ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 93/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, sub nr. de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., admiterea acțiunii și, pe cale de consecință, obligarea pârâților la plata, în solidar, în favoarea reclamantei, a sumei de 10.105.118,69 RON, cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 122C din 16.06.2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1882A din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C. împotriva sentinței civile nr. 122C din 16.06.2022 pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o și a fixat termen pentru evocarea fondului la data de 01.02.2023, cu citarea părților. Prin decizia civilă nr. 516A din 12 aprilie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a rejudecat fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a obligat, în solidar, pârâții la plata sumei de 5.019.921,1 RON, a respins celelalte cereri și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 9.423 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziilor civile nr. 1882A din 28 decembrie 2022 și nr. 516A din 12 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs pârâtul B. și pârâtul C.. 4.1. Recursul declarat de pârâtul B. a fost încadrat în cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea este lipsită de o motivare completă. Arată că a fost invocată, la fond, excepția inadmisibilității acțiunii dintr-o dublă perspectivă. În primul rând, s-a susținut că reclamanta nu are deschisă calea unei acțiuni întemeiate pe normele dreptului general privitor la răspunderea civilă delictuală deoarece raporturile civile obligaționale (ca și prejudiciul invocat de reclamantă) sunt de natură contractuală, fiind născute în baza contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009, prejudiciul invocat de reclamantă având originea în executarea necorespunzătoare a contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009. Având în vedere existența contractului de credit, afirmatele manopere dolosive se circumscriu unei executări necorespunzătoare a contractului de credit, iar nu unei activități apte să inducă în eroare o instituție specializată în acordarea de credite, astfel încât răspunderea recurentului-pârât pentru eventualul prejudiciu putea fi antrenată doar pe temei contractual și nicidecum pe temei delictual, așa cum încearcă reclamanta. De altfel, reclamanta arată în mod explicit la fila x din acțiune că prejudiciul are un caracter contractual, fiind în cuantum de 10.105.118,65 RON, reprezentând capital restant. Pentru motivele arătate, apreciază că singura formă de răspundere civilă incidentă este cea contractuală, afirmativul "prejudiciu" clamat de reclamanta-apelantă având sorgintea exclusiv în executarea necorespunzătoare a contractului de credit. În al doilea rând, având în vedere calitatea recurentului-pârât de administrator al debitorului în insolvență (D. SRL), răspunderea materială personală a administratorului pentru datoriile societății (cum este cea invocată de reclamantă, decurgând din contractul de credit ipotecar nr. x/02.09.2009) nu poate fi atrasă în condițiile dreptului general, ci doar în condițiile dreptului special reprezentat de Legea insolvenței nr. 85/2006, în vigoare la momentul faptelor și al deschiderii procedurii insolvenței împotriva D. S.R.L., lege care prevedea această posibilitate prin dispozițiile art. 138. O acțiune în atragerea răspunderii personale pentru datoriile afirmativ născute în baza contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009 a fost promovată deja împotriva recurentului-pârât și a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1530/F/2015, pronunțată în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 43/C/2016-R, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2014-R. Cu toate acestea, Curtea de Apel a soluționat apelul doar prin prisma primului motiv de inadmisibilitate, fără a se pronunța și asupra celui de-al doilea motiv de inadmisibilitate, și anume acela că atragerea răspunderii s-ar putea face doar pe calea specială reglementată prin dispozițiile art. 138 din Legea 85/2006. În sprijinul apărărilor a fost invocată sentința civilă nr. 1530/F/2015, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 43/C/2016-R, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2014-R. Deoarece instanța de apel nu a făcut nicio analiză a motivului de inadmisibilitate prezentat mai sus, apreciază că, în privința hotărârii astfel pronunțate, este incident cazul de casare reglementat prin dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea fiind lipsită de motivare. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că, prin decizia civilă nr. 516/2023-A din 12 aprilie 2023, ulterior anulării sentinței primei instanțe, instanța de apel a soluționat fondul prin admiterea în parte a acțiunii. În esență, instanța de apel a reținut că, în privința pârâților, sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art. 999 C. civ. 1864, că la producerea prejudiciului a concurat și reclamanta-apelantă, că nu se poate stabili în ce procent prejudiciul este creat prin faptele pârâților și în ce procent prin neglijența angajaților reclamantei-apelante, astfel încât acțiunea a fost admisă în parte, iar pârâții au fost obligați la plata a jumătate din prejudiciul pretins de reclamantă. Apreciază că, în cauză, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., dar și a celor cuprinse în art. 1365 C. civ. În concret, pentru a statua în sensul îndeplinirii cumulative a condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, instanța de apel a nesocotit aspectele factuale reținute prin hotărârile penale pronunțate în dosarul nr. x/2015, depășind astfel limitele impuse prin dispozițiile art. 1365 C. civ. Ca și fapte ilicite s-au reținut în sarcina recurentului-pârât: a) afirmativa inducere în eroare cu ocazia încheierii în data de 02.09.2009 și apoi a executării contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009; b) prezentarea în data de 03.09.2009 și folosirea contractului de vânzare-cumpărare fals, datat 28.08.2009, încheiat între D. S.R.L. și Primăria Oradea, având ca și obiect achiziționarea de către Municipiul Oradea a unui număr minim de 100 apartamente din ansamblul rezidențial "Cartierul Soarelui"; c) prezentarea în perioada 03.09.2009 - 04.11.2009 și folosirea unor situații de plată fictive și facturi fiscale aferente emise de E. S.R.L. care atestau în mod fictiv prestarea unor servicii de construcții de către E. S.R.L. în favoarea D. S.R.L.. Referitor la faptul ilicit, respectiv la folosirea documentelor incriminate în scopul obținerii sumelor de bani aferente tragerilor din credit, instanța penală a stabilit inaptitudinea documentelor incriminate de a induce ori menține banca în eroare în timpul încheierii ori executării contractului de credit, respectiv contribuția hotărâtoare (în contextul nerespectării de către reclamantă a propriilor condiții contractuale) a reclamantei-apelante la crearea afirmativului prejudiciu imputat recurentului-pârât. Folosirea unui mijloc inapt să inducă sau să mențină banca în eroare, eroare căreia să i se datoreze încheierea sau punerea la dispoziție a tranșelor din împrumut, conduce la concluzia lipsei unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între faptele ilicite și prejudiciu. În legătură cu acest aspect, în acord cu cele arătate de către Curtea de Apel Oradea prin decizia penală nr. 600/A/2019, cu diligențe minime și obișnuite, prepușii responsabili ai băncii puteau evita pricinuirea unei pagube, ca urmare a refuzului de a elibera sume de bani pe motivul neîndeplinirii condițiilor de executare a contractului de credit (penultima pagină din decizie). Banca nu și-a asigurat realizarea propriei sale condiții impuse de contractul de credit în clauza 2.6, prin care se stipula că orice tragere din facilitatea de credit este permisă numai după ce se va încheia un contract cu o firmă specializată în monitorizarea proiectelor investiționale de tip rezidențial, astfel încât tragerile de credit să fie efectuate în baza unui raport care să certifice stadiul de realizare al lucrărilor. Această lipsă de supraveghere de către reclamantă a propriei condiții rezultă din înscrisurile prezentate de debitor la efectuarea tragerilor având în vedere că nu prezenta relevanță deosebită atât existența facturilor fiscale emise în baza unor situații de lucrări, cât prezența unui raport de monitorizare care să certifice realitatea lucrărilor executate și solicitate la plată de către debitor. Or, debitorul a prezentat la decontare doar rapoarte de monitorizare lunare (septembrie, octombrie, noiembrie 2009), situațiile de lucrări purtând doar viza F., în condițiile în care nu acestea interesau sau nu erau esențiale la efectuarea tragerilor, condiția raportului fiind prevăzută dincolo de orice dubiu. De altfel, banca, în cadrul propriei sale monitorizări, a înțeles să deconteze lucrări care în mod evident rezultau ca fiind efectuate anterior încheierii contractului de credit, facturile fiscale emise de E. fiind datate 01.09.2009, 02.09.2009, 04.09.2009 pentru blocurile 5 si 6, cu raport de evaluare întocmit generic pentru luna septembrie 2009. Banca nu a cerut ca situațiile de plată să fie semnate și ștampilate de dirigintele de șantier, fiind suficiente semnătura și ștampila societății constructoare și a societății beneficiare. La cea mai mică și superficială analiză, banca ar fi putut observa că facturile fiscale, fără a fi necesare cunoștințe de expertiză în construcții, cel puțin, cele prezentate pentru primele trageri, au fost datate anterior încheierii contractului sau chiar în ziua încheierii contractului, după cum s-ar fi putut observa frecvența neobișnuită a tragerilor, prin raportare la lipsa unor rapoarte de monitorizare adaptate cerințelor reclamate de debitor. De altfel, banca a constatat că prezintă un viciu sub acest aspect, dar la un moment contractual mult prea întârziat, când deja s-au înregistrat probleme privind executarea, de vreme ce a înțeles importanța propriei sale condiții în legătură cu contractul de monitorizare, din care a înțeles să facă și ea parte, dar abia după ce fusese epuizată finanțarea în proporție de peste 95% și doar la dispoziția venită din partea Centralei A.. Demersul băncii de a se include în calitate de parte în contractul de monitorizare încheiat la data de 14.12.2009 a fost doar pentru a justifica ulterior îndeplinirea propriilor sale obligații și doar la nivel scriptic. În fapt, nu a existat o activitate de monitorizare proprie a băncii în executarea contractului de credit, pentru această competență nefiind necesare cunoștințe de specialitate, ci doar atenție și diligență în verificarea conținutului înscrisului prezentat și nu doar a prezenței