe durata anchetării lor în cauza penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2013, ci doar pentru declanșarea față de ei a unui proces penal abuziv și nejustificat, pentru încălcarea prezumției de nevinovăție în legătură cu conținutul articolului din 28.03.2013 din ziarul K., pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prin durata procesului penal, pentru încălcarea vieții private, pentru repararea prejudiciilor de ordin moral și material față de implicațiile asupra stării sănății ori pentru falimentarea activităților comerciale, toate acestea invocate drept consecințe ale anchetării lor în dosarul de urmărire penală nr. 80/P/2013 pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor de tâlhărie/complicitate la tâlhărie și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave. Așadar, reținerea incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 în cauza dedusă judecății a fost realizată nu doar cu înfrângerea regulilor care ordonează judecarea cauzelor în apel, dar este și fără legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, lipsind orice corespondență între acest temei de drept în sine (calificat ca atare prin decizia RIL nr. 1/2023 a ÎCCJ) și pretențiile din cererea reclamanților, acesta constituind, de altfel, motivul pentru care, la finalul analizei sale, instanța de rejudecare nu reușește să deducă nicio consecință din această statuare, pârâtul Statul român nefiind obligat la vreo prestație pe baza acestui temei (singurele obligații de plată stabilite în sarcina sa prin dispozitivul deciziei recurate fiind cele menținute în urma judecății de recurs din primul ciclu procesual al cauzei). De altfel, instanța de rejudecare nici nu explică concret în raport de care măsuri privative de libertate luate față de reclamanți s-ar justifica aplicarea acesteia și, deși întinsă în cuprinsul a mai bine de 4 pagini (pg. 19-24), analiza sa rămâne una pur teoretică și cu totul desprinsă de elementele de bază ale cadrului juridic trasat prin cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe: obiect și cauză juridică a pretențiilor deduse soluționării litigioase. Tocmai de aceea, așa cum s-a reținut anterior, deși îndreptățit motivul de recurs formulat de pârât, acesta nu va conduce la admiterea căii de atac și la casarea hotărârii din apel, observându-se că instanța de rejudecare nu a dedus nicio consecință concretă în planul raporturilor juridice obligaționale născute între părți din stabilirea incidenței deciziei la speță. a) Recursul reclamanților. Examinând, în continuare, recursul reclamanților, Înalta Curte reține ca fiind nefondate motivele de recurs subsumate soluției adoptate în rejudecare în privința pretențiilor circumscrise temeiului art. 6 alin. (2) din CEDO, constând în încălcarea prezumției de nevinovăție a acestora, cercetată în speță raportat la apariția în 28 ianuarie 2013 în ziarul K. a unui articol în legătură cu faptele pentru care cei doi au fost cercetați în cauza penală înregistrată sub nr. x/2013. În mod neconvingător, recurenții au susținut că analiza instanței de apel dedicată acestor pretenții ar fi una nelegală, bazată pe afirmații contradictorii și care nu ar da curs îndrumărilor obligatorii din decizia de casare. Astfel, Înalta Curte reține că prin decizia de recurs nr. 570/17.03.2022 din cel dintâi ciclu procesual al cauzei a fost sancționată, în legătură cu pretenția în discuție, "omisiunea Curții de a proceda la o examinare critică, efectivă și adecvată a argumentelor esențiale ale apelanților-reclamanți" susținute în legătură cu apariția unui articol în cotidianul "K." din 28.03.2013 din cuprinsul căruia rezultă - potrivit acestora - certitudinea că ei au comis faptele imputate de organele de urmărire penală. Or, luând spre examinare aceste pretenții și modul în care au fost ele justificate de reclamanți, inclusiv prin notele de ședință depuse la 29.11.2022, instanța de rejudecare a reținut că acuzația privind încălcarea prezumției lor de nevinovăție a fost motivată de reclamanți prin felul în care articolul a fost redactat, cu precizarea de date exacte relative la fapta penală, valoarea prejudiciului, ora la care s-a produs