ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1713/2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins”.

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 4 noiembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bihor – Secția a II-a civilă, sub nr. x/111/2021, reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., a solicitat instanței să dispună:

I. Constatarea nulității absolute a contractului încheiat între reclamantă și pârâtă la data de 2 noiembrie 2020;

II. În subsidiar, anularea contractului încheiat între reclamantă și pârâtă la data de 2 noiembrie 2020;

III. În subsidiar, rezoluțiunea contractului încheiat între reclamantă și pârâtă la data de 2 noiembrie 2020;

IV. În oricare dintre situațiile de mai sus, repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la rambursarea către reclamantă a sumei de 1.461.750 lei (echivalentul prețului contractului de 300.000 euro + TVA, la data plății din 24 noiembrie 2020) actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la momentul plății efective;

Pârâta B S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea capetelor de cerere nr. 2 și nr. 3 din acțiunea reclamantei, având ca obiect anularea, respectiv rezoluțiunea contractului încheiat între părți la data de 2 noiembrie 2020, ca netimbrate; respingerea capătului de cerere nr. 2 din acțiune, având ca obiect rezoluțiunea contractului încheiat între părți, ca inadmisibil; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare și cererea completatoare (sub aspectul motivelor de nulitate și a sancțiunii pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor pârâtei), reclamanta A S.R.L. a solicitat instanței: să respingă excepția netimbrării capetelor de cerere nr. 2 și nr. 3 ale acțiunii introductive, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere nr. 2 din acțiune; să respingă apărările pârâtei pe fondul cauzei, ca nefondate; să admită cererea astfel cum a fost formulată, inclusiv din perspectiva unor noi argumente care susțin motivele de nulitate absolută sau relativă a contractului.

Prin sentința civilă nr. 144/LP/2022 din 24 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/111/2021, s-a respins excepția inadmisibilității cererii de rezoluțiune; s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată și completată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L.; reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 24.243,75 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 350/2022-A din 24 noiembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A S.R.L., în contradictoriu cu intimata B S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 144/LP/2022 din 24 iunie 2022 a Tribunalului Bihor – Secția a II-a civilă, care a fost menținută; partea apelantă a fost obligată să plătească părții intimate suma de 15.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

II. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., vizează omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților calificarea cauzei/obiectului contractului reținute prin hotărârea recurată, cu consecința încălcării art. 6 art. 13 și art. 14 C. proc. civ. și a art. 6 par. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În dezvoltarea acestuia, a susținut că obiectul contractului încheiat era efectuarea de către pârâtă a serviciilor necesare aprobării introducerii în Planul Urbanistic General al Comunei C a terenului reclamantei, iar pe parcursul judecății, părțile au avut opinii diferite asupra acestuia, în sensul că recurenta a susținut că obiectul contractului este nedeterminat și imposibil, iar obiectul prestațiilor nu este determinat, nu se află în circuitul civil și este ilicit, pe când pârâta a argumentat, invocând o eroare materială, că actul juridic încheiat a vizat introducerea terenului reclamantei în intravilanul localității C, pe baza unui P.U.Z.

A arătat că, ignorând cele două variante de interpretare a contractului, instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că obiectul acestuia ar fi efectuarea de către consultant a tuturor demersurilor necesare obținerii avizului de oportunitate favorabil pentru realizarea unui P.U.Z., calificare nesupusă discuției părților, lipsind astfel posibilitatea recurentei de a formula apărări.

Autoarea căii de atac a subliniat că această concluzie este străină pricinii, întrucât niciuna dintre părți nu a afirmat că scopul contractului era obținerea avizului de oportunitate, iar la termenul de dezbateri în apel, intimata-pârâtă a confirmat că obiectul contractului nu se oprea la emiterea acestui aviz, astfel că instanța de apel, nesocotind principii elementare ale procesului civil, a realizat o calificare a obiectului contractului mai favorabilă decât cea susținută de pârâtă, limitând obligațiile asumate de aceasta.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat ipoteza de casare vizând considerente contradictorii ale hotărârii atacate.

