ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1418/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 14 februarie 2018 pe rolul Judecătoriei Oradea, fiind declinată ulterior competența în favoarea Tribunalului Bihor, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 48.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, cu dobânda legală ce se va calcula de la data scadenței obligației și până la plata efectivă a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350, art. 1530 și art. 2144 C. civ.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 43/C din 1 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost admisă excepția prescripției pentru suma de 13.000 euro și au fost respinse pretențiile vizând această sumă din acțiunea formulată de reclamantul A., ca fiind prescrise. A fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta B. să achite reclamantului A. suma de 27.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plății, cu dobânda legală de la 10 martie 2015 până la data plății efective. Au fost respinse restul pretențiilor. A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 3.137,62 RON cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia nr. 1337 A din 28 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 43/C din 1 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Bihor. A admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a majorat cuantumul sumei care a fost stabilită în sarcina pârâtei pentru a fi achitată reclamantului, de la 27.000 euro, la 28.100 euro, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1337 A din 28 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, pârâta B. a declarat recurs. Prin primul motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că din probele administrate în cauză nu se poate concluziona că a semnat documentul intitulat "contract de împrumut" din 10 septembrie 2014, având în vedere concluziile raportului de expertiză ce nu atestă certitudinea semnării. Instanța de apel nu a valorificat înscrisurile din care reiese faptul că intimatul A. s-a aflat în arest la domiciliu în perioada 1 aprilie - 29 iulie 2014, fără a arăta considerentele pentru care a înlăturat din probațiune aceste înscrisuri și fără a face coroborarea între depoziție și un înscris oficial provenind de la autoritățile italiene, deși această depoziție a fost avută în vedere și valorificată de prima instanță. Din întregul ansamblu de probe, instanța a valorificat doar pe cele care i-au fost utile intimatului, încălcând dreptul recurentei-pârâte la un proces echitabil, înlăturând nemotivat toate probele și argumentele sale. Prin modalitatea în care instanța a analizat ansamblul materialului probator și și-a motivat hotărârea pronunțată, aceasta îi încalcă și drepturile garantate prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a valorificat înscrisul prezentat de către reclamant, reținând că acesta nu reprezintă un contract de împrumut, ca un act de recunoaștere a împrumutului preexistent, un act care se află sub incidența art. 2537 pct. 1 și art. 2538 C. civ. Potrivit jurisprudenței, pentru ca un act de recunoaștere să poată produce efectele întreruptive a cursului prescripției extinctive, acesta trebuie să întrunească mai multe condiții: să provină de la cel în folosul căruia curge prescripția (debitorul), recunoașterea trebuie să fie liber exprimată, neviciată, neîndoielnică, necondiționată și să intervină înăuntrul termenului de prescripție extinctivă. Or, în ceea ce privește obligația ca actul de recunoaștere să provină de la cel în folosul căruia curge prescripția, la dosar nu există nicio probă care să ateste faptul că acest înscris provine de la pârâtă, depoziția martorului C. nefiind coroborată cu nicio dovadă scrisă. În ceea ce privește recunoașterea, în mod obligatoriu aceasta trebuie să fie neîndoielnică - să rezulte din faptul că cel care face recunoașterea înțelege actul pe care îl face și are intenția de a recunoaște un atare debit. Or, pentru aceasta trebuie să existe o creanță certă, lichidă și exigibilă care să poată fi recunoscută. În realitate, nu există o creanță anterioară care să poată fi recunoscută prin acest act de