fapta penală, aspecte ce se regăsesc în starea de fapt reținută mai apoi în dosarul penal în care au fost cercetați, fiind evident în opinia acestora că sursa publicației este organul de urmărire penală, element afirmat chiar în articol. Tocmai întrucât avea de răspuns sarcinii trasate de instanța de casare, de a examina critic, efectiv și adecvat argumentele esențiale ale reclamanților, instanța de apel a supus unei analize de conținut - pe care a realizat-o în mod comparativ - atât cuprinsul articolului incriminat, cât și pe cel al încheierii de arestare preventivă nr. 21/27.03.2013, stabilind că există o diferență de consistență a informațiilor care sunt expuse mult mai detaliat în cuprinsul încheierii, în timp ce prezentarea acelorași fapte, regăsită și în cuprinsul articolului corespunde mai degrabă relatării părții vătămate din procesul penal, în persoana paznicului societății din noaptea producerii faptelor. Fiind vorba despre evaluări de probe, această analiză a instanței de rejudecare nu se află sub controlul instanței de recurs, astfel că concluzia sa potrivit căreia conținutul articolului corespunde mai degrabă descrierii faptelor relatate de partea vătămată (paznicul societății) decât acuzației formulate și motivelor arestării descrise în încheierea de arestare preventivă, este una necenzurabilă în această etapă procesuală. Faptul că în urma examinării comparative și analizei de conținut a acestor elemente probatorii, instanța de rejudecare reține caracterul vast și detaliat al relatării din cuprinsul articolului, de un nivel superior simplei informări superficiale, din auzite, dar care este, la rândul său, cu mult depășit ca nivel de detaliu al informațiilor de descrierea faptelor din cuprinsul încheierii de arestare preventivă, nu demonstrează nicidecum un conținut contradictoriu al analizei și argumentației instanței, după cum au pretins recurenții. Tot în urma evaluării probelor și la finalul analizei sale, instanța de rejudecare a constatat că se confirmă afectarea prezumției de nevinovăție a reclamanților, dat fiind modul de prezentare a faptelor în cuprinsul articolului, însă nu și sursa de proveniență a informațiilor, aceasta argumentând în mod pertinent că, la momentul luării măsurii arestării preventive față de reclamanți exista un număr însemnat de persoane din zona apropiată anchetei - personal auxiliar al parchetelor și instanțelor, poliție, avocați, parchet, instanță, martori - care aveau cunoștință de circumstanțele cauzei și de măsura arestării, neputându-se stabili indubitabil că informațiile furnizate presei ar proveni doar de la organul de urmărire penală (cum indicaseră reclamanții, bazându-se pe o simplă supoziție, dedusă din modul de scriere a articolului și din indicația sursei din anchetă), pentru a se justifica pe acest temei angajarea răspunderii Statului. Nu infirmă cu nimic pertinența analizei instanței de apel - care, prin examinarea actelor de urmărire penală și, în special, a încheierii de arestare preventivă, reține existența unui număr crescut de potențiale surse de informare a presei în legătură cu faptele reflectate mai apoi în articolul incriminat, de natură să înlăture prezumția că informațiile date publicării provin de la organele de urmărire penală - argumentul recurenților în sensul că denunțătorii au recunoscut în fața instanței ce a pronunțat decizia penală nr. 368A/2018 de achitare a lor pentru faptele penale imputate, că au acționat sub presiunea arestului și pe baza promisiunii procurorilor care instrumentau dosarul de evaziune fiscală. Aceasta nu demonstrează în mod necesar și indubitabil că persoanele indicate nu au cunoscut în mod direct faptele relatate în conținutul denunțului și, în tot cazul, nu infirmă nimic din argumentarea instanței de apel cât timp sfera de cuprindere a potențialelor surse de informare în legătură cu circumstanțele faptelor cercetate și prezentate în cuprinsul articolului este cu mult mai mare decât categoria denunțătorilor. Nu se verifică în legătură cu soluția dată acestei pretenții a reclamanților nici critica de încălcare a principiului nemijlocirii invocat cu referire la aceea că instanța de rejudecare și-ar