Astfel, a imputat instanței de apel statuarea contrară asupra obiectului prestațiilor pârâtei, întrucât a reținut, pe de-o parte, că vizează serviciile necesare aprobării de către autoritățile locale ale Comunei C a introducerii în Planul Urbanistic General a terenului deținut de beneficiar în această localitate și, în acest sens, consultantul îl va reprezenta pe beneficiar oriunde va fi nevoie pentru realizarea serviciului contractat, iar pe de altă parte, că ar consta în efectuarea tuturor serviciilor necesare obținerii avizului de oportunitate favorabil pentru realizarea unui P.U.Z.

În opinia recurentei, stabilirea finalității concrete urmărite prin încheierea contractului - obținerea efectivă a schimbării regimului urbanistic al terenului din extravilan în intravilan printr-un P.U.G. sau obținerea unui aviz de oportunitate pentru un P.U.Z. - era esențială și absolut necesară pentru soluționarea cauzei, întrucât numai în raport cu obiectul contractului se poate examina executarea corespunzătoare a obligațiilor părților.

Circumscris aceluiași motiv de nelegalitate, a mai invocat nemotivarea hotărârii atacate cu privire la obiectul contractului și obiectul obligațiilor, sens în care a susținut faptul că nu cuprinde argumente substanțiale față critica formulată în apel referitoare la imposibilitatea determinării obiectului prestațiilor efective la care s-a obligat reclamanta.

A menționat că lipsește motivarea instanței de apel cu privire la calificarea contractului drept antrepriză de servicii, în contextul nedeterminării clare a operațiunii contractate, pentru a stabili dacă este o lucrare materială sau intelectuală. În opinia sa, curtea de apel, în lipsa identificării clare a serviciilor asumate de consultant, a confundat finalitatea contractului și a prestațiilor cu înseși prestațiile, reținând și obligația de reprezentare a beneficiarului care este specifică contractului de mandat, iar nu celui de antrepriză de servicii.

Autoarea căii de atac consideră că viciile de motivare privind natura juridică a convenției părților rezultă și din împrejurarea că instanța de apel a avut în vedere considerații teoretice despre contractul de antrepriză de servicii, dar nu a transpus aceste repere în cauză pentru o examinare concretă prin prisma obiectului judecății.

Totodată, criticile vizând nemotivarea au fost extinse și asupra capătului de cerere privind rezoluțiunea pentru neexecutarea vreunei prestații în temeiul contractului, recurenta-reclamantă susținând faptul că argumentele prezentate prin memoriul de apel asupra acestei chestiuni, pe care le-a reluat succint, au primit răspuns prin două paragrafe ale hotărârii recurate.

Sub acest aspect, a menționat că respingerea cererii sale privind rezoluțiunea contractului a fost fundamentată pe argumentul că rezultatul obligației pretins asumate a fost atins, cercetarea fiind însă incompletă, în lipsa identificării și examinării, pe baza probatoriului administrat, a faptelor și actelor întreprinse de intimată și a aptitudinii lor de a conduce la rezultatul reținut.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deduce spre soluționare instanței de recurs aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta invocând prevederile art. 1.226, art. 1.227, art. 1.229 și ale art. 1.266-1.268 C. civ.

Astfel, recurenta, enunțând obiectul contractului cum a fost consemnat expres de părți în înscris și astfel cum a fost reținut în hotărârea atacată, a susținut faptul că instanța de apel nu doar a interpretat convenția părților, ci a schimbat-o întru totul, cu scopul de a înlătura nevalabilitatea ei. Or, interpretarea contractului în sensul de a produce efecte nu poate conduce la acoperirea oricărui viciu al actului juridic.

A arătat că instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1.226-1.229 din C. civ. pe baza unei greșite înțelegeri a noțiunilor de obiect al contractului, obligație, obiect al obligației și prestație; în consecință, răspunsul oferit criticilor reclamantei din apel referitoare la nulitatea absolută a contractului pentru caracterul nedeterminat al obiectului contractului, natura sa imposibilă, caracterul nedeterminabil al obiectului prestației și faptul că acesta nu se află în circuitul civil și este ilicit, a fost acela că obiectul obligației constă în obținerea avizului de oportunitate favorabil.

În continuare, a susținut faptul că instanța face confuzie între obligație și obiectul ei, care este prestația efectivă, arătând că obținerea avizului de oportunitate poate fi calificată cel mult obligație născută din contract, dar, în această ipoteză nu au fost identificate prestațiile pârâtei în scopul atingerii acestui rezultat, ceea ce conduce la concluzia că subzistă caracterul nedeterminat al prestațiilor aferente acestei obligații, atrăgând sancțiunea nulității absolute în temeiul art. 1.226 C. civ.; de aceea, întrucât o asemenea îndatorire este imposibil de îndeplinit, se impune aceeași sancțiune în baza art. 1227 C. civ.

