Decizia nr. 359/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secția I civilă, sub dosar nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, admiterea acțiunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de 48.020,5 RON, cu titlu de daune materiale, prejudiciu efectiv suferit, reprezentând 300 RON cheltuieli cu poprirea impuse de ANAF, 300 RON consultație medicală și suma de 47.420,44 RON reprezentând cheltuieli judiciare pe care reclamantul le-a avansat cu titlu de onorariu avocat, în legătură cu dosarul penal nr. x/2014 al Tribunalului Bihor (fond și apel la Curtea de Apel Oradea). Solicită obligarea la plata daunelor morale, în cuantum de 500.000.RON, daune în suma de 500.000 RON pentru privarea nelegală de libertate în perioada 12.05.2014 – 07.08.2015, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate. A solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului dosar. În drept, a invocat art. 539, art. 538 C. proc. pen., art. 1349 C. civ., Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021.

Hotărârea pronunțată în fond, de Tribunalul Bihor, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 77/C din 20.04.2022, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2021, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect pretenții, și în consecință, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a fost obligat să achite reclamantului suma de 1.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru privarea de libertate pe durata reținerii de 24 ore din data de 12.05.2014, la care se adaugă dobânda legală calculată, de la data introducerii acțiuni, 11.08.2021, și până la data plății efective, au fost respinse restul pretențiilor reclamantului și pârâtul a fost obligat să achite reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 500 RON. Împotriva sentinței civile nr. 77/C din 20.04.2022 și a încheierii de ședință din 19.11.2021, pronunțate de Tribunalul Bihor, a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. De asemenea, împotriva sentinței civile nr. 77/C din 20.04.2022 pronunțate de Tribunalul Bihor a formulat apel și reclamantul A.. Împotriva aceleiași sentințe a mai formulat apel și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Decizia pronunțată în apel, de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile civile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civile nr. 77/C din 20.04.2022 pronunțate de Tribunalul Bihor, și a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță de la suma de 1.000 RON la suma de 20.000 RON, pentru privarea de libertate pe durata reținerii de 24 ore din data de 12.05.2014 și pentru măsura controlului judiciar din data de 13.05.2014 până în 07.08.2015, fiind majorat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță la suma de 2.000 RON și fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. Ulterior, prin decizia civilă nr. 323/A din 8.03.2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023 formulată de apelantul reclamant A. și a dispus completare deciziei în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata daunelor materiale în cuantum de 47.220 RON.

Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. 4.1. Prin recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-au invocat, în esență, următoarele aspecte: În mod nelegal, instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, întrucât intimatul-reclamant a înțeles să solicite aceste pretenții materiale în temeiul dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 din C. proc. pen., astfel că Statul Român nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. În acest context, face trimitere la art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., rezultând, ca regulă, că răspunderea civilă a statului este una subsidiară, nu principală, excepțiile de la această regulă fiind de strictă interpretare și aplicare, una dintre ele fiind prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție. Ținând seama de definiția dată de legiuitor erorii judiciare, susține că orice eroare judiciară este o faptă ilicită, însă nu orice faptă ilicită este o eroare judiciară. Întrucât reclamantul nu a înțeles să își fundamenteze în drept primul capăt de cerere pe această excepție a erorii judiciare, conștientizând probabil că sunt mult mai restrictive condițiile răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin acest tip de erori, ci pe răspunderea de drept comun prevăzută de C. civ., subiectul pasiv al raportului juridic obligațional dedus judecății nu poate fi Statul Român. În continuare, face referire la art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, precizează că din coroborarea tuturor textelor arătate, reiese că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă, fapt confirmat și prin Decizia nr. 2/04.04.