fi fundamentat soluția pe mijloace de probă (depoziții de martori, denunțuri) ale dosarului penal pe care nu le-a încuviințat și administrat în mod direct, cu nesocotirea prevederilor art. 261 alin. (1) și ale art. 16 din C. proc. civ. Invocând această critică, reclamanții uită că obiectul de cercetare al instanței civile nu îl constituiau faptele penale însele, ce au fost cercetate în dosarul de urmărire nr. x/2013, ci doar modul în care s-au reflectat acestea în actele organelor de cercetare penală comparativ cu conținutul articolului incriminat spre a determina în ce măsură se confirmă supoziția acestora (de valoarea unei prezumții simple) - dar pe care reclamanții au indicat-o la nivel de certitudine -, în sensul că sursa publicației este organul de urmărire penală, aspect pe care l-au dedus din modul de scriere a materialului publicat, cu date exacte, și din indicarea sursei din anchetă, în chiar cuprinsul său. Prin urmare, nu se poate pretinde, în mod rezonabil că, având a verifica ori cerceta existența unei posibile legături identitare de acest tip, instanța civilă ar fi trebuit să audieze în mod direct martorii din procesul penal, pe denunțători sau chiar partea vătămată. Întrucât vizează o situație de fapt stabilită în mod definitiv în fața instanței de apel care a reținut " că nu s-a dovedit că informațiile apărute în presă în 28.03.2013 în articolul invocat au fost transmise acesteia de organul de urmărire penală și doar de acesta", Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de orice consecințe juridice trimiterile consistente făcute de recurenți prin memoriul de recurs atât la jurisprudența CEDO, cât și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze prin care a fost sancționată nesocotirea prezumției de nevinovăție a persoanelor cercetate penal. Tot astfel, sunt în afara realității de fapt și juridice a speței aserțiunile recurenților care, în ciuda celor stabilite prin decizia atacată, au continuat să afirme că, prin conduita sa, organul de urmărire penală - care nu doar că a pus la dispoziția presei informații din ancheta penală aflată în desfășurare, dar a și lăsat să se creadă că ei sunt vinovați de săvârșirea presupuselor fapte - a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, sens în care se impunea ca Statul român să repare prejudiciul astfel cauzat lor, pe temeiul răspunderii civile delictuale. În sfârșit, nefăcând obiectul cercetării judecătorești în legătură cu niciuna din numeroasele pretenții afirmate de recurenți în litigiul pendinte, atitudinea procurorului de caz față de soluția finală adoptată în dosarul penal nr. x/2013, devenit în instanță dosarul nr. x/2014, este nerelevantă cauzei. Prin urmare, se reține că nu se verifică în legătură cu soluția instanței de apel nici criticile susținute pe temeiul art. 488 (1) pct. 5, și nici cele formulate cu trimitere la pct. 6 al aceluiași articol. - Soluția adoptată de instanța de apel în sensul respingerii daunelor solicitate pentru îngrădirea libertății de mișcare a reclamanților cu consecințe asupra sănătății, prin măsurile privative și restrictive de libertate luate în dosarul penal finalizat cu achitare, a fost motivată pe parcursul a șapte pagini din considerentele hotărârii recurate, la finalul analizei sale ample și minuțioase, instanța de rejudecare observând că toate actele medicale care atestă afecțiunea gravă a reclamantei B. datează din perioada octombrie 2013 - ianuarie 2015, care este ulterioară perioadei 26 martie 2013, 27-29 martie 2013 când reclamanții au fost reținuți și arestați în dosarul penal nr. x/2013 și lunii aprilie 2013 pentru care s-a instituit față de aceștia, în aceeași cauză, măsura de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea instanței, pe o durată de 30 de zile. Această soluție a fost criticată prin recurs, în pofida consistentei sale fundamentări prin considerentele hotărârii atacate, pentru viciul nemotivării dar și pentru "lipsa de preocupare (a instanței) de a analiza în concret, din perspectiva motivelor invocate a despăgubirilor solicitate pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulație, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea". Critica