În concret, a precizat că susținerile sale - că o persoană de drept privat nu poate determina o autoritate publică să emită un P.U.G., atribuție exclusivă a autorității respective și că, obiectul unei asemenea obligații fiind în afara circuitului civil, avizul nu poate face obiectul unei obligații contractuale potrivit art. 1.229 C. civ. - nu au primit răspuns în faza procesuală anterioară.

A mai susținut faptul că înlăturarea motivelor de nulitate absolută pe considerentul achitării prețului contractului încalcă prevederile art. 1247 alin. (4) C. civ.

Aplicarea greșită a normelor de drept material a fost invocată și cu referire la soluția pronunțată asupra capătului de cerere vizând anularea contractului pentru eroare și leziune.

Invocând dispozițiile art. 1.207-1.213 C. civ., a criticat statuarea curții de apel asupra caracterului nescuzabil al erorii prin prisma domeniului său de activitate în materie imobiliară, afirmând că existența acestui viciu de consimțământ purtând asupra obiectului contractului poate fi dedusă din dificultățile pe care toți participanții la procesul judiciar le-au sesizat, oferind interpretări diferite asupra acestei chestiuni.

Totodată, a combătut și argumentul experienței sale în domeniul imobiliar, pe care l-a apreciat insuficient pentru a înlătura caracterul scuzabil al erorii, precum și nerespectarea de către instanța de apel a standardului abstract al persoanei diligente, care nu presupune analiza calităților concrete ale părților participante la raportul juridic contractual, ci pe cel al persoanei mediu informate care depune diligențe rezonabile, astfel că, în opinia sa, analiza in concreto a calităților părților contravine art. 1208 C. civ. și a determinat blocarea, de plano, a accesului său la invocarea erorii viciu de consimțământ, în contextul în care obligația instanței era de a stabili măsurile de informare ale unei persoane diligente și de a cerceta dacă recurenta le-a întreprins sau nu.

Sub aspectul incidenței leziunii, titulara recursului a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 31 art. 214 și ale art. 1 C. civ., întrucât instanța a înlăturat argumentele sale reținându-i calitatea de profesionist și pe a administratorului său de persoană cu o situație financiară ce-i permitea consultanță de specialitate, conchizând că nu a depus diligențe rezonabile pentru propria informare.

Relevând deosebirea față de cerințele legale referitoare la viciul de consimțământ al erorii din perspectiva caracterului scuzabil al lipsei de cunoștințe sau experiență a persoanei care o invocă, a susținut că, în cazul leziunii, instanța avea îndatorirea de a constata doar dacă situația premisă - starea de nevoie, lipsa de experiență sau de cunoștințe - exista și dacă partea cealaltă a profitat de aceasta, iar în cauză, nu a verificat întrunirea cerințelor legale, ci a exclus leziunea argumentând că lipsa de cunoștințe putea fi evitată recurgând la consultanță de specialitate.

Sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 31 și ale art. 214 C. civ., a imputat instanței de apel confuzia între patrimoniul persoanei juridice și al administratorului, rezultând din aprecierea că lipsa de cunoștințe a recurentei trebuia evitată având în vedere puterea financiară a reprezentantului său legal.

Recurenta a criticat soluția de respingere a capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului, invocând aplicarea greșită a art. 1 art. 1 și art. 1 C. civ., față de împrejurarea că acest petit a fost dezlegat pe baza unicului argument că obligația asumată de pârâtă consta în efectuarea tuturor demersurilor necesare pentru obținerea unui aviz de oportunitate favorabil și a fost îndeplinită prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Comunei C nr. 28/17.11.2020.

În opinia titularei recursului, o asemenea concluzie este greșită, deoarece instanța de apel a considerat obligația ca fiind executată prin simplul fapt al atingerii rezultatului care ar fi emiterea avizului, contrar dispozițiilor art. 1 C. civ., care stabilesc faptul că obligația se consideră îndeplinită când sunt executate prestațiile datorate, ceea ce impunea analiza eventualelor demersuri pe care intimata-pârâtă le-ar fi efectuat pentru atingerea acestui rezultat, în contextul în care recurenta a pretins, în apel, că ea însăși a întreprins acțiuni pentru emiterea avizului. A conchis asupra faptului că instanța de apel nu a procedat corect analizând rezoluțiunea doar prin constatarea rezultatului, iar nu prin cercetarea prestațiilor pârâtei și a aptitudinii lor de a produce rezultatul produs.

III. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă B S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.999,19 lei, reprezentând onorariul de avocat, conform înscrisurilor justificative depuse la dosarul cauzei, la termenul din 21 septembrie 2023 (filele (…)).

La data de 21 aprilie 2023, recurenta-reclamantă A S.R.L. a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de partea adversă.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 25 aprilie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 21 septembrie 2023, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, disputa litigioasă poartă asupra validității contractului încheiat de cele două societăți la 02.11.2020, prin prisma obiectului acestuia și conduitei contractuale a părților.

Titulara demersului judiciar a solicitat instanței, în principal, să constate nulitatea absolută a contractului - susținând faptul că obiectul acestuia nu este determinat sau determinabil, nici posibil de realizat, iar prestațiile pârâtei prezintă aceleași caracteristici și nu se află în circuitul civil, iar în subsidiar să îl anuleze - invocând vicierea consimțământului său prin eroare asupra obiectului actului juridic, dol și leziune - sau, în ipoteza în care s-ar constata că este valid, să dispună rezoluțiunea pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către pârâtă cu consecința repunerii părților în situația anterioară și restituirea prețului contractului către reclamantă.

Prima instanță, calificând actul juridic semnat de părți drept contract de antrepriză de servicii, a respins acțiunea, soluție care a fost confirmată de instanța de apel.

Prin cererea de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a criticat decizia instanței devolutive de control judiciar prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, un prim motiv de recurs vizează omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților calificarea dată cauzei sau obiectului contractului, recurenta apreciind că, față de clauza prin care părțile l-au definit și variantele de interpretare pe care le-au susținut în proces, nu era posibil ca instanța să ajungă la o altă concluzie diferită de cele expuse. Procedând în această manieră, instanța de apel a ajuns la o concluzie străină pricinii și a încălcat principiile procesului civil reglementate de art. 6 art. 13 și art. 14 C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs ca nefondat, reținând că argumentele recurentei, astfel cum au fost prezentate, exprimă ideea că instanța nu ar avea posibilitatea de a soluționa cererile părților decât adoptând una dintre opiniile exprimate în proces, fără a putea oferi propria sa interpretare.

Această viziune este nu doar eronată, ci chiar ar conduce la încălcarea legii de către instanța de judecată într-o asemenea ipoteză, întrucât principiile legalității procesului civil și al rolului judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum sunt reglementate de art. 7 și art. 22 alin. (1) C. proc. civ. impun obligația de soluționare a cererilor părților numai cu respectarea legii, astfel că, pe baza susținerilor părților, judecătorul este obligat să dea calificarea juridică actelor și faptelor deduse judecății numai în temeiul normelor de drept incidente litigiului.

Așa fiind, în cauză nu se confirmă susținerea recurentei referitoare la omisiunea curții de apel de a pune în discuția părților calificarea obiectului contractului părților, întrucât, după cum afirmă în dezvoltarea motivului de recurs luat în examinare, reclamanta și pârâta și-au exprimat propriile opinii față de această chestiune, însă instanța, interpretând actul juridic dedus judecății prin prisma legii aplicabile, i-a dat o altă calificare decât cea așteptată de recurentă. Iar a impune instanței de judecată sarcina de a supune discuției părților chiar dezlegarea pe care o va da chestiunii litigioase, pe baza propriului raționament judiciar, este lipsit de orice temei legal.

În acest context, va fi înlăturată și critica privind încălcarea normelor de procedură reglementând dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și contradictorialitatea procesului civil, cu referire la ocrotirea lor prin normele europene din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât fundamentul acestor argumente a fost omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților calificarea pe care a dat-o prin hotărâre obiectului contractului, critică al cărei caracter nefondat a fost deja stabilit mai sus în considerentele prezentei decizii.

Al doilea motiv de recurs deduce spre soluționare instanței de recurs pretinse vicii de motivare ale hotărârii judecătorești.