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit jurisprudenței invocate, rezultă că nu este recunoscută calitatea procesuală unor persoane care ar putea avea doar o "vocație" la raportul juridic de drept material dedus judecății, ci doar celor care sunt părți ale acestui raport juridic. În consecință, precizează că Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorității sale chiar dacă din Constituția României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile cetățenilor, întrucât fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ., invocate ca temei legal al cererii de chemare în judecată. Pentru ca dispozițiile art. 1373 C. civ. să își găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între Stat și aceștia nu există un raport de prepușenie, astfel că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu este ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, consideră că instanța de apel a soluționat-o, de asemenea, în mod greșit. Atunci când reclamantul, invocând principiul disponibilității, alege să solicite cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile din C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare. Într-un asemenea caz, acțiunea trebuie considerată inadmisibilă și respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziție procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înțeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voință a titularului acțiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă. Prin urmare, în prezenta speță, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată, s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant și electa una via, instanța de apel trebuia să admită excepția inadmisibilității și să respingă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Pe fondul cauzei, critică acordarea daunelor morale, invocând jursiprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, s-a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au putut fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit). Astfel, condiția legalității reținerii este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care, în speță, au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, arată, că, în primul rând, Decizia nr. 136/2021 este incidentă în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen. și nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală. În al doilea rând, în jurisprudența sa, până la Decizia nr. 136/2021, chiar Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22). Însă, în speță, în temeiul art. 539 C. proc. pen., nu pot fi acordate aceste daune, întrucât, măsura controlului judiciar nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate. Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate, în temeiul căreia să poată fi solicitate prejudiciile rezultate din luarea acestei măsuri. Așadar, în perioada 13.05.2014-07.08.2015, intimatul-reclamant a fost supus măsurii controlului judiciar, care nu este o măsură privativă de libertate, ci o măsură restrictivă de libertate, care nu dă dreptul la reparație în condițiile art. 539 C. proc. pen. și, cu atât mai puțin, în raport de art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care vizează doar persoanele care au fost victimele unei arestări sau detenții contrare dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4. Totodată, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condițiile în care acesta nu a fost dovedit. Consideră că nu se pot acorda despăgubiri morale și pentru măsurile neprivative de libertate, chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 8 din CEDO. Prin obligațiile ce i-au fost impuse intimatului-reclamant prin încheierea penală din data de 13.05.2014, rezultă în mod evident că acestea au fost cele necesare pentru atingerea scopului acestor măsuri preventive, respectiv buna desfășurare a procesului penal. În acest sens, mai arată și faptul că intimatul-reclamant nu a înțeles să formuleze o cerere pentru modificarea programului după care trebuia să se prezinte la organele de poliție, întrucât acest program putea fi modificat. În aceste condiții, nu se poate susține de către instanța de apel că ar fi fost încălcat dreptul la viața privată sau alte drepturi ale intimatului-reclamant, astfel că, în mod nejustificat, prin greșita interpretare a normelor de drept material, au fost acordate despăgubiri morale pentru perioada măsurii preventive a controlului judiciar. În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, instanța de apel a reținut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, ci este apreciată de instanță în echitate. Or, conform jurisprudenței CEDO și a celei naționale, pe care o invocă, instanța de apel a acordat intimatului-reclamant o sumă excesivă, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just și echitabil. De asemenea, în susținerea caracterului excesiv al daunelor morale acordate de instanța de apel, este invocată și practicăajudiciară. Consideră nelegală și soluția instanței de apel de obligare la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în raport cu prevederile art. 451 și art. 452 C. proc. civ., întrucât instanței îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenție înscrisurile doveditoare depuse de părți, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, întrucât, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptățită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză pentru parte. Or, instanța de apel a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, fără să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene din fond, dar și de complexitatea cauzei. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. 4.2. Prin recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului reclamantului. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea instanței de apel este nelegală, aceasta fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 539 și art. 540 alin. (1) C. proc. pen., precum și a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, sub aspectul acordării daunelor morale și materiale pentru măsura controlului judiciar. Arată că procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20). Răspunderea civilă delictuală obiectivă a statutului poate fi atrasă pentru erori judiciare, în temeiul art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 5 paragraful 5 din Convenție și art. 3 din protocolul 7 la Convenție. Or, în perioada 13.05.2014-07.08.2015, reclamantul a fost supus măsurii controlului judiciar, care nu este o măsură privativă de libertate, ci o măsură restrictivă de drepturi care nu dă drept de reparație nici în condițiile art. 539 C. proc. pen. și nici în raport de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, care reglementează răspunderea obiectivă a statului pentru erori judiciare, cu atât mai puțin în raport de dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care vizează doar persoanele care au fost victimele unei arestări sau detenții contrare dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4. Dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, invocate de reclamant, nu produc consecințe de sine stătătoare, ci doar prin raportare la dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenție. Pe de altă parte, din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, rezultă că aprecierile privind privarea de libertate nedreaptă vizează doar măsurile preventive privative de libertate, care sunt trei, respectiv reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu, în considerarea limitării severe/majore a libertății individuale, dar nu și măsura controlului judiciar, care spre deosebire de primele este o măsură preventivă restrictivă de libertate. În consecință, nu sunt aplicabile, pentru măsura controlului judiciar, acele considerente din Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021 ale Curții, ce vizează obligația statului de a respecta prezumția de nevinovăție, în conformitate cu art. 6 CEDO, așa cum a solicitat reclamantul. Pentru toate aceste motive, apreciază că Statului îi revine răspunderea să repare doar acele prejudicii cauzate de măsurile excesive, de limitare extremă a libertății persoanei, luate de organele penale și care s-au dovedit nedrepte (conform considerentelor Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021), în condițiile în care, în final, s-a dispus achitarea reclamantului. Prin urmare, în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. intră, potrivit denumirii marginale a textului și conținutului său normativ, doar privarea de libertate în procesul penal, nu și măsurile restrictive de libertate. Problema de drept pe care Curtea Constituțională a analizat-o, astfel cum se indică în par. 25 al Deciziei nr. 136/2021, a vizat existența unei măsuri preventive privative de libertate, care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate. De asemenea, dispozițiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. arată că, la stabilirea despăgubirilor, se ține seama de durata privării de libertate, nu și de durata restrângerii libertății individuale. Prin urmare, dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, citite în lumina soluției și considerentelor deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, nu conferă dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin restrângerea libertății individuale prin măsurile preventive restrictive de libertate dispuse în procesul penal. Așadar, acordarea despăgubirilor și pentru restrângerea libertății individuale prin măsura controlului judiciar relevă aplicarea greșită a dispozițiilor legale care stabilesc cazurile în care Statul Român răspunde pe temei obiectiv pentru măsurile preventive dispuse în procesul penal și relevă o confuzie între diferitele tipuri de măsuri preventive, unele privative, altele restrictive de libertate, ce pot fi dispuse în procesul penal.

Apărările efectuate în cauză Nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 mai 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 11 august 2021, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. La termenul din 8 februarie 2023, instanța a rămas în pronunțare asupra fondului recursurilor.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor declarate în cauză Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A., fiind schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul majorării daunelor morale acordate de prima instanță de la suma de 1.000 RON la suma de 20.000 RON pentru privarea de libertate pe durata reținerii de 24 de ore din data de 12.05.2014 și pentru măsura controlului judiciar din data de 13.05.2014 până în data de 07.08.2015. În esență, instanța de apel a reținut că despăgubirile acordate sunt întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., văzând și decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, ținând seama că reclamantul a fost reținut pentru 24 de ore la data de 12.05.2014 și a fost supus măsurii controlului judiciar în intervalul 13.05.2014 – 07.08.2015, dosarul penal în care s-au adoptat aceste măsuri preventive fiind soluționat definitiv prin decizia penală nr. 81/A/2021 a Curții de Apel Oradea în sensul achitării inculpatului în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând, în esență, încălcarea sau greșita aplicare a unor dispoziții de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 539 și art. 540 alin. (1) C. proc. pen. și a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, precum și a prevederilor art. 1373 și art. 1349 C. civ. Având în vedere că există critici parțial comune invocate de către cei doi recurenți, se impune analizarea împreună a celor două cereri de recurs, întrucât soluționarea acestora se întemeiază pe aceleași considerente ce vor fi dezvoltate în continuare. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenți, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt parțial fondate și determină admiterea căilor de atac exercitate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cazul de casare menționat se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții formulând mai multe critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Mai întâi, trebuie subliniat cadrul procesual sub aspectul obiectului recursului, observând că ambii recurenți au arătat explicit că înțeleg să formuleze calea de atac împotriva deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023, fără nicio referire la decizia civilă nr. 323/A din 08.03.2023. Prin prima decizie este soluționat exclusiv capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale în valoare de 20.000 RON, în timp ce a doua decizie, pronunțată în completarea primei decizii, conține soluția de admitere a pretențiilor în valoare de 47.220 RON acordate cu titlu de daune materiale. Atât timp cât cei doi recurenți au indicat că hotărârea atacată este reprezentată de decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023, fără a indica decizia de completare pronunțată ulterior, rezultă că instanța de recurs este ținută a se pronunța exclusiv în limitele stabilite de către recurenți prin cererile de recurs, respectiv în sensul verificării legalității primei decizii, în conformitate cu art. 486 alin. (1) lit. c) și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în respectarea principiului disponibilității procesului civil, care presupune că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În al doilea rând, trebuie avută în vedere cauza pretențiilor formulate de către reclamantul A., astfel cum se regăsește aceasta în cererea de chemare în judecată, deoarece art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede explicit că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Astfel în privința daunelor morale pretinse, reclamantul a precizat că acestea sunt solicitate pentru privarea sa nelegală de libertate pe o perioadă de 15 luni, în intervalul 12.05.2014 – 07.08.2015, ca urmare a angajării răspunderii obiective a statului pentru eroare judiciară comisă, fiind incidente prevederile art. 539 și art. 540 C. proc. pen. și decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale. Totodată, același reclamant a indicat și prevederile art. 1373 și art. 1349 C. civ., invocând incidența răspunderii civile delictuale în completarea răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare produse în cauzele penale. Prin urmare, ținând seama de limitele stabilite prin cererile de recurs și prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte este învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra deciziei civile nr. 7/A din 11.01.2023, în privința modului de soluționare a capătului de cerere vizând acordarea despăgubirilor morale ca urmare a erorii judiciare constând în privarea nelegală de libertate a reclamantului, constatându-se că instanța de apel a reținut temeinicia acestor pretenții în baza prevederilor art. 539 și art. 540 C. proc. pen. și a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, neefectuând nicio analiză în raport de dispozițiile art. 1373 și art. 1349 C. civ. Printr-o primă critică, invocată de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, s-a susținut lipsa legitimității procesuale pasive în privința capătului de cerere vizând obligarea sa la plata daunelor materiale constând în cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2014 Sub un prim aspect, este necesar a se sublinia că acest capăt de cerere nu a fost soluționat în niciun fel prin decizia recurată, respectiv prin decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023, astfel încât aceste susțineri exced obiectului recursului cu care partea recurentă a înțeles să învestească instanța de recurs în exercitarea controlului de legalitate. În măsura în care recurentul pârât era nemulțumit de modul de soluționare al capătului de cerere vizând obligarea sa la plata despăgubirilor materiale, acesta putea și trebuia să exercite recurs împotriva deciziei civile nr. 323/A din 08.03.2023, deoarece prin această din urmă decizie, pronunțată în completarea deciziei recurate, instanța de apel a procedat la soluționarea capătului de cerere vizând despăgubirile materiale. Or, prin omisiunea de a exercita recurs împotriva deciziei de completare, recurentul pârât nu a învestit instanța de recurs cu verificarea legalității soluției pronunțate în privința despăgubirilor materiale solicitate de reclamant. Sub un al doilea aspect, pretențiile reclamantului sunt fundamentate pe răspunderea obiectivă a statului pentru comiterea unei erori judiciare, fiind indicate ca temei de drept prevederile art. 539 și art. 540 C. proc. pen. Or, alin. (5) al art. 540 C. proc. pen. prevede explicit că reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Prin urmare, în mod corect au reținut instanțele de fond legitimitatea procesuală pasivă a statului, căruia îi incumbă obligația pozitivă de a asigura respectarea drepturilor cetățenilor, fiind direct răspunzător de repararea prejudiciilor cauzate de organizarea și desfășurarea defectuoasă a procedurilor penale. În