ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2793/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2793/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 13.01.2017 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. și A. a solicitat instanței următoarele:

- obligarea pârâtului B. la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro în echivalent RON la data plății efective, reprezentând prejudiciu material și moral;

- obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro în echivalent RON la data plății efective, reprezentând prejudiciu cauzat prin nerespectarea clauzelor contractuale;

Prin sentința nr. 179/LP/12.07.2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenții formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și A. S.R.L., în sensul că a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro în echivalent RON la data plății.

A fost obligată pârâta A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro în echivalent RON la data plății.

Au fost obligați pârâții să plătească către reclamantă câte 1.762,5 RON fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată.

Au fost obligați pârâții să plătească către expert C. câte 2.000 RON fiecare, reprezentând diferență onorariu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâții B. și A. S.R.L., cât și reclamanta A. S.R.L..

Prin apelul declarat, la data de 6 ianuarie 2020, pârâții B. și A. S.R.L. au solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate; schimbarea în tot a sentinței civile nr. 179/2019 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat și cheltuieli impuse de deplasările la instanța de judecată.

De asemenea, pârâții au formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din data de 09.06.2017 și data de 20.06.2019, astfel cum au precizat ulterior în conținutul cererii de apel, solicitând schimbarea acestora în sensul admiterii excepțiilor de necompetență materială și teritorială a instanței, respectiv constatarea nulității raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prin apelul declarat, la data de 10 decembrie 2019, reclamanta A. S.R.L., a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecata astfel cum a fost formulată și pe cale de consecința să se dispună obligarea pârâtului B. la plata către A. S.R.L., a sumei de 3.000 euro, echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei (daune materiale și daune morale); obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata către A. S.R.L., a sumei de 15.000 euro, echivalentul în RON la data plătii efective reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

Prin decizia nr. 26/C/2021-A din 5 februarie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins apelul formulat de pârâti împotriva încheierilor de ședință din data de 09.06.2017 și din data de 20.06.2019.

A admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. și apelanții pârâți B. și A. S.R.L., împotriva sentinței nr. 179/LP/12.07.2019 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A redus cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul B. în favoarea reclamantei, de la suma de 3.000 Euro, în echivalent RON la data plății, la suma de 2.810 RON și 110 Euro, în echivalent RON la data plății.

A majorat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată pârâta A. S.R.L. în favoarea reclamantei de la suma de 5.000 Euro, în echivalent RON la data plății, la suma de 15.000 Euro, în echivalent RON la data plății.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească apelantei reclamante A. S.R.L. cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 2.803 RON.

A obligat reclamanta A. S.R.L. să plătească apelantului pârât B. cheltuieli de judecată parțiale în apel în cuantum de 326 RON.

La data de 16 martie 2021, pârâții B. și A. S.R.L. au formulat cerere de recurs împotriva deciziei nr. 26/C/2021-A din 05 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 01 aprilie 2021.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prealabil dezvolării motivelor de recurs, recurenții reiterează obiectul cererii de chemare în judecată, apărările pârâtei A. S.R.L. și apărările pârâtului B. efectuate în fața primei instanțe.

În continuare, recurenții prezintă soluțiile pronunțate de instanța de fond și apel, și motivele de apel formulate de apelanții-pârâți.

Prima critică adusă deciziei recurate vizează soluția pronunțată prin încheierea de ședință din 09.06.2017 de către Tribunalul Bihor, prin care a fost respinsă excepția privind necompetența materială și teritorială de soluționare a litigiului, raportat la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 59 C. proc. civ.

În esență, recurenții susțin faptul că în raport de pârâtul B. competentă material ar fi fost Judecătoria Salonta, potrivit dispozițiilor Legii nr. 11/1991, iar raportat la pârâta A. S.R.L., competentă teritorial ar fi fost Judecătoria Drăgășani, în funcție de sediul pârâtului.

De asemenea, printr-o altă critică se susține că decizia instanței de apel este nelegală cu referire la apelul formulat împotriva încheierii din data de 20.06.2019 prin care s-a respins excepția de nulitate a raportului de expertiză efectuat în cauză, întrucât citarea părților s-a impus pentru ca pârâta A. S.R.L. să depună înscrisurile solicitate de expertă, fără de care nu se putea răspunde la obiectivele 5 și 6 ale expertizei.

De asemenea, soluția instanței de apel este nelegală deoarece reține faptul că citația adresată A. a fost recepționată la sediul social al pârâtei de către D., în calitate de delegat, chiar dacă această persoană nu avea încheiat contract de muncă cu A. S.R.L..

Instanța de apel omite să observe că A. a avut sediul procesual ales pe tot parcursul procesului și a apreciat în mod nelegal că citarea la sediul ales nu trebuia efectuată.

În consecință, normele procedurale privind citarea părților la efectuarea expertizei au fost interpretate într-o manieră nelegală, în sensul că citarea la sediul procesual ales nu era necesară.

Se mai susține nelegalitatea soluției instanței de apel raportat la reținerea incidenței dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. față de sentința nr. 841/29.11.2016 pronunțată în dosar nr. x/2016 de către Tribunalul Bihor, deoarece în acest litigiu de muncă reclamant a fost E. S.R.L. și B., iar în prezentul litigiul reclamant este A. S.R.L..