O primă observație, cuprinsă în dezvoltarea primului motiv de recurs este cea privind caracterul străin pricinii al concluziei la care a ajuns instanța cu privire la obiectul convenției părților și a fost exprimată în contextul criticilor privind încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, fără a fi argumentată clar, dar relevă opinia recurentei potrivit căreia calificarea diferită de opiniile exprimate de părți cu privire la obiectul contractului ar îndeplini cerințele unor motive străine cauzei, ipoteză subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată caracterul formal al acestei critici, având în vedere că situația invocată de recurentă nu poate fi circumscrisă ipotezei considerentelor străine, întrucât art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei; utilizarea acestui adverb în conținutul legii relevă că nu inserarea oricărui considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată. Or, această ipoteză nu se regăsește în prezenta cauză.

Circumscris aceluiași motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susținut faptul că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât instanța a statuat diferit asupra obiectului prestațiilor pârâtei, reținând, pe de o parte, efectuarea serviciilor necesare pentru aprobarea de către autoritățile locale ale Comunei C a introducerii în P.U.G. a terenului deținut de beneficiar și reprezentarea de către consultant oriunde va fi nevoie, iar pe de altă parte, demersurile necesare obținerii avizului de oportunitate favorabil pentru realizarea unui P.U.Z.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că reformarea unei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma motivelor contradictorii pe care le cuprinde, vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

Examinarea hotărârii recurate relevă împrejurarea că acest motiv de nelegalitate a fost invocat în mod formal, sub pretextul reținerii unor motive contradictorii de către instanța de apel, recurenta-reclamantă punând în discuție fondul cauzei în ceea ce privește calificarea obiectului prestațiilor pârâtei, autoarea căii de atac urmărind, în realitate, o reevaluare a clauzelor contractuale și a probatoriului administrat de părți, aspecte asupra cărora instanțele de fond s-au pronunțat și care nu pot fi reanalizate în recurs, cale extraordinară de atac, care urmărește să supună Înaltei Curți doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.; așa fiind, o nouă analiză a contextului factual și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Nici criticile subsecvente vizând nemotivarea hotărârii nu pot fi reținute ca fondate.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că decizia atacată nu cuprinde considerente substanțiale privind respingerea argumentelor sale formulate în apel referitor la imposibilitatea determinării obiectului prestațiilor efective ale pârâtei, pretinsul viciu al nemotivării corespunzătoare fiind extins și asupra dezlegărilor date capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului, autoarea prezentei căi de atac fiind nemulțumită de răspunsul succint, în numai două paragrafe, pe care instanța de apel l-a oferit criticilor sale pe această chestiune.

Din această perspectivă, instanța supremă reține că intră în sfera dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din nerespectarea exigențelor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Așadar, nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.

Aceste considerații sunt concordante jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale obligă tribunalele să motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument, iar noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte observă că instanța de prim control judiciar a realizat o sinteză a motivelor de apel, grupând argumentele invocate în susținerea căii de atac și oferind o motivare corespunzătoare. Raționamentul logico-juridic asupra chestiunii de drept analizate este clar și pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, esențială fiind elocința motivării, aceasta ridicând, în principal, o problemă de calitate, de conținut, iar nu una de cantitate.

În ceea ce privește critica punctuală privind motivarea curții de apel asupra calificării juridice a contractului părților drept antrepriză de servicii, Înalta Curtea reține că stabilirea naturii juridice a convenției părților s-a realizat prin sentința pronunțată de prima instanță, iar în calea devolutivă de atac a fost doar confirmată dezlegarea dată acestei chestiuni, în contextul considerentelor prin care s-a răspuns criticilor apelantei-reclamante vizând obiectul contractului și al prestațiilor.

Astfel, în lipsa unei critici expres formulate de reclamantă prin memoriul de apel vizând calificarea dată de prima instanță convenției părților de contract de antrepriză de servicii, curtea de apel nu trebuia să motiveze suplimentar, prin considerente proprii, această chestiune, întrucât ar fi nesocotit limitele învestirii sale trasate de titulara căii de atac devolutive.

De asemenea, această observație privind dezlegarea asupra naturii contractului părților, analizată anterior prin prisma pretinsei precarități a motivării invocate de recurentă, nu ar putea fi evaluată în recurs din altă perspectivă, fiind invocată omisso medio, iar dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permit instanței de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate și în apel, cu atât mai mult cu cât, în cauză, recurenta a fost titulara căii de atac devolutive, în cadrul căreia putea formula această critică.

Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., societatea recurentă a invocat, printr-un prim set de critici, încălcarea prevederilor art. 1 și ale art. 1 C. civ., ce reglementează obiectul obligației contractuale și cerințele validității acestuia, precum și ale art. 1 din același cod, privind interpretarea contractului, arătând că instanța de apel a schimbat contractul părților, cu scopul de înlătura cauzele de nulitate pe care le-a invocat prin cererea de apel și de a stabili validitatea acestuia. Argumentele acesteia au vizat pretinsa confuzie pe care instanța de prim control judiciar a făcut-o între obligație și obiectul obligației, cu consecința omisiunii de a vedea cauzele de nulitate absolută rezultând din caracterul nedeterminat și imposibil al prestațiilor asumate de pârâtă.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor critici, întrucât analiza deciziei atacate relevă împrejurarea că instanța de apel a analizat criticile formulate prin memoriul de apel referitoare la obiectul contractului și al obligațiilor, pe baza clauzelor stabilite de părți conform voinței acestora, precum și cerințele privind caracterul determinat, determinabil, posibil și licit, stabilind că nu este în afara circuitului civil. A mai statuat că lipsa enumerării exprese a tuturor serviciilor pe care pârâta trebuie să le efectueze nu poate conduce automat la reținerea caracterului nedeterminat sau nedeterminabil al obiectului obligației, câtă vreme consultantul s-a angajat să obțină avizul de oportunitate favorabil.

Totodată, instanța supremă, constând că decizia recurată cuprinde o evaluare a criticilor formulate de apelanta-reclamantă prin memoriul de apel cu privire la motivele de nulitate absolută pretins omise sau insuficient analizate de prima instanță, subliniază că motivul de recurs în discuție privind aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel cum a fost formulat, nu se limitează la aspecte de nelegalitate ci, prin argumentele prezentate, recurenta urmărește să extindă analiza asupra clauzelor contractuale și asupra conduitei părților, pentru a obține o confirmare a instanței de recurs asupra interpretării și executării contractului conform viziunii sale, ignorând faptul că o asemenea evaluare implică analiza fondului cauzei și nu este permisă instanței de recurs, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe aceleași repere orientate către temeinicia deciziei recurate și-a fundamentat titulara recursului și criticile vizând soluția dată capătului de cerere prin care a solicitat anularea contractului pentru eroare și leziune, astfel că analiza instanței de recurs se va limita exclusiv la pretinse chestiuni de nelegalitate, fiind astfel exclusă evaluarea aspectelor de fapt concrete care au condus la calificarea drept nescuzabilă a erorii, precum și a probatoriului administrat prin prisma căruia s-a înlăturat incidența leziunii.

Astfel, se constată că analiza ipotezei invocate de societatea reclamantă - eroarea asupra obiectului contractului întemeiată pe art. 1 alin. (2) C. civ. - a fost analizată de instanțele devolutive prin prisma cerințelor legale, constatându-se caracterul nescuzabil al erorii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 1 C. civ. incidența viciului de consimțământ al erorii poate fi reținută atunci când este esențială, determinantă pentru încheierea contractului și scuzabilă.

Eroarea este determinantă atunci când partea aflată în eroare nu ar fi contractat sau ar fi contractat în condiții total diferite dacă ar fi cunoscut realitatea, astfel că falsa reprezentare a realității a fost un factor decisiv de formare a consimțământului la încheierea contractului. Credința greșită a părții asupra realității este o chestiune subiectivă, care se apreciază în concret, în funcție de circumstanțele în care s-a contractat și persoana care o invocă, iar nu în abstract, în considerarea comportamentului persoanei etalon.

Totodată, trebuie analizată și condiția cumulativă a caracterului scuzabil al erorii, întrunită în ipoteza în care falsa reprezentare asupra elementelor de fapt sau de drept este determinată de lipsa unei diligențe rezonabile din partea persoanei contractante, așadar dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu o diligență rezonabilă, care se referă la conduita diligentă a oricărei persoane de bună-credință în luarea deciziei și încheierea actului juridic în cunoștință de cauză, ceea ce presupune și o îndatorire a fiecărui contractant de a se informa, în scopul protejării propriului interes și evitării unei decizii greșite. Cercetarea caracterului scuzabil sau nescuzabil al erorii este o chestiune de fapt, care se apreciază obiectiv, pe temeiul informării pe care orice persoană, cu diligențe obișnuite, o poate obține, dar și în concret, față de situația și calitățile speciale ale părții care o invocă.

