ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 101/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1 Judecata în primul ciclu procesual

I.1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, precum și a penalităților de întârziere de 0,05 % pe zi, calculate de la data de 28 mai 2016 și până la data plății efective, pretenții reprezentând împrumut acordat pârâtului, având scadența la data de 28 mai 2016 și nerestituit; cu cheltuieli de judecată.

I.1.2 Sentința pronunțată de Tribunalul Satu-Mare

Prin sentința civilă nr. 121/D din 08 iunie 2018, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și, în consecință, a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 90.000 euro echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României de la data plății efective, pretenții reprezentând capital împrumut nerestituit; a respins restul capetelor de cerere ale reclamantului; a obligat pârâtul la plata sumei de 10.790 RON. cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând 7.790 RON taxă judiciară de timbru și 3.000 RON onorariu avocațial.

I.1.3 Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 419/A din II iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 12 ID din 8 iunie 2018; a admis apelul introdus de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul sumei la care a fost obligat pârâtul în favoarea reclamantului cu titlu de împrumut nerestituit, de la suma de 90.000 euro la suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plății; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul, de la suma de 10.790 RON la suma de 3.700 RON; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei Curții de Apel Oradea, a declarat recurs reclamantul A..

I.1.4 Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2058/14.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 419/A din 1 1 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.2 Judecata în al doilea ciclu procesual

I.2.1 Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 1282/2021-A din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul reclamant A..

A fost admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelantul pârât B., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 12 ID din data de 8 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbată în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamantul A., împotriva pârâtului B.. S-a luat act că apelantul pârât a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.2.2 Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1282/2021-A din 17 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 ianuarie 2022, sub nr. x/2017*.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată prin reducerea cuantumului pretențiilor în rejudecare, în apel, adică obligarea intimatului la plata către recurent a sumei de 80.000 euro cu titlu de capital rămas nerestituit, ca urmare a încheierii contractului de împrumut la data de 28 mai 2009, alături de dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 28.05.2016 și până la restituirea efectivă a acesteia.

Recurentul a susținut că decizia recurată este nelegală atât pentru încălcarea dreptului la apărare a recurentului, prin neadministrarea probelor testimoniale solicitate cu ocazia dezbaterilor din ședința publică din data de 07.04.2021, cât și pentru faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, respectiv a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

A arătat recurentul că s-au încălcat dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Prin faptul că instanța de apel a respins cererea de administrare a probei testimoniale propuse, tocmai pentru dovedirea naturii contractului, respectiv circumstanțele în care s-a acordat și executat contractul de împrumut, scopul împrumutului și modalitatea în care acesta s-a prelungit în continuare termenele de restituire, la solicitarea intimatului B., aceasta a încălcat obligația sa legală de aflare a adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor concrete, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Recurentul a susținut că, în conformitate cu art. 977 C. civ. de la 1864, interpretarea contractului se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literar al termenilor. Or, instanța de apel a interpretat, în mod totalmente contrar acestor dispoziții legale, contractul în favoarea și interesul intimatului B., stabilind faptul că acest contract de împrumut din 28.05.2009 este cu titlu gratuit. A arătat că nu poate fi interpretat acest contract în sensul că nu ar fi fost încheiat cu dobândă, prin prisma faptului că s-a predat o sumă importantă de bani, și anume 100.000 Euro, a cărei restituire să fi durat mai bine de 7 ani până la încheierea ultimului act adițional, fără ca recurentul să fi urmărit obținerea unui folos material pentru sine, nefiind logic, nici credibil ca o persoană să se deposedeze voluntar de o sumă de 100.000 Euro fără a urmări realizarea unui beneficiu. În mod evident, interesul părților a fost de a realiza un câștig reciproc, cel al recurentului, de a încasa o dobândă, iar cel al intimatului, de a folosi suma de 100.000 Euro, sumă importantă pe care nu ar fi putut să o obțină printr-un contract bancar.

