ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1430/2023

Ședința publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1315, 1316 și urm. C. civ., art. 1242, art. 1244, art. 1323, art. 1247, art. 1248 C. civ.

Prin sentința nr. 114/LP/2022 din 19 mai 2022, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată având ca obiect nulitate act juridic și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 23.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a susținut că în cauză este incident principiul simetriei formelor actelor juridice. Astfel, câtă vreme obiectul cesiunii este un act autentic, sub sancțiunea nulității absolute și promisiunea de cesiune trebuia încheiată tot în formă autentică, așa cum prevăd dispozițiile din Secțiunea a 8-a, Cartea a V-a, Capitolul I C. civ., care nu face nicio trimitere la materia vânzării.

A mai arătat recurenta-reclamantă că obiectul actului atacat este unul autentic, nefiind atacat dreptul de proprietate asupra unui imobil, motiv pentru care nu poate fi incidentă Decizia nr. 23/2017 dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept reținută de către instanța de apel, aceasta fiind pronunțată în altă materie.

În cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a mai făcut referire la dispozițiile art. 1242 C. civ., care prevăd nulitatea absolută pentru nerespectarea formei autentice cerute de lege și la dispozițiile art. 1244 din același act normativ, referitoare, de asemenea, la nulitatea absolută pentru convențiile care au ca obiect strămutarea sau constituirea de drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară neîncheiate în formă autentică.

De asemenea, a mai precizat recurenta-reclamantă că promisiunea de cesiunea trebuia confirmată (acceptată) și de către cealaltă parte, respectiv C. S.A. tot prin înscris autentic, fapt ce nu s-a întâmplat, astfel că și acesta constituie un motiv de nulitate absolută potrivit art. 1316 C. civ.

A mai adăugat titulara cererii de recurs că în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanta trebuia să probeze faptul că C. S.A. s-ar fi opus cesiunii, având în vedere că potrivit textului de lege acceptul trebuia să fie acordat expres.

S-a mai arătat că pentru valabilitatea promisiunii era necesar ca aceasta să conțină clauzele actului final, însă actul atacat este lacunar și încheiat sub semnătură privată la distanță, față de actul juridic cedat, care este unul complex, bilingv și autentic. Astfel, în mod eronat a constatat instanța de apel că promisiunea de cesiune asigură îndeplinirea acestei condiții legale.

O altă critică se referă la imoralitatea cauzei actului atacat, care rezultă din modul de redactare al actului și din conduita pârâtei atât înainte, cât și după încheierea actului, care a urmărit de la bun început obținerea unei sume de bani de la reclamantă, respectiv suma de 200.000 euro.

Recurenta-reclamantă, în considerarea celor de mai sus, a mai făcut referire la dispozițiile art. 1235 și 1236 C. civ. privitoare la cauza actului juridic, susținând totodată că este imorală cauza actului atacat, întrucât intimata nu a urmărit decât obținerea unui câștig imoral, un astfel de act fiind sancționat cu nulitatea absolută, potrivit art. 1238 C. civ.

De asemenea, s-a mai arătat că o dovadă de rea-credință din partea intimatei este și cesionarea autentică la 15 aprilie 2021 a promisiunii de vânzare-cumpărare pe care o încheiase în luna octombrie 2022, promisiune notarială și nu sub semnătură privată, intimata considerând nul absolut actul încheiat cu reclamanta în luna ianuarie 2021, câtă vreme reclamanta nu fost notificată pentru îndeplinirea obligațiilor, intimata nu s-a adresat instanței de judecată pentru desființarea sau rezilierea actului, precum și nota de informare din 22 aprilie 2021 cu privire la încetarea actului intervenită în luna ianuarie 2021.

Autoarea cererii de recurs a mai invocat nulitatea relativă a promisiunii față de lipsa cauzei actului juridic, întrucât intimata nu și-a asumat nicio obligație prin promisiunea de cesiune.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 04 ianuarie 2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27 martie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluția din 24 aprilie 2023 a fost acordat termen de judecată la 13 iunie 2023 pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților,.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată prin întâmpinare, urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L., instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să privească obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de apel, motivarea fiind concepută ca o reiterare a criticilor din calea de atac devolutivă exercitată împotriva sentinței primei instanțe.

Astfel, deși a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea părții cu privire la concluziile instanțelor de fond.

În legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale a susținut recurenta-reclamantă că atât instanța de fond, cât și cea de apel în mod eronat au apreciat incidența în cauză a Deciziei nr. 23/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere că această hotărâre se referă strict la materia vânzării și nicidecum la materia cesiunii. De asemenea, a mai susținut, în esență, că în cauză fiind aplicabil principiul simetriei formei actelor juridice, promisiunea de cesiune ce are ca obiect un act autentic trebuia încheiată tot într-o formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.

Susținerile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă nu constituie critici, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile identice ale aceleiași părți făcute prin cererea de apel.

Trimiterile recurentei-reclamante în cuprinsul memoriului de recurs la textele de lege ale art. 1243 C. civ., referitoare la principiul simetriei actelor juridice, ale art. 1315-1316 C. civ., privind materia cesiunii, precum și ale art. 1279 C. civ., cu privire la conținutul promisiunii de a contracta, fără a se arăta în concret în ce constă eroarea din raționamentul curții de apel, nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de control judiciar devolutiv a unor reguli de drept sau a dispozițiilor legale aplicabile.

Reluarea ca atare a criticilor din apel nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la dispozițiile de drept material invocate, în același sens nefiind permisă nici reevaluarea situației de fapt, a probatoriului administrat, deci, a temeiniciei deciziei recurate.

Motivele formulate de recurenta-reclamantă nici nu vizează punctual argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției de respingere a apelului care a concluzionat, în acord cu prima instanță, că nu erau incidente cauzele de nulitate absolută și relativă a promisiunii de cesiune de contract încheiat la data de 8.01.2021, respectiv lipsa formei autentice ad validitatem, cauza ilicită ori absența cauzei.

Prin reluarea ca atare a motivelor susținute și la instanța de control judiciar devolutiv, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de apel, care au primit o dezlegare prin decizia recurată.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică ce ar putea fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Așadar, sunt întemeiate apărările intimatei-pârâte privind nulitatea recursului.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, având în vedere că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și cum în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, Înalta Curte va constata nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art. 248 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, cheltuieli de transport și cazare .

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului urmează să fie admisă cererea, privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 37.041,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 320/2022 - A din 08 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 37.041,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2023.