acestuia. În legătură cu acest aspect, prin expertiza în construcții efectuată în cauză, s-a arătat de către expert că pentru verificarea conformității dintre lucrările din situațiile de lucrări, pe baza cărora s-au eliberat tranșele din credit, și cele din devizul general nu sunt necesare cunoștințe deosebite. În mod identic, s-a mai arătat în expertiză că un funcționar bancar de monitorizare a creditelor, persoană fără cunoștințe de specialitate în construcții, care poate să citească, putea realiza că lucrările nu au fost executare de E. S.R.L., nu trebuia să facă altceva decât să citească actul de control al Inspecției de Stat în Construcții. Părțile au prevăzut și o altă condiție esențială pentru executarea contractului și în legătură cu efectuarea tragerilor din credit, respectiv clauza din art. 2.4, potrivit căreia "clientul va utiliza creditul cu 38,22% aferent fiecărei trageri cu finanțare din creditul ipotecar și 61,78% din contribuția proprie a clientului, pe baza facturilor prezentate și a raportului de monitorizare a proiectelor investiționale de tip rezidențial prezentat de o firmă specializată." Evaluând toate ordinele de plată dispuse de bancă, pentru efectuarea tragerilor din credit, în perioada 03.09.2009-04.11.2009, instanța penală a reținut că banca a decontat în totalitate suma de bani justificată de debitor. În legătură cu îndeplinirea acestei condiții, efectuând un control propriu asupra modalității de executare a contractului de credit la data de 08.06.2010, banca, prin reprezentanții săi, reține că această condiție nu a fost respectată și prezintă în detaliu și motivele. Printre acestea este evidențiată eroarea băncii în debutul contractului, etapă în care nu s-au efectuat de către bancă verificări cu privire la aportul propriu adus de D. S.R.L. la construcțiile existente la blocurile 5 și 6, înregistrate scriptic în sumă de 8.067.543 RON. Astfel, cu titlu de exemplu, s-a reținut că nu s-au regăsit documente de plată (ordine de plată, chitanțe etc) pentru suma de 439.730,20 RON, precum și faptul că suma de 100.000 RON nu a fost asigurată din veniturile clientului, ci tot din suma acordată de bancă pentru un credit anterior. Banca a înțeles să execute obligația de a elibera sumele de bani din credit, prin omisiunea asumată de a nu verifica conținutul documentelor prezentate, veridicitatea acestora, realitatea lor și concordanța cu celelalte obligații asumate de debitor și de către ea însăși. Banca a impus debitorului D. S.R.L. condiția ca, anterior executării tragerilor din credit, acesta să prezinte băncii un contract prin care Primăria Oradea se obliga să achiziționeze un număr de cel puțin 100 apartamente din complexul rezidențial "Cartierul Soarelui". Astfel, contractul de credit ipotecar nr. x/1/02.09.2009, având ca obiect acordarea unei facilități de credit de 11.000.000 RON, avea prevăzută clauza 2.6 prin care se stipula că "Orice tragere din facilitarea de credit este permisă numai după ce: (...) Primăria Oradea va contracta cel puțin 100 de apartamente, contractul având și clauza privind cesionarea integrală a încasărilor în favoarea A. S.A.." Această obligație nu era prevăzută în vederea încheierii contractului, ci privea o condiție viitoare și numai în scopul executării obligațiilor corelative în realizarea obiectului contractului, pentru creditor și debitor, respectiv debitorul se obliga să prezinte băncii un înscris din care să rezulte îndeplinirea acestei obligații, iar banca se obliga să aprobe eliberarea tranșelor de credit după constatarea îndeplinirii obligației. Cert este că înscrisurile referitoare la o eventuală înțelegere între D. S.R.L. și Primăria Oradea privind achiziționarea unor apartamente se regăsesc în cadrul analizei realizate de Direcția Clienți Mari și acestea constau într-un acord încheiat (în urma prezentării de oferte de la mai mulți dezvoltatori în zonă) cu Primăria Oradea, în vederea achiziționării de către aceasta a unui număr de 243 de apartamente destinate închirierii către chiriașii evacuați din locuințele retrocedate foștilor proprietari, în acest sens existând următoarele adrese: adresa nr. x din data de 03.08.2009, reprezentând o promisiune de acord de vânzare-cumpărare între Primăria Oradea și D. S.R.L., adresa nr. x/03.07.2009 dintre Consiliul Local al mun. Oradea și Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței în vederea achiziționării a 100 de apartamente de la D. S.R.L. și adresa nr. x din data de 08.07.2009 dintre Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței și D. S.R.L. în vederea achiziționării unui număr de 100 de apartamente. În acest context, având în vedere că înscrisurile depuse la dosarul băncii, în cadrul analizei cererii de creditare, confirmă și declarațiile pârâtului B., care a susținut că, în realitate, a efectuat aceste demersuri cu mun. Oradea în vederea achiziționării unor apartamente din Cartierul Soarelui, instanța penală a apreciat că părțile au avut în vedere, în mod rezonabil, o astfel posibilitate, context în care banca a prevăzut în contract o astfel de condiție, expusă cu caracter de prioritate, anterior celorlalte condiții în legătură cu executarea convenției. Este evident că această condiție era una esențială și cerința băncii se fundamenta pe demersurile aduse la cunoștință de pârâtul B., motiv pentru care a înțeles să își asigure executarea în acest mod. Referitor la contractul