A mai susținut că instanța a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. prin aceea că nu a comunicat către părți recalificarea juridică a contractului, din contract de împrumut cu titlu oneros în contract de împrumut cu titlu gratuit. Indiferent de faptul că instanța a încălcat această obligație, consideră că, pentru a lămuri în mod corect circumstanțele cauzei, instanța de apel trebuia să administreze probele testimoniale propuse, tocmai pentru a respecta și prevederile art. 6 din Convenția CEDO.

Recurentul a criticat faptul că instanța de apel a încălcat principiul tempus regit actum, conform căruia legea sub imperiul căruia se încheie un act juridic guvernează soluționarea procesului prin aplicarea dispozițiilor legale aflate în vigoare la data încheierii acestuia, întrucât prin decizia Curții de Apel Oradea, instanța statuează în mod corect faptul că, în cauză, sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, însă reține ca sancțiune a nulității dobânzii percepute, prevederile O.G. nr. 13/2011. Apreciază că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile, consacrat de art. 1 din C. civ. de la 1864, respectiv art. 6 din C. civ., aplicând sancțiunea nulității absolute a dobânzii percepute, reținând a fi aplicabilă o lege civilă care nu era în vigoare la data încheierii actului juridic ce a născut drepturile și obligațiile între părți.

A susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și prin prisma soluției dispuse, de respingere în întregime a acțiunii, formulată de către recurentul reclamant. Chiar dacă ar fi să se admită rațiunea instanței de fond pentru care a procedat în sensul respingerii acțiunii, acțiunea trebuia să fie constatată a fi lipsită de obiect și nu respinsă ca neîntemeiată, raportat la reținerea că B. a achitat suma de 20.000 Euro, prin ordinul de plată regăsit la dosar. Soluția dispusă afectează în totalitate modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanța respingând recurentului dreptul de a-i fi acordate cheltuieli, luând totodată act că apelantul pârât va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Or, cheltuielile de judecată erau datorate, întrucât recurentul a somat intimatul pentru achitarea pretențiilor sale anterior cererii de chemare în judecată, l-a pus pe acesta în întârziere; acestuia trebuia să-i fie recunoscut dreptul de a-i fi acordate drepturi de cheltuieli de judecată, pentru pretențiile care au fost achitate în parte în cursul procesului, pretenții care au lipsit de obiect acțiunea, ulterior achitării acestora.

A opinat că soluția de respingere în întregime a acțiunii este una profund nelegală, care încalcă și prevederile art. 453 C. proc. civ.

A mai invocat nelegalitatea hotărârii, hotărâre care a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză. A arătat că, prin contract, părțile de comun acord s-au înțeles la o dobândă anuală de 10.000 euro, dobândă care a fost inclusă în cuantumul sumei împrumutate inițial, cea de 110.000 euro, aspect recunoscut de către recurentul-reclamant, prin interogatoriile luate acestuia; banii au fost necesari pentru dezvoltarea afacerii și, deși după 6 luni de la acordarea împrumutului, societatea a încasat bani, existând posibilitatea de fi returnați recurentului, totuși intimatul a înțeles să profite de folosința lor, acesta rulând în continuare banii primiți împrumut, sens în care a solicitat prorogarea datei restituirii, solicitare întemeiată pe diverse pretexte. Ca atare, beneficiul urmărit de recurent a fost dobânda plătită iar de către intimat rularea sumei de 100.000 euro.

Reiterează că acest contract de împrumut este unul cu titlu oneros, instanța de apel făcând o interpretare eronată a actului juridic, aspect ce rezultă din conținutul actelor încheiate între părți, precum și din răspunsurile date de către intimat întrebărilor formulate prin interogatoriu (răspunsul la întrebarea nr. 3 prin care se recunoaște că s-a obligat la plata dobânzii, răspunsul la întrebarea nr. 5, dacă corespunde realității faptul că sumele menționate prin întâmpinare reprezintă sumele achitate cu titlu de dobândă pentru suma împrumutată, răspunsul fiind că reprezintă atât dobândă, cât și restituirea împrumutului acordat).