În consecință, sentința menționată nu poate fi opozabilă pârâtei A. S.R.L..

Soluția instanței de apel este nelegală deoarece reține că nu poate fi primită susținerea pârâtului din apel în sensul că ar folosi în mod direct sau indirect informații secrete de serviciu, cu motivarea că faptele sale nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracțiuni, respectiv nu se înscriu în sfera ilicitului penal, ceea ce nu înseamnă că nu se pot înscrie în sfera ilicitului civil ca fapte delictuale cauzatoare de prejudicii.

Soluția este greșită deoarece prin ordonanța de clasare s-a avut în vedere ca temei de drept art. 16 alin. (1), lit. i) C. proc. civ.

De asemenea, soluția instanței de apel este nelegală deoarece reține cu titlu de prejudiciu sumele de bani pe care pârâtul B. le-a încasat prin conturile sale în RON și valută cu titlu de intermediere.

De asemenea, în mod nelegal a fost respinsă audierea martorei F., precum și solicitarea ca expertul judiciar să răspundă la obiectivul nr. 6. Pentru demonstrarea cuantumului prejudiciului.

Recurenții invocă și aplicarea formală a dispozițiilor art. 1350 alin. (2) C. civ. prin ignorarea analizei apărării potrivit căreia reclamanta nu a probat că ar fi dezvăluit A. identitate sau date de identificare în urma derulării Acordului, pentru a determina existența vreunei culpe.

În consecință, admiterea apelului reclamantei s-a realizat în lipsa unor mijloace de probă, în condițiile în care potrivit art. 249 C. proc. civ. sarcina probei revenea reclamanților.

Se mai arată că instanța de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1541 C. civ., deoarece obligația principală de efectuare a trasportului a fost îndeplinită de către A. S.R.L..

Totodată se arată că nu s-a dovedit fapta ilicită în raport de clientul G..

Sub un ultim aspect se suține că în cauză nu pot fi ignorate efectele deciziei de clasare.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

La data de 05 mai 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 01.07.2021.

Prin încheierea din data de 21.10.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de recurenții-pârâți B. și A. S.R.L. și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 16.12.2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de către recurenții-pârâți au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Prima critică adusă deciziei recurate vizează soluția pronunțată prin încheierea de ședință din 09.06.2017 de către Tribunalul Bihor, prin care a fost respinsă excepția necompetenței materiale și teritoriale de soluționare a litigiului, raportat la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 59 C. proc. civ.

În esență, recurenții susțin faptul că în raport de pârâtul B. competentă material ar fi fost Judecătoria Salonta, potrivit dispozițiilor Legii nr. 11/1991, iar raportat la pârâta A. S.R.L., competentă teritorial ar fi fost Judecătoria Drăgășani, în funcție de sediul pârâtului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. invocat de recurenți în speță, vizează necompetența materială și teritorială a instanței de fond, soluție menținută de către instanța de apel.

Astfel, în mod corect a fost reținută competența materială și teritorială de soluționare a cauzei de către Tribunalul Bihor, raportat la dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/1991 coroborat cu art. 59, art. 99 alin. (2) și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului B. la plata despăgubirilor potrivit faptei sale ilicite delictuale, precum și obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata despăgubirilor potrivit răspunderii sale contractuale, prin fapte de concurență neloială, potrivit art. 2 lit. b) și c) din Legea nr. 11/1991.

Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, acțiunile izvorând dintr-o practică de concurență neloială sunt de competența tribunalului locului săvârșirii faptei sau a sediului pârâtei.

Conform art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună pârâte, iar potrivit art. 99 alin. (2) și art. 112 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia.

Așadar, în mod just a fost reținută competența materială și teritorială a Tribunalului Bihor în soluționarea cererii, făcându-se aplicarea dispozițiilor evocate, astfel încât critica întemeiată pe motivul de casare reprezentat de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. este nefondată.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează soluția de respingere pronunțată de către instanța de fond cu privire la excepția de nulitate de raportului de expertiză efectuat în cauză, menținută de către instanța de apel.

Recurenții susțin că normele procedurale privind citarea părților la efectuarea expertizei au fost interpretate într-o manieră nelegală, în sensul că citarea la sediul procesual ales nu era necesară.

Critica invocată de recurenți, privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 335 alin. (1) C. proc. civ., poate fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanța de apel, prin hotărârea dată, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori neregulile de procedură invocate nu pot atrage această sancțiune.

Instanța de apel a examinat aspectele invocate de recurenți, statuând, că citarea părților la efectuarea expertizei nu a fost necesară în cauză, această critică fiind evaluată prin coroborare cu concluziile raportului de expertiză, raportat la art. 335 alin. (1) C. proc. civ.

Această ultimă dispoziție statuează, contrar susținerilor recurenților, că citarea părților pentru efectuarea expertizei este obligatorie doar în situația în care este nevoie de o lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților.

Din evaluarea probelor administrate în cauză, instanța de apel a apreciat faptul că în privința pârâtului B., nu se poate reține nicio vătămare prin necitarea acestuia la efectuarea expertizei, acesta neavând de dat explicații expertului.