recunoaștere. Recunoașterea neîndoielnică și necondiționată trebuie să reiasă din cuprinsul textului și din contextul în care a fost întocmit actul de recunoaștere. Or, nu reiese din cuprinsul actului ce datorii sunt recunoscute, când au fost acestea contractate și cum au fost calculate. În plus, contractul nu cuprinde mențiuni cu privire la numărul de exemplare în care a fost încheiat, deși ulterior s-a învederat că au fost mai multe exemplare, fără însă a le putea prezenta pe toate, aspect care nu l-a împiedicat pe avocatul intimatului să certifice pentru conformitate cu originalul toate pretinsele exemplare, diferite între ele prin formă, așezare în pagină și suportul de hârtie pe care s-au imprimat. În cuprinsul înscrisului prezentat instanței se folosesc expresiile "am predat suma de 48.000 euro", respectiv "am primit suma de 48.000 euro", fără a se face vreo mențiune cu privire la data la care s-au predat, ceea ce poate duce la concluzia că predarea-primirea s-a făcut la data semnării înscrisului, neexistând nici o dispoziție legală care în fața acestor texte neclare să permită interpretarea în favoarea creditorului. Potrivit dispozițiilor art. 1.268 C. civ. "clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului". Prin urmare, un înscris intitulat contract de împrumut nu se poate interpreta ca o recunoaștere în contextul în care nimic nu permite aceasta. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., un împrumut de peste 250 RON nu poate fi dovedit prin martori în lipsa oricărui înscris care să îl ateste. Recurenta-pârâtă a precizat că a recunoscut existența predării unor sume de bani, însă nu a recunoscut caracterul acestora de împrumut provenit de la intimatul-reclamant, fiind vorba despre donarea unor mici sume de bani în perioade diferite de timp, în temeiul unor înțelegeri și a relațiilor dintre părți recunoscute cu ocazia interogatoriului. A mai menționat că nici din cuprinsul răspunsului la interogatoriu, care în realitate este o veritabilă precizare de acțiune formulată în afara termenului legal, cu încălcarea prevederilor art. 204 C. proc. civ., în lipsa acordului pârâtei, nu se relevă că i-a fost predată pârâtei suma de 1100 euro cu titlu de împrumut, neexistând nici o precizare în acest sens în solicitările reclamantului, iar actele justificative au fost depuse în ultimele termene ale cauzei, în fața instanței de fond.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 17 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte a reținut următoarele: 1. Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită. În opinia recurentei, nemotivarea deciziei date de instanța de apel decurge din următoarele aspecte: - în mod greșit a concluzionat instanța că recurenta a semnat înscrisul intitulat "contract de împrumut" datat 10.09.2014, atât timp cât concluziile expertului criminalist autorizat sunt în sensul că "semnătura a fost probabil executată de numita B.", neexistând în acest sens o certitudine; - expertiza a arătat că "nu se poate stabili dacă scrisul și semnăturile de pe documentul în litigiu intitulat contract de împrumut datat 10.09 2014 au fost realizate anterior redactării înscrisului, concomitent cu redactarea înscrisului sau ulterior, și nici să se precizeze distanța în timp dintre acestea." Concluzia raportului de expertiză se putea corobora cu susținerile recurentei la interogatoriu, de asemenea cu probele testimoniale administrate în fața instanței de fond la solicitarea recurentei, însă niciuna dintre cele două instanțe nu s-a aplecat asupra acestor probe și nu a valorificat în niciun fel mărturiile din cauză; - ca o dovadă a subiectivității și părtinirii instanței de apel este și faptul că evită orice referire la depoziția martorului D., după ce, prin expunerea din ședința publică și prin notele de ședință formulate recurenta a învederat faptul că martorul D. minte. Astfel, martorul a arătat că în prima săptămână din luna iulie 2014 i s-a dat recurentei suma de 10000 Euro, însă din hotărârea emisă la 29 iulie 2014 de Tribunalul din Salerno reiese că intimatul A. s-a aflat în arest la domiciliu în perioada 1 aprilie 2014 - 29 iulie 2014, astfel încât în prima săptămână din iulie 2014 nu se putea