nemotivării însă a fost concentrată și rezumată în a se susține faptul că instanța de apel nu ar fi înțeles că toate actele procedurale menționate prin notele de ședință din 29.11.2022, deși se refereau la măsuri luate în alt dosar (cel în care reclamanta B. era cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani), au fost dispuse față de reclamanți (în realitate, doar față de reclamanta B., reclamantul A. având doar calitatea de martor în acel dosar) tocmai pentru motivul că ar fi săvârșit o nouă infracțiune, cea pentru care mai apoi au fost achitați, fiind astfel revocată măsura liberării provizorii pe cauțiune în dosarul de evaziune, cu consecința efectuării de către aceasta a unui arest de 56 de zile. Înalta Curte reține că o atare punere în relație a celor două dosare penale în care au fost cercetați reclamanții și a consecințelor produse de existența unuia asupra celuilalt ori a măsurilor luate pe parcursul acestora lipsește atât cererii de chemare în judecată, ca act de învestire a instanței, dar și apelului formulat ori notelor de ședință depuse la 29.11.2002 la solicitarea instanței (de apel), ca act de lămurire a pretențiilor adresate inițial. În esență, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral și material complex generat de instrumentarea împotriva lor a unui proces penal abuziv, în cursul căruia au fost acuzați pe nedrept de săvârșirea unor fapte penale grave, dar care a fost soluționat în mod definitiv prin achitarea lor dispusă prin decizia penală nr. 368A/2018 a Curții de apel Oradea. Nu se regăsește fundamentat niciunul din multele prejudicii a căror reparare aceștia au solicitat-o, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin notele de ședință depuse în apel la 29.11.2022, cu trimitere la verificarea modului în care situația penală a acestora din dosarul nr. x/2012 ar fi fost influențată în mod prejudiciabil ori vătămător de cercetarea lor penală în dosarul nr. x/2013, în care au fost în final achitați. Sunt, într-adevăr, prezentate pe larg și în amănunt măsurile restrictive de libertate luate față de reclamantă în dosarul de evaziune fiscală și spălare de bani prin notele de ședință din 29.11.2022 depuse în rejudecarea cauzei în apel, însă prin acest document nu se solicită instanței a se analiza modul în care existența dosarului nr. x/2013 a influențat cercetarea penală și măsurile dispuse în dosarul de evaziune fiscală și spălare de bani, înregistrat în instanță sub nr. x/2013, soluționat prin condamnarea reclamantei la pedeapsa cu închisoare. Dimpotrivă, astfel cum rezultă din cuprinsul acestui document se înțelege că reclamanta se plânge față de măsurile dispuse împotriva sa în acest al doilea dosar, în legătură cu măsura de instituire a controlului judiciar/refuz al revocării/înlocuirii/modificării acestuia prin îngrădirea dreptului la liberă circulație, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea, cu consecințe asupra sănătății și a dreptului la viață deoarece "Niciodată nu s-a pus problema ca subsemnata să mă sustrag de la urmărirea penală", înțelegându-se că aceasta tinde să conteste în sine și autonom măsurile în cauză, față de modul cum au fost acestea apreciate în concret, iar nu ca măsuri aflate/luate/dispuse sub influența celui dintâi dosar penal. De altfel, când arată actul procedural prin care ar fi explicat prejudiciul suportat în această punere în relație a celor două dosare penale în care au fost cercetați, recurenții indică recursul din primul ciclu procesual al cauzei care, în mod evident, nu ar putea constitui un act de învestire legală a instanțelor, fiind vorba despre o cauză juridică nouă a prejudiciului afirmat inițial, astfel cum a fost descris în cererea de chemare în judecată. Prin urmare, necercetarea prejudiciului "din perspectiva motivelor invocate pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulație, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea", astfel cum este afirmat prin actualele critici ale recursului nu este consecința unei omisiuni ori nemotivări a instanței, ci a neînvestirii sale legale cu o astfel de cauză juridică a prejudiciului. În realitate, nu este vorba