consecință, întrucât există identitate între acest pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, în mod just s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în conformitate cu art. 36 C. proc. civ., astfel încât prima critică analizată este nefondată. A doua critică, invocată de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se referă la greșita respingere a excepției inadmisibilității cât privește pretențiilor formulate cu titlu de despăgubiri materiale. Așa cum s-a reținut mai sus, prin decizia recurată prin prezenta cerere de recurs, instanța de apel nu a soluționat capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor materiale, ci exclusiv pe cel referitor la acordarea despăgubirilor morale. În consecință, în condițiile neexercitării recursului împotriva deciziei de completare nr. 323/A din 08.03.2023, critica analizată este străină cauzei, în raport de obiectul recursului, ce vizează exclusiv decizia civilă nr. 7/A din 11.01.2023. În orice caz, trebuie precizat că norma specială înlătură de la aplicare norma generală, iar o procedură specială se aplică în mod prioritar față de o procedură generală. Cu toate acestea, în situația în care cauza dedusă judecății se întemeiază pe o ipoteză neacoperită de norma specială, este posibil ca partea interesată să aibă deschisă calea acțiunii de drept comun, în respectarea accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din CEDO. Așa fiind, în mod just au reținut instanțele de fond admisibilitatea demersului procesual al reclamantului, critica invocată fiind nefondată. Printr-o altă critică, invocată atât de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cât și de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 539 C. proc. pen. și a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale prin soluția de admitere a capătului de cerere vizând acordarea despăgubirilor morale aferente perioadei în care intimatul reclamant a fost supus măsurii controlului judiciar. Această critică este fondată și justifică admiterea recursurilor, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. Mai întâi, trebuie avută în vedere situația de fapt din speță, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, în sensul că reclamantul a fost cercetat penal pentru infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, fiind supus măsurii reținerii preventive pentru 24 de ore, la data de 12.05.2014, și apoi măsurii controlului judiciar în intervalul 13.05.2014 – 07.08.2015. Ulterior, prin decizia penală nr. 81/A/2021, Curtea de Apel Oradea a dispus achitarea reclamantului pentru infracțiunea menționată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. În conformitate cu art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, referitor la dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, s-a prevăzut că "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite. (2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptățită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel." Forma actuală a textului art. 539 C. proc. pen. a fost adoptată în urma pronunțării deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj și a constatat că "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională". În acest sens, sunt relevante paragrafele 30, 34 – 45, 53 și 55, fiind esențial faptul că "statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care, în final, neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar." Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Soluțiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzației penale și au ca efect reținerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferențiat de caracterul nelegal) al măsurilor preventive privative de libertate și netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei. Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea, într-un mod previzibil și unitar, a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat de către Curtea Constituțională. În cuprinsul dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este reglementat dreptul la reparațiune pentru prejudicii derivate din detenția nelegală, după cum urmează: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații". În mod simetric, dispozițiile art. 9 din C. proc. pen., care consacră același drept, și anume dreptul la libertate și siguranță, în alin. (5) reglementează dreptul la reparațiune, astfel: "Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege". Din conținutul art. 539 C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pagubei aparține persoanei față de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate. Așadar, nu orice măsură preventivă este aptă să atragă incidența textului legal menționat, ci doar o măsură care a presupus privarea de libertate a persoanei. În conformitate cu art. 202 alin. (4) C. proc. pen., măsurile preventive sunt: a) reținerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauțiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă. Din observarea reglementării măsurilor preventive se constată că unele sunt privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar altele sunt neprivative de libertate sau restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). În consecință, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. dacă este vorba despre o măsură privativă de libertate, iar nu și atunci când este vorba despre o măsură restrictivă de libertate, cum este controlul judiciar. Această