deplasa în localitatea în care era recurenta pentru a-i înmâna bani în prezența martorului D.. Înscrisurile din care reiese faptul că intimatul s-a aflat în acea perioadă în arest la domiciliu sunt depuse la dosarul cauzei chiar de către intimatul-reclamant. Instanța nu le valorifică în analiza cauzei, fără ca să comunice motivul pentru care înlătură din probațiune aceste înscrisuri și nu înțelege să facă coroborarea între depoziție și un înscris oficial provenind de la autoritățile italiene, deși această depoziție a fost avută în vedere și valorificată de către instanța de fond; - martorul D. a arătat faptul că "îmi amintesc acum că în 2012 i-a cumpărat un x albastru". Din adresa comunicată de către Serviciul de înmatriculare a vehiculelor reiese faptul că recurenta a deținut un autoturism marca x în perioada 07.07.2011-23.05.2013. Deci, la data la care se pretinde că i-ar fi fost cumpărată mașina, recurenta deținea o mașină x, iar la interogatoriu recurenta a recunoscut că a primit cu titlu de împrumut de folosință pentru o perioadă scurtă de timp un autoturism marca x, pe care l-a și restituit la cerere. Nici acest înscris nu a fost valorificat de către instanță, deși recurenta l-a depus la dosarul cauzei, iar instanța nu a considerat necesar să învedereze motivele pentru care aceste înscrisuri au fost înlăturate din ansamblul materialului probator; - în fața instanței de fond, recurenta a depus un contract de muncă încheiat între cu angajatorul D"Alessio Pietro, precum și o dovadă a înregistrării acestui contract în baza de date a Institutului Național de Prevederi Sociale din Italia. Recurenta a solicitat instanței să facă demersurile pentru a obține explicații suplimentare de la autoritățile italiene, obligându-se să suporte toate taxele și cheltuielile ocazionate cu traducerea autorizată și comunicarea actelor. În temeiul acestor acte, recurenta a învederat instanței faptul că la data de 10.09.2014 când se pretinde că ar fi semnat contractul de împrumut în Oradea, aceasta s-a aflat în Italia. La aceste înscrisuri instanța de apel nu face nicio referire, iar apărarea recurentei, care a susținut că în 10.09.2014 nu a semnat niciun contract sau act de recunoaștere, nu s-a întâlnit cu intimatul reclamant și nu s-a aflat în Oradea, nu este nici măcar menționată tangențial și cu atât mai puțin nu este argumentată înlăturarea acestei apărări. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte consideră că instanța de apel a stabilit corect situația de fapt în urma valorificării critice a ansamblului probator administrat de ambele părți, în limitele criticii formulate prin motivele de apel. Astfel, față de contestarea de către recurentă a semnăturii de pe înscrisul sub semnătură privată întocmit la 10 septembrie 2014, la solicitarea acesteia a fost efectuată o expertiză grafologică ale cărei concluzii au fost coroborate cu depoziția persoanei care a susținut că a asistat la întocmirea acestui înscris - martorul C., audiat în primă instanță. Instanța a reținut concluziile expertizei în cuprinsul unei motivări convingătoare, iar împrejurarea că prin expertiză nu s-a putut stabili dacă semnăturile au fost realizate sau nu anterior redactării înscrisului nu înseamnă că hotărârea nu este motivată. Revenea recurentei pârâte sarcina de a proba susținerea de la termenul din 30 octombrie 2019, în sensul că "în anul 2012 și-a scris numele pe una sau două coli albe. În aceste condiții este posibil ca semnătura sa să fi fost falsificată sau este posibil ca pe una dintre aceste coli să se fi trecut ulterior conținutul contractului." Or, această dovadă nu a fost făcută. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta reproșează instanțelor de fond faptul că nu au ținut cont și de depozițiile martorilor audiați la solicitarea sa, respectiv de răspunsurile pe care aceasta le-a dat la interogatoriu. Înalta Curte observă că pârâta a recunoscut la interogatoriu faptul că și în cursul anului 2017, deci la trei ani de la întocmirea înscrisului sub semnătură privată contestat în prezentul litigiu, primea "tot timpul" de la reclamant sume de bani, dar în cuantum redus, iar martora E. a relatat că "pârâta mi-a spus despre reclamant că este o persoană care o ajută (...) pârâta a venit cu bani din Italia după ani de muncă acolo și știu că o ajuta și reclamantul (...) vorbea cu reclamantul la telefon și acesta nu era de acord ca ea să se angajeze și îi spunea că îi trimite, spre exemplu, 200 de euro". Atât martora E., cât și martora F., audiate la propunerea pârâtei, au declarat că "nu cunosc nimic legat de încheierea contractului în cauză". În aceste condiții, nu se poate susține că instanțele de fond au pronunțat soluții care nu s-au bazat decât pe probele administrate de reclamant, recunoașterea făcută de pârâtă la interogatoriu, desigur, în limitele menționate, precum și relatările martorelor audiate la propunerea sa neputând duce la o altă soluție decât cea dată în cauză. Prezentări ale unor împrejurări pe care martorii nu le constată personal ori declarații în sensul că "nu cunosc nimic legat de ..." nu pot avea concludența situațiilor la care martorii participă în mod direct, astfel încât nu se poate susține că instanțele nu au fost preocupate să stabilească situația de fapt în raport și cu probele administrate de pârâtă. Pe de altă parte, contractul de muncă depus de către pârâtă la dosar nu este de natură să facă dovada, prin el însuși, că la data de 10 septembrie 2014 pârâta nu era în România, ci aceasta trebuia să facă dovada faptului pozitiv susținut, respectiv că la acea dată era în Italia. După cum, nu este concludent în soluționarea litigiului având ca obiect obligarea la restituirea unui împrumut, faptul că reclamantul i-ar fi dat pârâtei, cu titlu de împrumut de folosință, un autoturism. Față de cele ce preced, Înalta Curte observă că, invocând faptul că hotărârea instanței de apel nu este motivată, în realitate recurenta a dedus analizei instanței de recurs interpretarea pe care instanța de apel a făcut-o probelor administrate în cauză, aspect ce excede legalității hotărârii ce poate fi verificată în recurs, în condițiile în care dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat "numai" pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 2. Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiată. Considerând că înscrisul sub semnătură privată din 10 septembrie 2014 nu constată împrumutul, ci o recunoaștere de către persoana împrumutată a sumei primite cu titlu de împrumut, instanțele de fond nu au nesocotit prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ. conform cărora, prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția. În condițiile în care situația de fapt a fost stabilită în concordanță cu probele administrate, nedovedindu-se că semnătura de pe înscrisul din 10 septembrie 2014 nu aparține pârâtei, instanțele au aplicat corect prevederile textului sus-menționat. Astfel: - înscrisul sub semnătură privată conține recunoașterea obligației de restituire a unor sume de bani; - recunoașterea împrumutului este asumată prin semnătură de persoana împrumutată, în favoarea căreia curge termenul de prescripție a dreptului la acțiune având ca obiect restituirea împrumutului; - recunoașterea a fost făcută înainte de împlinirea termenului de prescripție pentru suma de 27.000 euro, pentru suma de 13.000 euro, predați în anul 2010, reținându-se că a intervenit prescripția; - nu s-a probat că recunoașterea împrumutului a fost făcută prin constrângere. Simpla afirmație a pârâtei, în sensul că a semnat în alb pe mai multe foi, ea neavând niciodată intenția de a recunoaște vreun împrumut, rămâne la acest stadiu, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară. Așadar, instanțele de fond au interpretat corect raportul juridic consemnat în înscrisul din 10 septembrie 2014 și au dat valoarea juridică legală recunoașterii pe care înscrisul o conține, în sensul dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. Drept urmare, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3. Critica vizând nesocotirea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. nu este întemeiată, în condițiile în care dovada împrumutului nu a fost făcută cu martori, ci cu înscrisul sub semnătură privată din 10 septembrie 2014. Având în vedere cele mai sus arătate, recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate. PENTRU ACESTE MOTIVE,