ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 110/2022

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, sub nr. x/2018, la data de 20 februarie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., pentru a se pronunța o hotărâre judecătorească prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 139.800 Euro la cursul BNR din ziua plății și a sumei de 19.761,95 RON, ambele reprezentând prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea mandatului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 100 din 10 mai 2018, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, ridicată de pârâta B. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Prin sentința civilă nr. 46/C din 6.03.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis excepția prescripției invocate de pârâta B., a fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul A. și a fost obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 2000 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 614/2020-A din 1 octombrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă s-a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului incident, formulată de pârâta B. și în consecință, s-a respins ca tardiv apelul incident declarat de aceasta.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant A. și s-a păstrat sentința în întregime.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamantul A. la data de 4 noiembrie 2020.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 23 noiembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2021 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul A. a dezvoltat, în esență, următoarele critici:

- instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale prevăzute de art. 2015 C. civ., pe care le-a considerat inoperabile pe motiv că mandatara nu mai putea să își îndeplineasca obligațiile stabilite prin mandatul acordat, din cauza rezoluționării promisiunii de vânzare-cumpărare prin hotărârea judecătorească din 19 iunie 2013;

- aplicabilitatea acestei dispoziții legale nu este condiționată de existența sau nu a posibilității de a se mai îndeplini mandatul, fapt pentru care instanța de apel face o aplicare proprie a dispozițiilor art. 2015 prin adăugarea unor condiții suplimentare de aplicabilitate în mod nepermis, atare condiții nefiind prevăzute de lege.;

- prima instanța cât și instanța de apel se raportează, în stabilirea punctului de pornire al termenului de prescripție, la data primei rețineri prin poprire asupra pensiei, însă fără a avea în vedere că recurentul, nefiind în Romania în perioada respectivă, nu a avut cunoștință nici de finalizarea procesului prin care s-a dispus rezoluțiunea promisiunii, nici de începerea sau derularea executării silite;

- tot prin aplicarea greșită a legii, instanța de apel a considerat că verificarea absenței reclamantului din România și, implicit, imposibilitatea de a lua la cunoștință de finalizarea procesului de rezoluțiune a promisiunii și de începerea sau de derularea executării silite nu putea fi făcută decât în cazul unei cereri de repunere în termen, conform art. 2522 C. civ.

- instanțele erau datoare să verifice motivele legate de absența reclamantului din țară în cadrul procesului de stabilire a datei de la curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în condițiile art. 2523 și următoarele C. civ.

- atât prima instanță, cât și instanța de apel au omis să verfice dacă și când a luat cunoștință reclamantul de realizarea actului de executare silită pe care îl folosește ca punct de reper în calculul termenului de prescripție;

- atât prima instanță cât și instanța de apel au aplicat greșit prevederile art. 2015, art. 2522 și art. 2523 C. civ., în sensul stabilirii unui moment de curgere al termenului de prescripție anterior datei de 16 mai 2015, dată ce rezultă din aplicarea art. 2015 C. civ. prin raportare la momentul încheierii mandatului conferit intimatei;

- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca vădit nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei și admiterea recursului.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 614A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și s-a fixat termen de judecată la data de 25 ianuarie 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului arată că, prin demersul juridic, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 139.800 euro la cursul BNR din ziua plății și 19.761,95 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea unui mandat, despăgubiri egale cu sumele la plata cărora a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească.

Prin respectivul mandat, în concret procura specială autentificată sub nr. x/16 mai 2012, reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să întocmească schița de dezmembrare și ieșire din indiviziune a unui imobil, să semneze actul de dezmembrare și ieșire din indiviziune în fața notarului public, să vândă cota de 6/12-părti din imobil concretizată în parcela dobândită ca urmare a dezmembrării.

Reclamantul a pretins că pârâta nu și-a îndeplinit mandatul, ceea ce a condus la imposibilitatea îndeplinirii obligației inserate în promisiunea de vânzare cumpărare încheiată cu S.C. C. S.R.L., autentificată la BNP D. prin încheierea nr. 3037 din 14.07.2008.