decât de o repoziționare a reclamanților față de concluzia clară a instanței de apel care, la finalul unei analize ample ce a avut ca scop delimitarea măsurilor procesual-penale luate față de reclamanți pe parcursul cercetării lor penale atât în dosarul de urmărire penală nr. 80/P/2013 (în care au fost achitați), cât și în dosarul nr. x/2012 (finalizat prin condamnarea la închisoare a reclamantei), a stabilit indubitabil că toate măsurile efective privative și restrictive de libertate au produs efecte în dosarul finalizat cu achitare doar în perioada 26.03.2013, 27.03.2013-29.03.2013 și în luna aprilie 2013, anterior deci actelor medicale ce atestă afectarea stării de sănătate a reclamantei. Tot astfel, s-a stabilit că toate măsurile de îngrădire a libertății de mișcare a reclamantei, cu posibile efecte pe planul sănătății și vieții acesteia s-au luat la momente ulterioare celor arătate anterior, în cauza penală finalizată cu condamnarea acesteia. Așadar, nu pentru că nu a fost motivat, ci pentru că nu putea fi judecat ceva ce nu a fost ca atare solicitat, explică absența din analiza instanței de rejudecare a relației de determinare și influențare între cele două dosare penale în care au fost anchetați reclamanții, aspect semnalat de altfel la debutul analizei când curtea de apel a sesizat că "e pusă în situația de a face trimitere la măsurile restrictive de libertate luate într-un alt dosar penal, cu privire la care însă nu este învestită (...)" pag. 28 par.final. În sfârșit, chiar și o simplă lecturare a deciziei nr. 231R/2.04.2013 a Curți de Apel Oradea, ce a exercitat controlul judiciar asupra încheierii nr. 19/29.03.2013 a Tribunalului Bihor de revocare a liberării provizorii pe cauțiune a reclamantei B. și de arestare preventivă a acesteia, relevă lipsa oricărei acoperiri în actele procesual-penale înfăptuite față de reclamanți a acuzației invocate pe calea prezentului recurs, în sensul că atât măsura revocării liberării provizorii pe cauțiune, cât și toate măsurile restrictive de libertate instituite subsecvent acesteia asupra reclamantei în dosarul de evaziune fiscală și spălare de bani (cu consecința îngrădirii libertății sale de circulație, de natură să-i împiedice accesul la tratament medical) ar fi avut ca temei tocmai faptul de a fi fost anchetați pentru săvârșirea de noi infracțiuni în dosarul de urmărire penală nr. 80/P/2013, dosar soluționat prin achitarea reclamanților. Astfel, potrivit hotărârii penale menționate, la luarea acestor măsuri s-a avut în vedere că față de persoana cercetată penal (reclamanta) s-a început urmărirea penală în alte două dosare, respectiv nr. x/2013 și nr. y/2013 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, împrejurare considerată de natură să atragă incidența art. 160 10 alin. (1) lit. a) C. proc. civ..pen. (cazul revocării măsurii liberării condiționate pe cauțiune pentru descoperirea de fapte și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie). În mod specific, apreciind asupra legalității și temeiniciei încheierii de revocare și de arestare preventivă, instanța de control judiciar a reținut cu trimitere particulară la dosarul nr. x/2013 (iar nu a celui cu nr. 80/P/2013) că faptele noi de care reclamanta era acuzată "sunt acte materiale ce se circumscriu săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani pentru care a fost inițial arestată inculpata iar extinderea cercetărilor și cu privire la activitatea desfășurată în numele altor societăți comerciale reflectă perseverența infracțională a inculpatei și așa cum în mod legal și fondat a reținut instanța de fond aceste fapte se circumscriu noțiunii reglementate în articolul 160 10 lit. a) alin. (1) C. proc. pen., respectiv fapte și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la data arestării preventive". Alături de aceste considerente, instanța de control judiciar a reamintit că subzistă în cauză temeiurile art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen. avute în vedere cu prilejul cererii de arestare preventivă a inculpatei, că există probe și indicii care susțin în mod rezonabil presupunerea că aceasta ar fi săvârșit faptele de evaziune fiscală și spăl