de vânzare-cumpărare dintre D. și Primăria Oradea, instanța penală reține că, deși înscrisul poartă o mențiune a ceea ce pare un număr de înregistrare, respectiv data de 28.08.2009, această mențiune este negată de martorul G. - ofițer de relații în A., interfață cu clienții, acesta declarând că, într-adevăr, i s-a prezentat respectivul contract în original în faza de analiză, a pus viza de conformitate cu originalul, l-a predat mai departe către compartimentul analiză credite, dar că mențiunea privind data de înregistrare nu îi aparține. Martora H. nu cunoaște dacă s-a efectuat un control de legalitate asupra înscrisului și nici dacă acesta exista la momentul tragerilor din credit. Martora I. a arătat ca a luat cunoștință despre contractul de credit după ce s-a întors din concediu, iar cu ocazia verificării condițiilor de tragere, a constatat că colegele ei de la "Monitorizare" nu au verificat condițiile referitoare la aportul pârâților pentru utilizarea creditului. Toate deficiențele băncii au fost evidențiate în urma controlului intern efectuat chiar de bancă, constatându-se că sucursala Oradea nu a efectuat un control minim de legalitate asupra contractului încheiat cu Primăria, deși angajații băncii au declarat că nu aveau această obligație, doar garanțiile fiind supuse acestui tip de control. A reținut instanța penală că între acțiunea de inducere în eroare și pagubă trebuie să existe un raport de cauzalitate, iar dacă situația de fapt patrimonial păgubitoare este datorată altei cauze decât acțiunii de amăgire, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acțiuni fiindcă lipsește legătura de cauzalitate. Instanța penală a arătat că mijloacele dolosive folosite de debitor nu au participat într-o măsură determinantă la executarea contractului de finanțare, de vreme ce o serie de obligații în legătură tot cu executarea contractului nu au fost respectate de creditorul însuși (în speță, de banca reclamantă), obligațiile încălcate de bancă făcând posibile erorile de executare a contractului contrar scopului prevăzut de părți. Banca a știut că finanțează și lucrări anterioare de vreme ce din documentele care atestă executarea contractului rezultă cu evidență că banca a acceptat la plată facturi întocmite anterior contractului și mai apoi facturi emise cu o frecvență deosebită față de amploarea și specificul lucrărilor contractate de debitor. La toate acestea se adaugă ușurința de care banca a dat dovadă în îndeplinirea celorlalte obligații, prevăzute cel puțin sub standard de diligență și care ar fi presupus doar o abordare cu atenție a modalității în care trebuia să execute contractul. În privința băncii, instanța penală a reținut că invocarea de către aceasta a propriei culpabilități (conduită în care reclamanta persistă și în fața instanței civile în prezenta cauza), pentru a susține săvârșirea unei infracțiuni care presupune acceptarea unui dol de către chiar persoana prezumtiv vătămată, nu poate fi primită de instanță. Instanța penală a concluzionat că mijloacele dolosive folosite nu sunt suficient de ample astfel încât să inducă în eroare o persoană specializată în derularea unor contracte de credit ca și cel încheiat cu debitoarea D. S.R.L.. Toate aspectele prezentate mai sus pot fi verificate prin lecturarea hotărârilor penale antereferite, fără a necesita o reinterpretare a probelor sau a stării de fapt. Pe de altă parte, prejudiciul afirmat de reclamanta-apelantă este unul insuficient caracterizat și incert, având în vedere atât modalitatea în care acesta a fost expus în acțiune, prin includerea în acțiunea de față a unui credit anterior și care nu a făcut obiectul cauzei penale, cât și împrejurarea că din creditul "incriminat" au fost finanțate și lucrările efectuate de J. S.R.L. și K. S.R.L., instanța nefiind învestită în acest sens și neefectuând niciun fel de analiză a acestor lucrări, cât timp nu s-a reclamat situația nereală a acestor lucrări, judecata desfășurându-se, conform cadrului procesual fixat de reclamanta-apelantă prin acțiune, doar prin raportare la lucrările declarate de E. S.R.L.. Mai mult, prin adresa nr. x/05.08.2019 depusă la dosarul penal, reclamanta-apelantă arată că valoarea la zi a creanței este în sumă de 10.105.118,69 RON întrucât bunurile debitoarei în insolvență D. S.R.L. au fost valorificate în bloc, în cadrul procedurii de insolvență, suma de 2.001.265,17 RON distribuită din această vânzare fiind utilizată în vederea stingerii datoriilor născute în temeiul contractului de credit ipotecar nr. x/1/02.09.2009. Cu toate acestea, referindu-se la calculul prejudiciului, reclamanta-apelantă arată că, în cadrul procedurii de insolvență, i-a fost distribuită suma de 6.642.731,55 RON, rezultată din vânzarea garajelor și apartamentelor rămase nevalorificate din blocurile 1-4, precum și blocurile 5 și 6 (obiectul contractului de credit analizat în prezenta cauză și în cauza penală) și terenurile aferente în întregime. Nu este întemeiată solicitarea imputării sumei de 6.642.731,55 RON asupra ambelor contracte de credit, cât timp doar blocurile 5 și 6 erau vizate de contractul de credit analizat în cauza penală și în prezenta cauză, sumele provenite din vânzarea blocurilor 5 și 6 trebuind imputate în întregime asupra acestui din urmă credit deoarece asupra lor s-au constituit garanții pentru acest credit și nu pentru creditul din 2008 în suma de 27.000.000 RON. Având în vedere cele de mai sus, concluzionează în sensul că instanța de apel a admis apelul reclamantei doar ca urmare a unei aplicări greșite a normelor de drept material cuprinse în art. 1365 C. civ., statuând, în mod contrar celor reținute de instanța penală, că mijloacele dolosive folosite ar avea un caracter idoneu, iar între folosirea acestor înscrisuri și prejudiciu ar exista un raport de cauzalitate. Au fost în mod greșit aplicate și dispozițiile art. 998-999 C. civ. în sensul că a fost obligat la plata unui prejudiciu lipsit de caracter cert, așa cum s-a arătat mai sus. Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului. 4.2. Recursul declarat de pârâtul C., neîncadrat în drept, este îndreptat împotriva deciziilor civile nr. 1882/2022-A din 28 decembrie 2022 și 516 din 12 aprilie 2023, prin care solicită a fi anulate și trimis dosarul pentru rejudecare, deoarece procedura de citare s-a realizat la o altă adresă decât cea de domiciliu. Arată că are domiciliul încă din data de 5 martie 2019 în comuna Sântandrei, sat Sântandrei, nr. 368, județul Bihor, dar prin cererea de chemare în judecată s-a indicat un domiciliu greșit din Sântandrei nr. 232, județul Bihor. Învederează că nu a avut cunoștință de litigiu nici când acesta s-a judecat la tribunal, astfel că nu a putut nici să se apere și nici să participe la expertize. Abia la ultimul termen de la tribunal a primit citație la adresa corectă, după ce s-au solicitat informații de la Evidența Populației. La Curtea de Apel Oradea a fost citat la adresa greșită din Sântandrei nr. 232, județ Bihor și nu la numărul 268, cum ar fi fost corect, așa că nu a primit nici apelul CEC-ului și nici prima hotărâre din data de 28 decembrie 2022 și nu a putut face nicio apărare. Chiar și în hotărârea din data de 12 aprilie 2023, apare indicată adresa greșită din Sântandrei, nr. 232, județ Bihor, cu toate că instanța știa deja adresa corectă de domiciliu din Sântandrei nr. 368, județ Bihor. Pentru că a fost citat la adresa greșită consideră că nu a putut să se apere, au fost încălcate drepturile procesuale și s-au pronunțat sentințe nelegale.

Apărările formulate în cauză. La 17 ianuarie 2024, intimata A. S.A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de către recurenții C. și B. împotriva deciziilor civile nr. 1882/2022-A/28.12.2022 și nr. 516/12.04.2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019, prin care a solicitat respingerea recursurilor, în principal, ca tardive, și, în subsidiar, ca nefondate. În ceea ce privește excepția tardivității, arată că, potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Decizia nr. 516/12.04.2023 a fost comunicată recurenților în data de 28.04.2023, astfel că termenul de recurs s-a împlinit în data de 29.05.2023. Cererile de recurs au fost înregistrate în data de 30.05.2023, astfel ca recursurile sunt tardive. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanța de apel reține în mod întemeiat că, raportat la împrejurarea că antrenarea răspunderii civile contractuale presupune existența unui contract încheiat între părți și având în vedere că în speța pendinte ceea ce se solicită vizează recuperarea prejudiciului de la intimați, intimați care nu sunt părți în cadrul contractelor, singura acțiune ce rămâne validă este cea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, aceasta fiind unica acțiune de drept comun în ipoteza solicitării reparării unui prejudiciu comis printr-o fapta ilicită. În ceea ce privește întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 998-999 din vechiul C. civ.. Mai mult, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel s-a raportat la situația de fapt reținută în dosarul penal, citând în mod extensiv din considerentele hotărârilor penale. Toate criticile recurentului sub aspectul pretinsei aplicări greșite a normelor de drept material nu se subsumează unor critici de nelegalitate a hotărârilor instanței de apel, ci se referă la temeinicia acestora și la modul de apreciere a probelor de către instanța de apel. Referitor la producerea prejudiciului, instanța de apel a reținut culpa concurentă a recurenților și a băncii, aplicând în acest sens practica judiciară și orientările doctrinare conturate pe marginea vechiul C. civ.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 12 iunie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4. Prin rezoluția din 2 noiembrie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând deciziile recurate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât C. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin deciziile recurate a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimații pârâți B. și C., fiind anulată soluția dispusă de prima instanță în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dispunându-se, în rejudecare, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 5.019.921,1 RON. În esență, instanța de apel a reținut că este admisibilă acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, deoarece între părți nu au existat raporturi contractuale, contractul de credit ipotecar invocat fiind încheiat de A. S.A. cu societatea D. S.R.L., iar nu cu pârâții persoane fizice. În privința condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 998, art. 999 și art. 1003 C. civ. 1864, curtea de apel a reținut că acestea sunt îndeplinite, probându-se fapta ilicită constând în inducerea în eroare a reprezentanților