Faptul că intimatul a înregistrat, în mod benevol, în arhiva electronică de garanții reale mobiliare o serie de bunuri mobile, extras în care pot fi identificate toate elementele împrumutului acordat pârâtului (fiind inserat contractul de împrumut din 28.05.2009, respectiv actul adițional din 28.09.2014, cuantumul sumei împrumutate, 110.000 euro, debitorul obligației B. și persoana în favoarea căreia operează garanția, A.) dovedește cuantumul capitalului rămas de restituit la nivelul anului 2015.

Menționează recurentul conținutul ultimului act adițional încheiat între părți și susține că, din analiza conținutului ultimului act adițional încheiat între părți se poate constata că, la data încheierii acestuia, 01.08.2015, părțile au specificat faptul că, capitalul de restituit este același de 110.000 euro, capital pentru a cărei restituire intimatul B. a garantat atât cu un imobil, cât și cu o serie de bunuri mobile înscrise în arhiva electronică de garanții reale mobiliare.

Se întreabă recurentul, dacă la momentul încheierii ultimului act adițional, intimatul a restituit prin plăți împrumutul, de ce a semnat actul adițional din 01.08.2015 în forma care aceasta a fost îmbrăcată, respectiv de ce ar fi garantat restituirea unei sume, rămase a fi achitată de circa 20.000 euro, cu atâtea bunuri lăsate în garanție. Apreciază că răspunsul la întrebarea respectivă este unul evident, toate plățile efectuate până în acel moment, de 01.08.2015. an fost plăti reprezentând dobândă de comun acord stabilită de părți.

civil, care arată că debitorul unei datorii, pentru care plătește dobândă, sau rendită, nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata dobânzii. Plata parțială, făcută pe capital și dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii.

Arată recurentul că instanța de apel a pronunțat decizia sa prin nesocotirea flagrantă a dispozițiilor art. 970, art. 977, art. 978, art. 979, art. 980, art. 981, art. 982, pronunțând decizia sa prin încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, refuzând să analizeze și faptul că ulterior încheierii ultimului act adițional, s-au notat în arhiva electronică de garanții reale mobiliare o serie de bunuri mobile, ocazie și demers judiciar în baza căruia a recunoscut din nou, valoarea împrumutului achitat și ce urmează a fi restituit și garantat prin această procedură, și anume suma de 110.00 Euro.

Recurentul și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

I.2.3. Apărările formulate în cauză

La data de 07 martie 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat ca, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) coroborat cu prevederile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului declarat de către recurentul-reclamant A., iar în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ., acesta să fie obligat la suportarea cheltuielilor de judecată.

În combaterea motivelor de recurs, intimatul-pârât a susținut că acestea nu se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că recursul declarat nu este admisibil.

În acest sens, a învederat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că instanța de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Prin urmare, intimatul-pârâtă a apreciat că motivele de nelegalitate au fost invocate de partea adversă cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor (probe testimoniale, aplicabilitatea normelor de drept material, etc.), ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În acest sens, intimatul-pârât a indicat decizia nr. 91 din 17 ianuarie 2020, pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În consecință, intimatul-pârât a apreciat că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., în cauză nefiind identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță și a considerat că se impune aplicarea de către instanța de recurs a sancțiunii expres prevăzute de lege, respectiv anularea căii de atac.

Argumentele expuse în dezvoltarea recursului la punctul l., referitoare la faptul că, în mod greșit, instanța de apel a respins solicitarea recurentului-reclamant de administrare a probei testimoniale pentru dovedirea naturii contractelor încheiate de către părți, vizează aspecte de netemeinicie, însă aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive. Or,

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Prin urmare, reevaluarea probelor este incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

Demersul de interpretare a pro1belor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondul cauzei (în primă instanță și în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., excepție de la această regulă făcând situațiile în care legea însăși stabilește puterea doveditoare a unor mijloace de probă.