Transpunând în cauză aceste considerații teoretice, Înalta Curte reține că instanțele devolutive nu au analizat expres caracterul determinant al erorii pentru formarea voinței juridice a reclamantei, însă acest aspect nu are aptitudinea de a crea o vătămare recurentei - aceasta, în calitate de parte justificând un interes pentru formularea căilor de atac, nici nu l-a sesizat - față de împrejurarea că au examinat condiția cumulativă a caracterului scuzabil al erorii - subsecventă primei cerințe privind caracterul esențial al acesteia, implicit reținută ca fiind întrunită - stabilind, pe baza probatoriului administrat, că nu este îndeplinită, întrucât calitățile concrete ale părții care a invocat-o exclud orice justificare rezonabilă a falsei reprezentări asupra obiectului contractului.

Așadar, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante, în sensul că decizia atacată ar fi nelegală pentru motivul că acest caracter scuzabil al erorii trebuia apreciat numai sub aspect obiectiv, iar nu in concreto, întrucât i se blochează automat accesul la invocarea acestui viciu de consimțământ.

Înalta Curte, consolidând motivarea curții de apel, pentru a înlătura orice pretinsă vătămare suferită de recurentă, subliniază că natura scuzabilă a erorii, sub aspect obiectiv, trebuie apreciată în funcție de orice altă persoană care s-ar fi aflat în aceleași condiții cu cea care o invocă, adică în funcție de omul prudent și diligent, în concret fiind vizat un profesionist care ar fi urmărit includerea într-un P.U.G. a unui teren pe care-l deținea. Or, o asemenea societate avea îndatorirea de diligență de a culege informații privind condițiile și procedura necesare atingerii rezultatului urmărit, inclusiv despre normele de drept incidente unei asemenea operațiuni, pentru a putea aprecia demersurile pe care un prestator de servicii, cu care intenționa să contracteze, ar trebui să le urmeze, astfel că angajarea într-un contract, fără o minimă informare, nu poate fi ulterior invocată drept eroare scuzabilă.

Totodată, invocând eroarea viciu de consimțământ, recurenta avea obligația de a proba efectuarea acestor minime diligențe pentru a demonstra că orice profesionist, în situația sa, deținând anumite informații obișnuite, nu ar fi putut înțelege obiectul contractului, însă prin cererile formulate în proces nu a prezentat astfel de argumente, ci a criticat aprecierea instanței asupra calităților sale fără a le compara cu cele pretinse, obiectiv, unui profesionist mediu informat.

Sub aspectul leziunii, autoarea căii de atac a invocat aplicarea greșită a art. 1 C. civ., imputând instanței de apel faptul că nu a analizat condițiile legale ale acestui viciu de consimțământ, ci a exclus incidența lui doar pe argumentul că lipsa de cunoștințe putea fi evitată recurgând la cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 1 C. civ., leziunea există în ipoteza în care una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți , stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.

Înalta Curte constată că reclamanta, invocând acest viciu de consimțământ, a susținut faptul că prețul contractului este disproporționat față de prestația asumată de pârâtă, care a profitat, la stabilirea valorii, de lipsa de experiență și de cunoștințe în domeniul urbanismului a societății reclamante, care nu a realizat că actul încheiat îi este în mod clar dezavantajos din punct de vedere economic.

Așadar, și în cazul leziunii, se impune cercetarea îndeplinirii a două condiții cumulative, una subiectivă privind starea de nevoie, lipsa de experiență sau de cunoștințe a părții, și cea obiectivă, a diferenței considerabile de valoare între prestații.

În cauză, examinarea deciziei atacate relevă împrejurarea că instanța de apel a analizat cerințele subiective impuse de dispozițiile art. 1 alin. (1) C. civ., prin prisma alin. (2) al aceluiași art. și, evaluând probatoriul administrat, a stabilit că acestea nu sunt întrunite; aceeași concluzie a fost reținută și cu privire la condiția obiectivă privind disproporția dintre prestațiile părților.