băncii reclamante prin prezentarea unor facturi la decont bazate pe situații de lucrări nereale și a unui contract fals de vânzare-cumpărare pretins încheiat cu Primăria Oradea. De asemenea, s-a constatat că vinovăția pârâților îmbracă forma intenției directe, ambii cunoscând caracterul nereal al situațiilor de lucrări și al contractului de vânzare-cumpărare prezentat, că prejudiciul total probat este de 10.039.842,20 RON reprezentând capital restant și că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă din modul de săvârșire a faptei. Reținând, în egală măsură, culpa angajaților băncii la producerea prejudiciului, instanța de apel a obligat pârâții la plata, în solidar, a jumătate din valoarea prejudiciului probat, respectiv la plata sumei de 5.019.921,1 RON. Împotriva acestor decizii a declarat recurs recurentul pârât C., care a înțeles să invoce nelegala sa citare în fața instanței de apel, arătându-se că nu a fost citat la adresa corectă a domiciliului său, respectiv în com. Sântandrei nr. 368, jud. Bihor. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivul de recurs invocat de recurentul pârât, încadrat din oficiu, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat și nu poate conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează cazul de casare referitor la darea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Deși nu a indicat dispozițiile de drept procesual pretins încălcate, recurentul pârât a făcut referire la nelegala sa citare în fața instanței de apel motivat de faptul că citațiile au fost transmise la o altă adresă decât cea la care se află domiciliul său. Pe cale de consecință, se invocă nesocotirea prevederilor art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora persoanele fizice sunt citate la domiciliul lor. În temeiul art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, instanța va amâna judecata și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității. În cauza de față, se constată că pârâtul C. are domiciliul în comuna Sântandrei, sat Sântandrei nr. 368, jud. Bihor, astfel cum rezultă din adresa nr. x/15.02.2022 emisă de Consiliul Local al Municipiului Oradea - Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor Oradea . În fața instanței de apel, intimatul pârât C. a fost citat la două adrese, respectiv în com. Sântandrei, jud. Bihor, la nr. 232 și la nr. 368. Pentru primul termen de judecată în apel, stabilit la data de 07.12.2022, intimatul pârât a primit personal citația transmisă la domiciliul său, respectiv în comuna Sântandrei, sat Sântandrei nr. 368, jud. Bihor, astfel cum rezultă din dovada de înmânare din data de 13.10.2022, care poartă semnătura destinatarului . Prin urmare, intimatul pârât a fost legal citat la termenul la care au avut loc dezbaterile, în urma cărora a fost pronunțată decizia civilă nr. 1882/2022/A/28.12.2022, prin care s-a admis apelul apelantei reclamante, s-a anulat sentința primei instanțe și s-a fixat termen pentru evocarea fondului. Ulterior, pentru termenele din datele de 01.02.2023, 01.03.2023 și 29.03.2023, intimatul pârât a fost citat la ambele adrese reținute în citativ, fiind esențial că a fost citat la adresa domiciliului său, respectiv la nr. 368 din com. Sântandrei, jud. Bihor, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare din datele de 03.01.2023 și 09.03.2023 și din dovada de înmânare din data de 08.02.2023 . Mai mult decât atât, intimatul pârât a fost prezent personal la ultimul termen de judecată stabilit la data de 29.03.2023, când au avut loc dezbaterile ce au stat la baza pronunțării deciziei nr. 516/2023/A/12.04.2023, formulând concluzii orale cu privire la fondul cauzei. Față de cele arătate, rezultă cu claritate că sunt nereale susținerile recurentului pârât C. în sensul că judecata în apel s-ar fi derulat fără legala sa citare la domiciliul situat în com. Sântandrei nr. 368, jud. Bihor, astfel încât motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat. Atât timp cât înștiințarea pârâtului s-a făcut în fața instanței de apel la domiciliul corect al acestuia, citațiile fiind recepționate personal de către acesta pentru primul termen de judecată din data de 07.12.2022, anterior anulării sentinței apelate, și pentru termenul din data de 01.03.2023, stabilit pentru evocarea fondului după admiterea apelului, rezultă că dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 6 și art. 153 alin. (1) C. proc. civ. au fost pe deplin respectate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziilor civile nr. 1882A din 28 decembrie 2022 și nr. 516A din 12 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât B. este nefondat, pentru următoarele considerente: Așa cum s-a arătat cu prilejul analizării primului recurs, prin deciziile recurate a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimații pârâți B. și C., fiind anulată soluția dispusă de prima instanță în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dispunându-se, în rejudecare, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 5.019.921,1 RON. În esență, instanța de apel a reținut că este admisibilă acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, deoarece între părți nu au existat raporturi contractuale, contractul de credit ipotecar invocat fiind încheiat de A. S.A. cu societatea D. S.R.L., iar nu cu pârâții persoane fizice. În privința condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 