Se cuvine a fi precizat că, prin sentința civilă nr. 2018/19.06.2013, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Arad a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare cumpărare sus-menționate și reclamantul împreună cu soția acestuia au fost obligați să plătească societății C. S.R.L. suma de 139.800 Euro reprezentând dublul avansului prețului, hotărâre pusă în executare silită.

Analizând prioritar excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, Tribunalul Bihor a admis excepția prescripției, respingând acțiunea, ca prescrisă. A argumentat că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la momentul în care s-a declanșat executarea silită în baza sentinței civile nr. 2018/19.06.2013 a Tribunalului Arad și, mai precis, raportat la data primei rețineri prin poprire asupra pensiei sale (și a soției, de asemenea debitoare, în prezent decedate), adică la data de 28.03.2014. Termenul de prescripție de 3 ani, început la data de 28.03.2014, s-a împlinit la data de 28.03.2017, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la data de 20.02.2018, deci cu depășirea termenului legal.

În soluționarea apelului formulat de reclamant, Curtea de Apel Oradea, făcând aplicarea art. 2517 și art. 2523 C. civ., la data la care s-a făcut prima poprire din pensie cuvenită (28.03.2014), apelantul avea sau trebuia să aibă cunoștință de acest aspect, ocazie cu care putea astfel constata ce debit s-a stabilit în sarcina sa și, implicit, să acționeze împotriva persoanei apreciată că este în culpă de producerea sa, în speță a intimatei. În subsidiar, a mai arătat că la data 09.10.2014, creditoarea a solicitat suspendarea executării imobiliare, sens în care s-a emis o încheiere, iar debitorul A. a prezentat-o terțului poprit, solicitând sistarea reținerilor de pensie. A conchis curtea că, în măsura în care s-ar aprecia că doar de la acel moment apelantul a cunoscut debitul datorat, termenul de 3 ani a expirat la data de 09.10.2017, or acțiunea a fost promovată la data de 20.02.2018.

Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică, în esență, modalitatea în care instanța de fond, validată prin argumentația instanței de apel, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în cauză de pârâta B.. Arată că atât prima instanța, cât și instanța de apel se raportează, în stabilirea punctului de pornire al termenului de prescripție, la data primei rețineri prin poprire asupra pensiei, însă fără a avea în vedere că recurentul, nefiind în Romania în perioada respectivă, nu a avut cunoștință nici de finalizarea procesului prin care s-a dispus rezoluțiunea promisiunii, nici de începerea sau derularea executării silite.

Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma acestui motiv, Înalta Curte reține incidența în cauză a prevederilor art. 2517 C. civ., conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Acest termen constituie intervalul de timp, stabilit de lege, înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

Regula generală în materia începutului prescripției extinctive este instituită de art. 2523 C. civ., care prevede că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Regula respectivă are un caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular. În plus, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, sau dacă, după împrejurări, trebuia să cunoască actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință sau nu trebuia să aibă cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată.

În litigiul pendinte, fapta cauzatoare de prejudicii pentru care reclamantul solicită a fi despăgubit o constituie pretinsa neexecutare a obligațiilor asumate prin mandat de către intimată, în concret prin procura specială sus-menționată.

Potrivit dispozițiilor art. 2525 C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Conform dispozițiilor sus-menționate, se constată că, în cauză, momentul la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă îl constituie momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2018/19.06.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013, de către Tribunalul Arad, prin care s-a rezoluționat promisiunea de vânzare cumpărare sus-menționată și reclamantul împreună cu soția acestuia au fost obligați să plătească societății cocontractante suma de 139.800 Euro, reprezentând dublul avansului prețului, hotărâre pusă în executare silită. Această sumă, pretinsă a fi prejudiciul suferit de reclamant, este suma pe care acesta o solicită de la pârâtă. Însă, reclamantul nu a exercitat nicio cale de atac împotriva respectivei sentințe, înlăuntrul căreia ar fi putut invoca o repunere în termen.