distincție este relevantă deoarece acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale speciale a statului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, adică atunci când față de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reținerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă), măsură care a fost constatată nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) sau atunci când pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.). În cauza de față, despăgubirile morale acordate de instanța de apel au vizat reținerea pentru 24 de ore a reclamantului, ceea ce atrage incidența procedurii speciale menționate, dar și controlul judiciar instituit în intervalul 13.05.2014 – 07.08.2015, măsură preventivă neprivativă de libertate și, prin urmare, exclusă de la repararea pagubei în procedura prevăzută de art. 539 C. proc. pen. În aceste condiții, soluția dispusă de instanța de apel a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen., văzând și decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, atât timp cât despăgubirile morale au fost acordate și pentru perioada măsurii preventive neprivative de libertate a controlului judiciar. Or, în raport de dispozițiile legale incidente, calea răspunderii civile delictuale speciale a statului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă doar în ipoteza privării nelegale sau nedrepte de libertate, nu și pentru ipoteza în care măsura preventivă a vizat doar o restrângere de libertate, cum este cazul controlului judiciar. Pe de altă parte, trebuie observat că reclamantul A. a indicat drept temei al pretențiilor sale nu doar prevederile art. 539 alin. (1) C. proc. pen. și decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, ci și pe cele ale art. 1373 și art. 1349 C. civ., invocând incidența răspunderii civile delictuale în completarea răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare produse în cauzele penale. În condițiile în care calea răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu este incidentă în privința acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii controlului judiciar, revine instanței de apel obligația de a examina temeinicia pretențiilor formulate cu acest titlu prin prisma prevederilor legale de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, atât timp cât partea reclamantă a indicat prevederile art. 1373 și art. 1349 C. civ., iar curtea de apel a omis să le analizeze. Se impune astfel admiterea ambelor recursuri și casarea deciziei pronunțate de instanța de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va ține seama, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., de dezlegările dispuse de prezenta instanță atât în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. în privința măsurii controlului judiciar, cât și în sensul soluționării, pe temeiul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, a pretențiilor vizând despăgubiri morale pentru impunerea măsurii controlului judiciar într-un proces finalizat cu o soluție de achitare, raportat la cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost menționată de către reclamant. În vederea soluționării unitare a cauzei, se impune casarea în totalitate a deciziei recurate și rejudecarea apelurilor exercitate de toți apelanții, deoarece, pe de-o parte, în dispozitivul hotărârii pronunțate de instanța de apel nu se menționează în mod distinct cuantumul daunelor morale acordate pentru privarea nedreaptă de libertate pe durata reținerii de 24 de ore din data de 12.05.2014, iar pe de altă parte, este necesară soluționarea pretențiilor vizând daunele morale acordate pentru controlul judiciar în raport de toate temeiurile de drept indicate de către reclamant în cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a argumentat mai sus. Ca urmare a soluției de casare pronunțate, devine inutilă analizarea criticilor invocate de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în legătură cu caracterul excesiv și neprobat al daunelor morale acordate, critici care, în orice caz, vizează temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia. Tot astfel, criticile legate de acordarea cheltuielilor de judecată generate de purtarea prezentului litigiu nu pot fi examinate la acest moment, față de împrejurarea că instanța de recurs a dispus soluția de casare a deciziei instanței de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, ceea ce atrage, implicit, desființarea soluției pronunțate asupra capătului de cerere accesoriu vizând acordarea cheltuielilor de judecată. Ca urmare, este de prisos analizarea criticilor vizând legalitatea soluției de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, cu atât mai mult cu cât invocarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. are la bază ideea caracterului excesiv al sumei acordate cu acest titlu, critici care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii. Desigur, cu ocazia rejudecării, vor fi soluționate în mod corespunzător cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, în funcție de soluția dispusă cu privire la pretențiile deduse judecății, ținând seama de faptul că, la acest moment, nu este stabilită în mod definitiv culpa procesuală pentru a se verifica legalitatea aplicării dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 7/A din 11 ianuarie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, pe care o va casa și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.