998, art. 999 și art. 1003 C. civ. 1864, curtea de apel a reținut că acestea sunt îndeplinite, probându-se fapta ilicită constând în inducerea în eroare a reprezentanților băncii reclamante prin prezentarea unor facturi la decont bazate pe situații de lucrări nereale și a unui contract fals de vânzare-cumpărare pretins încheiat cu Primăria Oradea. De asemenea, s-a constatat că vinovăția pârâților îmbracă forma intenției directe, ambii cunoscând caracterul nereal al situațiilor de lucrări și al contractului de vânzare-cumpărare prezentat, că prejudiciul total probat este de 10.039.842,20 RON reprezentând capital restant și că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă din modul de săvârșire a faptei. Reținând, în egală măsură, culpa angajaților băncii la producerea prejudiciului, instanța de apel a obligat pârâții la plata, în solidar, a jumătate din valoarea prejudiciului probat, respectiv la plata sumei de 5.019.921,1 RON. Împotriva acestor decizii a declarat recurs recurentul pârât B., care a înțeles să invoce lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum și greșita interpretare și aplicare dispozițiilor de drept material vizând răspunderea civilă delictuală. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurentul pârât, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziilor recurate se observă că acestea respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de admitere a cererii de apel și de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curtea observă că deciziile atacate nu sunt motivate sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârile recurate conțin motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurentul pârât nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de admitere a apelului și de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. În concret, recurentul pârât a invocat incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în legătură cu ambele decizii pronunțate de instanța de apel. Cu privire la prima decizie, a invocat lipsa unei motivări corespunzătoare sub aspectul reținerii admisibilității acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care prejudiciul reclamat se fundamentează pe contractul de credit ipotecar nr. x/02.09.2009, ceea ce ar determina, în opinia părții, formularea exclusiv a unei acțiuni în angajarea răspunderii civile contractuale. Aceste critici sunt neîntemeiate, atât timp cât instanța de apel a arătat explicit că este admisibilă acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, deoarece între părțile litigiului nu a fost încheiat niciun contract care să constituie temei al unei răspunderi civile contractuale. Invocarea contractului de credit ipotecar nr. x/1/02.09.2009 a fost înlăturată în raport de împrejurarea că pârâții persoane fizice, B. și C., nu au fost părți la încheierea acestui contract, actul fiind încheiat exclusiv între banca A. S.A. și societatea D. S.R.L. Prin urmare, în decizia recurată sunt arătate considerente suficiente prin care sunt înlăturate apărările pârâtului și este justificată în mod corespunzător soluția reținută de instanța de apel în sensul admisibilității acțiunii în angajarea răspunderii civile delictuale, în condițiile inexistenței între părțile litigiului a vreunor raporturi contractuale. Contrar susținerilor pârâtului, instanța de apel a reținut că angajarea răspunderii pe teren delictual este determinată de împrejurarea că pârâții persoane fizice nu au avut calitatea de părți la încheierea contractului de credit invocat, fiind lipsit de relevanță faptul că prejudiciul este calculat prin raportare la valoarea creditului acordat. Ceea ce este esențial este faptul că situația premisă a existenței unui contract nu este îndeplinită pentru a se reține răspunderea contractuală și că manoperele dolosive produse la încheierea și la executarea contractului de credit invocat au fost imputate unor persoane fizice care nu au avut calitatea de părți la acordarea împrumutului către societatea D. S.R.L. Cu privire la a doua decizie, prin care a fost evocat fondul cauzei, recurentul pârât a susținut că instanța de apel nu a oferit niciun răspuns apărării întemeiate pe ideea că B. are calitatea de administrator al societății D. S.R.L., aflate în procedura insolvenței, astfel încât angajarea răspunderii sale putea interveni exclusiv în condițiile prevăzute de legea specială, respectiv pe calea unei acțiuni în angajarea răspunderii patrimoniale, prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Totodată, acesta a învederat că o astfel de acțiune a fost promovată împotriva sa, în dosarul nr. x/2014, fiind respinsă prin sentința civilă nr. 1530F/2015 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 43/C/2016 a Curții de Apel Oradea. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la data de 06.03.2020, în dosarul de fond, pârâtul B. a invocat inadmisibilitatea acțiunii în angajarea răspunderii civile delictuale în raport de două argumente, respectiv caracterul subsidiar al acesteia față de existența raportului contractual, întemeiat pe contractul de credit ipotecar nr. x/02.09.2009, și existența unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului pentru starea de insolvență a debitoarei, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006. Pronunțându-se în sensul inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut ca temeinică doar apărarea vizând caracterul subsidiar al acțiunii în răspundere civilă delictuală față de cea contractuală, fără a efectua vreo analiză în legătură cu motivul de inadmisibilitate întemeiat pe prevederile art. 138 din legea insolvenței. Soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată a fost atacată pe calea apelului doar de apelanta reclamantă A. S.A., în timp ce pârâtul B. nu a înțeles să critice, nici printr-un apel principal și nici printr-un apel incident, lipsa considerentelor sentinței în legătură că invocarea inadmisibilității acțiunii în raport de dispoziția legală specială. În condițiile în care, în fața instanței de apel, pârâtul nu a invocat omisiunea primei instanțe de a analiza și al doilea motiv de inadmisibilitate, nu se poate reține faptul că instanța de apel nu ar fi răspuns corespunzător tuturor apărărilor părților în legătură cu problema admisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală. Motivarea oferită de instanța de apel în legătură cu admisibilitatea cererii deduse judecății s-a raportat exclusiv la hotărârea atacată și la criticile invocate prin cererea de apel, în condițiile în care pârâtul nu a înțeles să exercite calea de atac prin care să critice omisiunea cercetării tuturor motivelor de inadmisibilitate invocate în fața primei instanțe. În acest condiții, motivarea deciziei recurate apare ca fiind una corespunzătoare. În plus, instanța de apel nu avea de ce să se raporteze la norma specială cuprinsă în art. 138 din Legea nr. 85/2006, atât timp cât acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată pe rolul instanței civile de drept comun, iar nu pe rolul judecătorului sindic învestit cu procedura insolvenței derulate împotriva debitoarei D. S.R.L. În orice caz, Înalta Curte precizează că apărarea invocată de recurentul pârât, bazată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este neîntemeiată și nu justifică soluția de respingere a acțiunii de drept comun privind angajarea răspunderii civile delictuale. Chiar dacă acțiunea întemeiată pe norma specială reprezintă o specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală, aceasta nu împiedică sesizarea instanței de drept comun ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile legale generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Între cele două acțiuni există o deosebire esențială dată de faptul că angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului poate interveni numai dacă acesta, prin faptele sale, a cauzat starea de insolvență a debitoarei, astfel încât respingerea unei astfel de acțiuni nu determină închiderea accesului la instanța civilă de drept comun pentru a se obține acoperirea unui prejudiciu cauzat prin fapta culpabilă a unei persoane. Altfel spus, acțiunea de drept comun și acțiunea specială au cauze juridice diferite, ceea ce determină excluderea reținerii efectului negativ al lucrului judecat și, implicit, posibilitatea cumulării exercițiului celor două acțiuni pentru angajarea răspunderii. Desigur, în măsura în care s-ar pune problema reținerii efectului pozitiv al lucrului judecat, instanța ar avea în vedere prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., însă o atare împrejurare nu susține o soluție de inadmisibilitate a acțiunii de drept comun, ci eventual, de netemeinicie. În speța de față, invocarea sentinței civile nr. 1530F/2015, pronunțate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, nu justifică reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat în privința faptelor imputate recurentului pârât, atât timp cât soluționarea acțiunii speciale întemeiate pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 s-a făcut prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respectiv prin aplicarea termenului special de prescripție prevăzut de art. 139 din legea insolvenței, calculat în raport de momentul deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei. Necercetându-se, pe fond, condițiile generale vizând angajarea răspunderii civile delictuale, nici nu se poate reține că, în litigiul soluționat de judecătorul sindic, ar fi fost tranșată vreo chestiune care să se opună, cu puterea lucrului judecat, instanței învestite cu soluționarea acțiunii de drept comun. De asemenea, recurentul pârât a menționat în mod formal că decizia prin care a fost evocat fondul nu a fost motivată în mod corespunzător, fără a se arăta în concret care apărări nu au fost analizate în mod adecvat de către instanța de apel. Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentul pârât este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulțumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de admitere a apelului și de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentul pârât a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 998, art. 999 și art. 1365 C. civ. atunci când a reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor legale privind angajarea răspunderii civile delictuale. Prealabil cercetării criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, trebuie făcută precizarea în sensul că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Probele administrate au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanța de recurs în sensul reținerii unei situații de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Totodată, criticile legate de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de at