În ceea ce privește pe pârâta A. S.R.L., instanța de apel a constatat legala citare a acesteia la sediul social, pentru depunerea unor înscrisuri din contabilitatea sa, ceea ce demonstrează, până la înscrierea în fals a faptului că a avut conoștință de efectuarea expertizei, despre locul, ziua și ora efectuării ei, astfel încât vătămarea care i s-a produs nu a fost dovedită.

În ceea ce privește vătămarea pârâtei A. S.R.L. pentru imposibilitatea expertului de a răspunde la obiectivul 6, în lipsa actelor din contabilitatea pârâtei, în mod just a apreciat instanța de apel că aceasta nu subzistă, aceste afirmații nefiind combătute prin formularea unor obiecțiuni la raportul de expertiză, sau prin solicitarea în apel de efectuare a unei noi expertize sau prin depunerea la dosar, ulterior, a actelor solicitate de expert.

În consecință, în mod corect instanța de apel a considerat nefondat motivul de apel privind nulitatea raportului de expertiză, nulitatea fiind condiționată de existența unei vătămări nedemonstrate de către recurenți.

A treia critică adusă deciziei recurate se referă la greșita reținere a incidenței în speță a dispozițiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ. față de sentința nr. 841/2016 a Tribunalului Bihor, sentință care în opinia recurenților nu poate fi opozabilă A. S.R.L., care nu a avut calitatea de parte în acel dosar.

Critica nu este nefondată.

Prin sentința nr. 841 din 29.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor, a fost respinsă contestația formulată de pârâtul B. împotriva deciziei privind desfacerea contractului de muncă, acesta fiind sancționat disciplinar pentru faptele care se impută și în cadrul prezentei acțiuni.

Instanța de apel a reținut că, în raport de sentința menționată și față de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei prin prisma dezlegărilor acesteia, potrivit cărora faptele descrise întrunesc condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului B., prin încălcarea prevederilor Legii nr. 11/1991.

Astfel, instanța de apel a analizat efectele juridice ale sentinței nr. 841 din 29.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor prin prisma existenței prezumției de lucru judecat, constatând că nu este necesară condiția triplei identități prevăzută de dispozițiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat.

Instanța de apel a arătat că, legătura litigiului evocat cu prezenta cauză există, din moment ce se solicită antrenarea răspunderii delictuale a pârâtului pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care au fost constatate în mod definitiv prin hotărârea judecătorească anterioară.

Prin urmare, instanța supremă constată că faptele reținute prin sentința nr. 841 din 29.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor, de încălcare a obligației de fidelitate la care s-a obligat prin încheierea contractului individual de muncă au legătură cu prezentul litigiu, motiv pentru în mod corect a apreciat instanța de apel că se impune analiza fondului cauzei atât din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează prezumția de lucru judecat, cât și ale art. 431 C. proc. civ. care prevăd efectele lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Deși recurenții se prevalează de efectul negativ al lucrului judecat, instanța de apel a făcut o verificare și o tranșare jurisdicțională în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și prin dezlegările date problemei de drept, privind faptele ilicite imputate pârâtului B..

În consecință, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

În continuare, criticile recurenților vizează cuantumul prejudiciului solicitat pârâtului B. și admis de instanța de apel în limita sumelor de bani pe care pârâtul le-a încasat.

Se reține că recurenții prin conținutul criticii formulate, tind nu la demonstrarea ignorării art. 249 C. proc. civ., ci invocă puterea probatorie a înscrisurilor de la dosar, aspect care excede controlului de legalitate în această etapă procesuală.

Sub un ultim aspect criticile recurenților au vizat soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește reținerea îndeplinirea cerințelor răspunderii civile contractuale, prin încălcarea clauzei de neutralitate de către A. S.R.L. stipulată în contract.

Recurenții susțin că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1541 C. civ., deoarece obligația principală de efectuare a transportului a fost îndeplinită.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nicio dispoziție de drept material dintre cele identificate în examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost încălcată de instanța de apel, astfel încât criticile sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Fără posibilitatea de interpretare a împrejurărilor de fapt stabilite în cauză, instanța de recurs constată că instanța de apel a realizat o corectă interpretare a clauzei de neutralitate prevăzută în Acordul de cooperare și calitate subcontractanți încheiat la 01.02.2014 raportat la dispozițiile art. 1350 alin. (2) C. civ.

Condițiile răspunderii civile contractuale au fost în mod just interpretate în cauză, existând o încălcare a obligației de neutralitate, în prezența culpei pârâtei A. S.R.L. pentru savârșirea acesteia și a raportului de cauzalitate între neexecutare și prejudiciu.

În ceea ce privește apărările formulate de pârâta A. S.R.L. la care se face referire prin motivele de recurs, care vizează aspecte privind interpretarea împrejurărilor de fapt, se reține că acestea nu mai pot fi valorificate în această cale de atac, instanțele devolutive având plenitudine de apreciere în ceea ce privește aceste aspecte.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți B. și A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 26/C/2021 din 05 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți B. și A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 26/C/2021 din 05 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2021.