Așa fiind, Înalta Curte observă că înlăturarea de către curtea de apel a criticilor privind incidența leziunii nu s-a fundamentat pe unicul argument că lipsa de cunoștințe putea fi evitată recurgând la cunoștințe de specialitate, ci apreciind în concret dacă societatea reclamantă s-a aflat sau nu în vreuna dintre situațiile invocate; în acest context și față de argumentele recurentei că nu avea experiență în domeniul urbanismului, a notat că nu se poate apăra invocând necunoașterea legii, iar aceste deficiențe de informare puteau fi înlăturate.

Nici criticile ce vizează nesocotirea art. 31 și art. 214 C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât instanța nu a confundat patrimoniul persoanei juridice cu cel al reprezentantului său legal, ci a evaluat motivul lipsei de experiență și de cunoștințe în raport cu specificul cauzei în care reclamantă este o persoană juridică, care a încheiat contractul în calitate de beneficiar, fiind fără echivoc faptul că entitatea în sine, cu o existență abstractă, nu putea invoca lipsa de experiență sau cunoștințe decât prin prisma activității pe care o desfășoară prin persoanele fizice, în concret prin reprezentantul legal. Cum actul juridic în discuție a fost semnat în numele și pentru societatea reclamantă de o persoană fizică, în calitate de administrator, numai acesta putea aprecia în concret asupra obiectului contractului, prestațiilor și prețului acestuia, iar dacă ar fi considerat că nu este suficient de bine informat, avea obligația de a depune diligențe obișnuite pentru a înțelege conținutul contractului, iar nu să semneze automat, să execute obligația de plată asumată și abia apoi să analizeze clauzele convenției, întrucât aceasta nu poate fi apreciată drept atitudinea unei persoane prudente și diligente.

Totodată, argumentul referitor la potențialul financiar al administratorului reclamantei este prezentat de recurentă izolat, scos din contextul considerentelor deciziei atacate, întrucât instanța de apel a înlăturat observațiile ce au vizat lipsa de experiență și cunoștințe pe temeiul calității de profesionist a societății beneficiare și a experienței pe care a pretins că o are în domeniul imobiliar, reținând și calitatea administratorului societății de antreprenor în lumea modei, împrejurare care conduce la concluzia rezonabilă că a mai încheiat contracte și că deținea informații medii, obișnuite, pentru a înțelege adevărata realitate contractuală.

Ultimul set de critici subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a art. 1 art. 1 și art. 1 C. civ. în soluționarea capătului de cerere prin care s-a solicitat rezoluțiunea contractului, sens în care a imputat instanței de apel faptul că unicul argument reținut pentru respingerea acestui petit a fost acela că obligația asumată prin contract a fost îndeplinită prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Comunei C nr. 28/17.11.2020 privind acordarea avizului de oportunitate favorabil pentru introducerea în intravilan a terenului reclamantei.

Înalta Curte va respinge ca nefondate argumentele prezentate, întrucât titulara recursului reia aspecte vizând obiectul contractului și al obligațiilor asumate, insistând asupra omisiunii instanței de apel de a identifica demersurile concrete pe care pârâta le-a efectuat pentru atingerea rezultatului, aspecte care au fost dezlegate deja în cuprinsul considerentelor deciziei atacate anterior luării în discuție a chestiunii rezoluțiunii; prin urmare, odată ce stabilise îndatoririle asumate de consultant, curtea de apel a cercetat numai executarea lor și a constatat că au fost îndeplinite prin emiterea de către autoritățile locale ale Comunei C a avizului prealabil de oportunitate favorabil, reținând că plata prețului contractului de către reclamantă, fără obiecțiuni, confirmă această concluzie.

Așa fiind, nu se poate reține caracterul fondat al susținerilor recurentei potrivit cărora instanța de apel nu putea să analizeze rezoluțiunea doar constatând rezultatul, ci avea obligația de a cerceta prestațiile pârâtei prin prisma aptitudinii lor de a-l produce. O asemenea observație repune în discuție caracterul posibil al obiectului contractului și al obiectului obligației pârâtei, chestiuni asupra cărora instanța de apel a prezentat propriul raționament, iar instanța supremă le-a examinat anterior în cuprinsul deciziei de față.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedește legală, niciuna din criticile recurentei-reclamante nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Totodată, în aplicarea art. 453 alin. (1) art. 451 și art. 452 raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B S.R.L. a sumei de 4.999,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, dovedit prin înscrisurile regăsite la filele (…) din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 350/2022 - A din 24 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A S.R.L. la plata sumei de 4.999,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2023.