I.2.4 Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 septembrie 2022 completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant, excepție invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prima critică dezvoltată, recurentul reproșează instanței de apel greșita respingere a probei testimoniale, apreciind în sensul, pe de-o parte, că această măsură încalcă prevederile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., ce obligă judecătorul să afle adevărul și să restabilească corecta calificare a actelor și faptelor juridice deduse judecății și pe de altă parte că rezultatul analizei instanței de apel (și anume că împrumutul convenit de părți este unul cu titlu gratuit, fără dobândă, aceasta fiind datorată numai pentru întârzierea executării obligației la scadență) încalcă dispozițiile art. 977 C. civ. privind interpretarea contractului, deoarece nu este posibil și nici credibil ca părțile să fi convenit împrumutul unei sume considerabile în atare condiții.

Acest motiv de recurs poate fi examinat în coordonatele art. 488 pct. 5 (sub aspectul încălcării art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.) și respectiv pct. 8 C. proc. civ. (sub aspectul încălcării art. 977 C. civ. 1864).

Se susține totodată și existența unor motive contradictorii (din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.), dar această critică nu este însoțită de argumente concrete care să identifice considerentele ce intră în contradicție unele cu altele sau cu dispozitivul deciziei; în această situație, se observă că motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal.

Cu privire la chestiunea greșitei respingeri a probei testimoniale, Înalta Curte reține că această solicitare a apelantului pârât a fost respinsă de instanța de apel cu argumentarea că în ipoteza cauzei, prevederile art. 309 alin. (2) și (5) C. proc. civ. se opun dovedirii cu martori a unor împrejurări ce se constituie împotriva sau peste a ceea ce cuprinde un înscris.

Or, față de această măsură nu s-a reproșat greșita aplicare a legii, cât timp actul juridic încheiat între părți a fost, într-adevăr, consemnat într-un înscris și în același timp apelantul pârât s-a opus încuviințării probei testimoniale, iar reclamantul nu a invocat și argumentat vreuna dintre situațiile de excepție cuprinse în alin. (4) al art. 309 C. proc. civ.

De aceea, chiar dacă este adevărat că judecătorul are obligația, circumstanțiată de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de a afla adevărul, o atare obligație nu poate fi adusă la îndeplinire prin încălcarea regimului juridic al probelor, în sensul încuviințării sau administrării de probe în afara limitelor expres prevăzute pentru acestea.

Nu se arată în cererea de recurs nici un argument concret pentru care respingerea probei testimoniale ar fi fost făcută cu încălcarea legii – din perspectiva aplicării prevederilor art. 309 C. proc. civ., care au fost avute în vedere de instanța de apel – și în acest context invocarea unui principiu general al procesului civil nu poate conduce la înlăturarea normelor speciale incidente ce guvernează o anumită măsură procesuală.

Suplimentar, nu se poate reține din criticile aferente acestui motiv de recurs nici încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., deoarece calificarea corectă a actelor și faptelor juridice deduse judecății se poate face de instanță tot numai pe baza celor rezultate din probatoriul legal administrat, iar reproșul adus de recurentul pârât se raportează la omisiunea administrării unor probe care, afirmă el, ar fi conturat o altă calificare a raportului juridic litigios.

În cuprinsul unui alt motiv de recurs, s-a reproșat instanței de apel încălcarea principiului tempus regit actum, prin aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 contractului încheiat în anul 2009.

Instanța de recurs observă că Tribunalul a reținut că nulitatea de drept a clauzei privind dobânda este prevăzută atât de O.G. nr. 13/2011, cât și de legea anterioară, O.G. nr. 9/2000; prin apelul formulat împotriva sentinței nr. 121/08.06.2018, nu numai că reclamantul nu s-a plâns de aplicarea greșită în timp a legii, dar a solicitat instanței de apel chiar să aplice prevederile O.G. nr. 13/2011, în demersul de valorificare a prevederilor art. 1255 C. civ. 2009.

Or, pe de-o parte conținutul legii substanțiale în privința nulității de drept ce intervine pentru stabilirea unei dobânzi contractuale mai mari cu 50% decât dobânda legală este identic în cele două reglementări, deoarece, așa cum a reținut prima instanță, atât O.G. nr. 9/2000, cât și O.G. nr. 13/2011 prevăd această sancțiune.