Nu pot fi reținute susținerile recurentului, conform cărora a fost în imposibilitate de a lua la cunoștință de finalizarea procesului de rezoluțiune a promisiunii și de începerea sau de derularea executării silite, întrucât nu s-a aflat în țară în perioada în care s-a judecat cauza respectivă. Aceasta întrucât aceste apărări nu pot fi analizate în acest cadru procesual, și anume într-un nou litigiu, atât timp cât reclamantul însuși nu le-a valorificat într-o potențială cale de atac împotriva sentinței civile nr. 2018/19.06.2013, respectiva sentință beneficiind de autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 430 C. proc. civ.. Orice chestiune legată de un eventual viciu de citare, sau o cerere de repunere în termenul de a-și formula apărări prin intermediul unei întâmpinări ar fi trebuit să fie formulate în cadrul dosarului nr. x/2013, solicitări neefectuate de către reclamant.

Având în vedere aceste aspecte, motivul de recurs privitor la o greșită interpretare a dispozițiilor referitoare la prescripție este nefondat, decizia recurată nefiind afectată de niciun viciu de legalitate sub acest aspect.

Printr-un al doilea motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale prevăzute de art. 2015 C. civ., pe care le-a considerat inoperabile pe motiv că mandatara nu mai putea să își îndeplineasca obligațiile stabilite prin mandatul acordat, din cauza rezoluționării promisiunii de vânzare-cumpărare prin hotărârea judecătorească din 19 iunie 2013; în mod similar, a apreciat că aplicabilitatea acestei dispoziții legale nu este condiționată de existența sau nu a posibilității de a se mai îndeplini mandatul, fapt pentru care susține că instanța de apel face o aplicare proprie a dispozițiilor art. 2015 C. civ. prin adăugarea unor condiții suplimentare de aplicabilitate în mod nepermis, atare condiții nefiind prevăzute de lege.

În referire la acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a apelului, instanța a verificat și validat argumentele instanței de fond privitoare la admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului material și la respingerea acțiunii, ca prescrisă. În plus, aceasta a analizat și argumentele expuse în cererea de apel de către reclamant pe fondul cauzei, în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neexecutarea obligațiilor asumate de aceasta prin contractul de mandat, respectiv întocmirea documentației cadastrale pentru imobilul litigios, neidentificând pertinența acestora. Instanța de apel a reținut în motivare că, în conformitate cu cele stipulate în procura respectivă, mandatul este valabil până la revocare sau în condițiile art. 2015 C. civ., care prevede că, dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui. Însă, în cauză, în mod judicios a reținut instanța de apel că întrucât intervenise rezoluțiunea judiciară a promisiunii de vânzare-cumpărare, mandatara nu mai putea să-și îndeplinească obligațiile asumate conform procurii respective.

Aceasta întrucât, ca urmare a intervenției rezoluțiunii pe cale judecătorească, obligația de vânzare a cotelor-părți din imobil care aparțineau reclamantului a devenit imposibil de executat nu din culpa pârâtei, ci chiar din culpa reclamantului, constatată definitiv prin sentința civilă nr. 2018/19.06.2013. A reține o stare de fapt contrară printr-o eventuală decizie pronunțată în recurs echivalează cu încălcarea autorității de lucru judecat sus-citate, aspect inadmisibil.

De altfel, recurentul nici nu explicitează în concret în ce mod a interpretat greșit dispozițiile legale prevăzute de art. 2015 C. civ. instanța de apel și de ce nu ar trebui să se dea eficiență hotărârii judecătorești prin care s-a rezoluționat promisiunea de vânzare-cumpărare, neevidențiind care anume este adăugarea la lege efectuată de instanța de apel. Din această perspectivă, instanța de recurs este în imposibilitate de efectua controlul judiciar al deciziei recurate prin prisma unui motiv de recurs care nu conturează exact în ce a constat pretinsa greșită interpretare a legii, acest motiv de recurs fiind, de asemenea, nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 614A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2022.