Pe de altă parte, cât timp prin apelul formulat nu s-a reproșat primei instanțe greșita aplicare a legii sub acest aspect, ci dimpotrivă s-a cerut ca instanța de apel să considere aplicabilă dobânda legală reglementată de O.G. nr. 13/2011 în ipoteza nulității clauzei contractuale privind dobânda, rezultă că această critică este adusă deciziei recurate în mod formal și omisso medio (cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.), în realitate recurentul reclamant nefiind vătămat în vreun fel de pretinsa nelegalitate cuprinsă în considerentele hotărârii.

Nefondată este și critica prin care se susține că soluția legală în speță ar fi fost respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect (cu consecința pentru recurent a de fi despăgubit cu cheltuielile efectuate cu procesul, susține acesta).

Or, cât timp acțiunea reclamantului avea caracter unitar, cuprinzând solicitarea de restituire a sumei de 100.000 euro și a penalităților de 0,05% pe zi de întârziere, reținerea instanței că la data evocării fondului suma datorată de pârât a fost integral restituită nu poate atrage respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, ci respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Din această perspectivă Înalta Curte nu identifică care dintre dispozițiile ce reglementează modul de soluționare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată ar fi prevăzut obligarea pârâtului la plata de cheltuieli de judecată în cazul respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect, pentru a putea determina care este vătămarea suferită de recurent ca urmare a pretinsei nelegalități invocate.

Astfel, prevederile art. 453 C. proc. civ., la care se referă recurentul în argumentarea acestui motiv de recurs, prevăd că cel care pierde procesul va plăti celui care a câștigat cheltuieli de judecată, iar dacă cererea a fost admisă în parte, acestea vor fi acordate numai parțial, cheltuielile putând fi și compensate.

Or, respingerea acțiunii nu dădea dreptul reclamantului la plata acestor cheltuieli, nici măcar în parte.

Cu privire la critica ce susține eronata interpretare a actului juridic dintre părți ca fiind cu titlu gratuit și nu oneros, se observă că instanța de apel a examinat conținutul contractului, inclusiv clauza referitoare la dobândă și a conchis că aceasta avea ca obiect obligarea la plata dobânzii pentru întârzierea restituirii după scadență, deci împrumutul este unul cu titlu gratuit.

Or, susținerea recurentului reclamant în sensul că părțile au intenționat de fapt a încheia un împrumut cu dobândă este o chestiune de fapt, rezervată aprecierii instanțelor de fond, care au determinat-o pe baza probelor administrate, iar sub acest aspect criticile formulate nu pot fi încadrate în art. 488 C. proc. civ.

Mai mult, rezultă chiar din dezvoltarea motivului de recurs că se cere reevaluarea probatoriului – a răspunsurilor la interogatoriu, etc – ceea ce subliniază concluzia de mai sus în sensul că acest motiv nu poate fi primit.

În același registru, nu pot fi primite nici susținerile reclamantului recurent în sensul că obiectul contractului de împrumut l-a constituit suma de 110.000 euro, criticile neputând fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Toate celelalte susțineri dezvoltare în cererea de recurs, deși valorifică formal greșita aplicare a prevederilor art. 1111, art. 970, art. 977-982 și art. 1097 C. civ. 1864, nu se referă la argumente concrete pentru care aceste dispoziții ar fi fost greșit aplicate sau interpretate, ci se bazează tot pe susținerea (anterior analizată) că părțile au încheiat un contract de împrumut cu titlu oneros (și nu gratuit) pentru suma de 110.000 euro (și nu pentru 100.000 euro).

De aceea, nu se identifică o critică efectivă care să susțină nelegalitatea deciziei prin raportare la aceste prevederi legale, invocarea lor în cererea de recurs fiind lipsită de substanță.

În consecința tuturor acestor argumente, observând că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de casare invocate de recurent sau cărora le pot fi circumscrise motivele dezvoltate în scris, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1282 - A din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2023.